Motto: A great deal of intelligence can be invested in ignorance when the need for illusion is deep

Se poate investi o grămadă de intelingenţă în prostie, atunci când există o adâncă nevoie de iluzie

(Saul Bellow)

 

Teme tracomanice

 

 

În ultimii 25-30 de ani a luat avânt un curent pseudo-ştiinţific -- numit impropriu tracomanic, protocronist ori panromânist pentru că nu există un termen adecvat şi precis pentru a-l desemna -- care vrea să rescrie ori să reinterpreteze fenomenele care ţin de originile poporului român. Eu îl voi numi în continuare pan-daco-românism. E mai pompos şi are şi conotaţii ascunse: pan înseamnă "tot" în greacă, dar "stăpân" în poloneză! Susţinătorii acestui curent sunt în marea lor majoritate oameni cumsecade, de cele mai diverse şi onorabile profesii, cei mai mulţi fiind specialişti cu studii superioare în diverse domenii dar, ca un făcut!, nu foarte cunoscuţi în domeniile lor (cu minime excepţii). Dacă eu, specialist frustrat, aş fi unul din aceşti pan-daco-românişti convinşi şi ofensivi, aş expune astfel crezurile celor din care fac şi eu parte:

-lumea care ne înconjoară e plină de mistere, iar noi am fost chemaţi (eventual de o putere superioară) pentru a le dezlega. Aşa se face că, pe fond, nu există nici o incompatibilitate între inscripţiile "dacice", percepţia extrasenzorială, desenele de la Nazca, OZN-uri şi toate celelalte mistere ale lumii.

-există o "ştiinţă oficială" (nu ştiu exact dacă acceptată de stat, de academie...ori în ce sens "oficială"), făcută de oameni în general îndoctrinaţi (chiar îndobitociţi) încă din şcoală, astfel încât să nu poată gândi cu mintea lor, şi de aceea proşti şi apatici, lipsiţi de deschidere spre adevărata ştiinţă. Ce dacă printre ei există nume ca Haşdeu, Pârvan, Iorga, I.I.Russu, Cicerone Poghirc etc., care cunoşteau ori cunosc câte 10-15 limbi, vechi şi noi, şi citiseră mai toate izvoarele antice (şi încă fără dicţionar)? Ce dacă mulţi alţii (pe care nici n-are rost să-i cunoaştem, fiindcă nu folosesc la nimic), elevi ai acestora, au ajuns, în chestiunile fundamentale, la aceleaşi rezultate? Din nefericire, deştepţi sau proşti, toţi s-au înşelat amarnic (exceptându-l pe Densuşianu, căruia ar trebui să-i ridicăm un altar şi să-l invocăm, în speranţa că va reveni, poate cu date noi), până la apariţia pan-daco-românismului luminător. Această "ştiinţă oficială", făcută de "savanţi oficiali" de o aroganţă care merită pumni şi de o îngustime de minte inimaginabilă, trebuie nu combătută (fiindcă ei au întotdeauna răspuns la toate, când şi dacă îi întrebi), ci ignorată. Nu trebuie să le citim cărţile şi articolele (decât dacă putem găsi în ele ceva contradicţii, reale sau nu, ori mărturisiri de neştiinţă), care de altfel sunt grozav de plicticoase, scrise într-o limbă de lemn, pline de note de subsol şi lipsite de imaginaţie şi de anvergură. Şi mai ales nu trebuie niciodată consultaţi. Ei nu sunt dintre ai noştri, ei nu visează ca noi la trecutul absolut fantastic şi universal al neamului pan-daco-român (pe care noi îl ştim cu sufletul!, indiferent de argumente, surse etc.) şi de aceea trebuie să vedem în ei nişte duşmani. Atunci când întâlnirile faţă în faţă nu pot fi evitate, trebuie să le astupăm gura cu orice preţ, şi există mai multe căi pentru a face acest lucru: 1. Ne adunăm mai mulţi de ai noştri şi, cum deschide el gura, îl întrerupem imediat, sub indiferent ce motiv, eventual agăţându-ne de ultimul lui cuvânt şi întrebându-l dacă ştie la ce pagină din DEX se găseşte. 2. Îi aducem aminte că l-am văzut o dată beat, ori cu o femeie care nu era nevastă-sa, ori că are o burtă indecentă sau că (asta-i tare!) nici nu e român, întrebându-l dacă în asemenea condiţii mai are tupeul să facă ştiinţă. 3. Îi punem o întrebăre încuietoare, luată de prin vreun magazin de-al nostru (ce număr avea Decebal la pantofi ori cum se spune la "dac" în swahili), ca -- văzând că nu ştie răspunsul -- să-l putem apoi desfiinţa, luându-l de sus: "păi şi cum mai pretinzi, domnule, că eşti tracolog, dacă nici asta nu ştii?". Aceşti aşa-zişi lingvişti, susţin nişte inepţii de-a dreptul rizibile (cum că ne-am trage din romani, ori că de la daci nu s-a păstrat nimic scris -- ba, culmea! că ei nici n-ar fi folosit scrierea!) --, că dacii ar fi trăit doar pe teritoriul de azi al României, cu unele extensii în sud şi câteva enclave în nord-vest şi est (când ştim că în realitate ei ocupau probabil cea mai mare parte a Europei şi a Asiei, inclusiv insulele Mediteranei, dar n-ar fi deloc de mirare dacă i-am găsi la originea locuitorii Insulei Paştilor), că ei au apărut în istorie cu câteva secole, hai! un mileniu, înainte de Hristos (când există dovezi clare că noi dacii existam deja acum 10.000-12.000 de ani ) ş.a.m.d.

-dacă aceşti aşa-zişi specialişti nu sunt de acord cu noi şi ne ignoră ca pe ciumaţi, atunci cu atât mai bine: să rămână ei cu "ştiinţa" lor acolo unde sunt, iar noi să-i învingem, scoţând publicaţii după publicaţii, apărând la emisiuni de televiziune şi făcându-ne propriul nostru congres. Câţi citesc revistele lor, pe care nici nu le găseşti pe toate tarabele, ca ziarele, aşa cum se găsesc ale noastre?

Cum însă nu sunt un pan-daco-românist şi cum cred că, în ciuda publicităţii deşănţate, plătită la preţuri demne de cauze mult mai bune, nu sunt prea mulţi cei care le dau necondiţionat dreptate acestor poeţi ai ştiinţei, vă propun să discutăm câteva subiecte de interes: fie teme folosite şi răs-folosite de pan-daco-românişti, fie, dimpotrivă, teme importante dar pe care ei nu le cunosc deloc. În cele ce urmează, voi prezenta câteva astfel de subiecte, înşiruite într-o ordine absolut aleatoare.

 

1. Există o ştiinţă a limbii? Cât de exactă este ea?

 

     Unul din teoreticienii pan-daco-românismului (nu contează numele; altfel, poet), scria acum câţiva ani, într-un articol încrâncenat împotriva "ştiinţei oficiale" dintr-o revistă obscură, că lingvistica nici nu e o ştiinţă. Cum să fie ştiinţă când nu lucrează cu date exacte şi când nu se pot face experimente pentru a-i verifica legile? Şi apoi cine a venit cu aceste legi şi cu ce drept? Este evident că "teoreticianul" cu pricina amesteca -- nu intenţionat, ci din neştiinţă, fiţi siguri! -- noţiunea de "ştiinţă" cu cele de "ştiinţă exactă" şi "ştiinţă experimentală". Concluzia articolului era, cum aţi intuit, aceea că lingvistica este un domeniu în care fiecare are dreptul să se pronunţe, de vreme ce ea nu poate fi normată. D-sa face parte dintre acei oameni pentru care lingvistică înseamnă "a şti limbi" ori "a-ţi da cu părerea despre cuvinte". Cât despre indignarea cu privire la "legile" cu pricina, pe care am întâlnit-o de mai multe ori la mai mulţi pan-daco-românişti, ea este de-a dreptul ridicolă. Legile lingvisticii, ca şi cele ale altor ştiinţe, n-au nimic de a face cu legile juridice, emise de cineva. În ştiinţă regulile sunt făcute de natură, omul de ştiinţă nefăcând altceva decât să le descopere, să le aprofundeze şi, eventual, să le folosească. Este inutil şi poate ar fi plicticos să mă apuc acum să înşir argumente pentru a dovedi caracterul de ştiinţă pozitivă al lingvisticii, ori să prezint didactic toate componentele acestei ştiinţe. Cred că ar fi suficient de explicit şi de convingător să refacem împreună câteva din trăsăturile unui domeniu lingvistic pe cât de urât de unii (chiar de lingvişti) şi aparent plicticos, pe atât de precis, de important, de frumos în profunzimea lui şi de dătător de satisfacţii profesionale: fonetica istorică. Vă asigur că nu este nimic plicticos, că raţionamentele pot fi înţelese de orice om obişnuit să judece cu bun simţ şi că folosirea foneticii istorice este absolut indispensabilă oricărei cercetări asupra istoriei unei limbi. Este de aceea normal ca ea să fie cu totul ignorată de pan-daco-românişti.

     Fonetica istorică este o ramură a lingvisticii care îşi propune să afle regulile după care se schimbă sunetele la o trecerea de la o fază a unei limbi la alta. Spre exemplu, cum s-au modificat sunetele limbii noastre între faza ei latină şi cea română comună (înainte de separarea ei în cele două dialecte principale: daco-român [numit astfel pur convenţional, fiindcă se vorbeşte în fosta Dacie traiană, deci în România de azi] şi aromân [mai puţin corect macedo-român şi incorect macedonean] [celelalte două dialecte, istro-român şi megleno-român sunt desprinse mai târziu din primele]. Cum putem pune în evidenţă aceste modificări fonetice? Cât se poate de simplu: comparând cuvintele latineşti cu corespondentele lor din română, vom putea urmări care din sunetele latineşti s-au schimbat şi după ce reguli! Avem aşadar două faze de limbă: latină şi română comună. Trebuie să precizăm însă foarte clar în ce constă fiecare:

  • Latina vulgară. Latina la care ne vom referi întotdeauna când vom vorbi de evoluţia ei în limbile romanice moderne, nu este cea pe care o găsim, practic neschimbată timp de două milenii, scrisă în Legea celor XII Table (sec.VIa), la Cicero (sec. Ia), la Ammianus Marcellinus (sec. IVp) ori vorbită astăzi la Vatican, şi care este latina cultă. Limba noastră, ca şi cea a italienilor, francezilor etc., transmisă din generaţie în generaţie de la mamă la copil, nu putea fi latina celor cu şcoală, ci cea a poporului, care şi în antichitate, ca şi azi, consta cel mai mult în oamenii de la ţară, numită latină vulgară (fără nici o conotaţie peiorativă, însemnând strict etimologic "populară"), ori latină populară ori, cu un termen şi mai precis, folosit de Haşdeu dar azi ieşit din uz, latină poporană. Nu este, cum o numesc unii dintre pan-daco-românişti, "latina prisca" (care, fiindcă veni vorba, însemna pentru romani pur şi simplu "latina veche", aşa cum noi azi putem numi româna lui Coresi "română veche") sau altă străveche limbă misterioasă, pentru care se caută nume pe măsură, ci tot latină, dar cu unele particularităţi. Şi astăzi observăm că mai toate limbile se vorbesc într-un fel în cărţi, în saloane sau la televizor, dar în alt fel pe stradă. Sunt cuvinte pe care un om civilizat nu le pronunţă; sunt altele pe care un om cu şcoală trebuie să le pronunţe şi să le îmbine corect, şi nu ca "oamenii din popor". Astfel, la şcoală învăţăm că trebuie spus "ei sunt", "omul pe care l-am văzut", "cadoul Ioanei", "haina femeii aceleia", şi nu "ei e", "omu care l-am văzut", "cadou lu Ioana", "haina lu femeia aia"...Toate acestea sunt diferenţe dintre româna literară (cultă) şi cea vulgară (ori poporană, ca să reînviem termenul lui Haşdeu). În acest context, aprecieri precum "corect" şi "greşit" sunt relative, întrucât cum voi arăta puţin mai jos, ceea ce a fost "vulgar" şi "incorect" pentru latina dunăreană, a devenit normă literară în română. Între latina literară şi latina vulgară existau cam aceleaşi diferenţe, dar ele s-au accentuat cu timpul, devenind (cam prin sec. VIII-IX) limbile romanice moderne. Nici una din ele nu continuă limba latină cultă, ci pe cea populară. Din păcate, aceasta este mai greu de reconstituit, fiindcă romanii îşi scriau documentele (de orice fel, aşa cum facem şi noi astăzi) în limba cultă, în măsura în care autorii lor o cunoşteau, şi nu în cea vulgară. Cu toate acestea, ea nu este deloc o necunoscută, ba chiar există o mulţime de izvoare din care putem deduce trăsăturile limbii poporului. Mai întâi din inscripţii: tradiţia inscripţiilor, în special funerare, a fost foarte puternică până prin sec. IV-VI când ele devin rare şi apoi dipar. Epitafuri îşi punea toată lumea, indiferent de câtă carte avea, aşa că putem urmări cu destulă precizie evoluţia limbii latine populare studiind greşelile lor de limbă, abaterile de la norma latinei literare. Acestea erau în principal de trei tipuri: fonetice (sunete pronunţate "incorect"), gramaticale (prin sec. III-IV romanii de rând încurcau rău cazurile: de pildă confundau nominativul în -us cu acuzativul în -um şi cu ablativul în -o, din cauza faptului că în locul acestor trei terminaţii ei pronunţau una singură: -o) şi mai ales lexicale. Unul din aceste texte, numit Appendix Probi (lit. anexele lui Probus, o listă şcolară de cuvinte "incorecte" cu variantele lor "corecte", fără să ştim dacă Probus va fi fost un profesor ori un elev), este foarte instructiv cu privire la subiectul nostru, şi cred că ar fi interesant să scoatem din el câteva exemple (fiecare rând este de tipul X non Y, însemnând bineînţeles se zice X nu Y):
  • 11. iugulus non iuglus (rom. junghi vine din iuglus)

    53. calida non calda (rom. caldă vine din calda)

    83. auris non oricla (rom. ureche vine din oricla)

    111. oculus non oclus (rom. ochi vine din oclus)

    Aşa cum vedem, româna (ca şi celelalte limbi romanice) continuă latina populară şi nu pe cea cultă. În fapt, oricare din aceste limbi este latina populară vorbită azi în teritoriile respective. În 2000 de ani s-a schimbat atât de mult, încât a devenit peste tot o altă limbă.

  • Româna. Bineînţeles că nu putem folosi în comparaţie româna modernă, cu tot vocabularul ei de azi, ci trebuie să folosim pentru aceasta cel mai vechi stadiu al ei, cel de dinaintea despărţirii în dialecte: româna comună. Dar dacă pentru latina populară avem documente, pentru româna comună ele lipsesc cu desăvârşire. Iar în lipsa lor, trebuie să folosim cuvinte ale lexicului cel mai vechi, cele pătrunse mai târziu în limbă nefiindu-ne de nici un folos. Este greu, dacă nu cunoaştem o lungă listă de fapte şi reguli, să stabilim vechimea unui cuvânt. Există însă câteva criterii simple după care putem aprecia, mai precis sau mai vag, această vechime, dintre care vreo trei sunt uşor de reţinut şi pot fi folosite de oricine:
  • 1.Dacă cuvântul nu se referă la un obiect ori la o realitate modernă sau dacă nu sunt anacronice: maşină, televizor, ştanţare, benzină, orologiu etc. sau yoga, America etc.

    2.Dacă cuvântul apare şi în aromână (şi acolo nu este vreun neologism).

    3.Dacă cuvântul aparţine fondului principal de cuvinte (FPC ori FPL=fond principal lexical) al limbii române. Ce înseamnă FPC (FPL)? Cuvinte ca brand, talk-show, şofer, budism, instituţie aparţin deja limbii noastre, deşi ştim sigur că au fost luate (împrumutate) din engleză, franceză sau sunt cuvinte internaţionale şi nici nu ştim exact cum au intrat în română. Ele se află însă la periferia vocabularului omului mediu (unele mai la periferie decât altele), fiind folosite de un român poate o dată la o săptămână, la o lună or la un an. De multe din ele ne putem dispensa fără nici o suferinţă, şi lucrul acesta se şi petrece frecvent, mult mai frecvent decât ne-am imagina. Există însă cuvinte pe care le folosim zilnic sau aproape zilnic. Pe unele din ele le folosim chiar de sute ori mii de ori pe zi, cum sunt de pildă prepoziţii şi conjuncţii ca de, la, prin, pe, sub, să, că, şi, însă ori verbe ca a fi, a avea, a lua, a da şi o mulţime de substantive. Aceste cuvinte, cu o circulaţie uriaşă în comparaţie cu cele amintite la începutul acestui paragraf alcătuiesc fondul principal de cuvinte. Nu putem face aici o listă exhaustivă a lor (între FPC şi restul cuvintelor nefiind o limită clar trasată) şi nici măcar o listă a domeniilor semantice cărora le aparţin. Le putem însă intui, fiindcă cele mai multe din ele sunt universale, aparţinând oamenilor de oriunde şi de oricând. Doar câteva dintre aceste domenii: corpul nostru (cap, ochi, păr, gură, nas, gât, piept, mâini etc.), familie (tată, mamă, frate, soră, unchi. mătuşă, nevastă, copil etc.) ş.a.m.d. În Istoria Limbii Române a Academiei există o listă destul de consistentă de domenii şi de cuvinte din fiecare domeniu.

    Legi statistice. Regulile cu care vom lucra sunt reguli statistice şi de aceea nu putem extrage o lege fonetică din doar 1-2 exemple. Pentru fiecare trebuie să găsim o listă convingătoare de cazuri, astfel încât să avem certitudinea că ele nu sunt rodul vreunui accident (chiar există aşa numitele accidente fonetice, evoluţii aparent aberante, care în realitate se datorează unor situaţii complexe, în care acţionează concomitent mai multe legi fonetice, rezultatul fiind uneori de neanticipat; sunt însă cazuri destul de rare).

    După ce am stabilit termenii comparaţiei, putem trece la redescoperirea acestor fascinante legi. Să luăm un prim exemplu:

    •Cuvintelor latineşti mola, gula, sole, malu etc. (toate la cazul unic nominativ-acuzativ-ablativ, cum erau folosite în latina populară târzie) le corespund în româna comună moară, gură, soare, mărŭ etc. Observăm că lui /l/ din cuvintele latineşti îi corespunde un /r/ în cele româneşti. Căutăm şi alte contexte: lat. altu=rom. alt, lat. caldu=rom. cald, lat pluuia=rom. ploaie, lat. claue =rom. cheie, lat. caballus=rom.cal, lat. olla=rom.oală. În nici unul din aceste exemple /l/ nu s-a mai transformat în /r/. Vom conchide de aceea că /l/ latinesc devine /r/ în română doar atunci când el se află între vocale. Dar (şi aici este partea frumoasă!), după ce vom mai fi analizat un lung şir de cazuri, vom constata că nu vom găsi în română nici un cuvânt latinesc păstrat din antichitate în care /l/ între două vocale să nu fi trecut la /r/.

    Am descoperit astfel o primă lege fonetică a trecerii de la latină spre română, pe care o putem formula astfel :

    -/l/ intervocalic devine /r/. Să observăm aşadar că nu orice /l/ devine /r/, ci doar cel intervocalic, ceea ce înseamnă că legile fonetice sunt condiţionate de contextul fonetic în care se află sunetele studiate. Să mai observăm că această lege nu funcţionează decât între anumite limite de timp: în perioada de trecere dintre latina dunăreană la româna comună, înainte de primele împrumuturi slave (deci înainte de sec. VIII-IX). De aceea nici în împrumuturile slave, nici în cele maghiare şi nici în cele de mai târziu (turce, franceze etc.) /l/ intervocalic nu mai trece la /r/: sl. mila > rom. milă, magh. kalo > rom. călău etc. Legile fonetice funcţionează aşadar pe o perioadă dată, după care încetează. Cel mai important lucru pe care trebuie să-l observăm este însă că transformarea se produce în toate cuvintele latine în care /l/ se află între vocale. Transformările sunt aşadar constante, nu admit excepţii, şi tocmai de aceea ele au fost numite legi fonetice. Este o proprietate de o extremă importanţă şi utilitate, cum vom vedea imediat. Chiar şi atunci când există unele abateri, acestea sunt statistic foarte puţine şi se datorează unor situaţii speciale; sunt excepţiile care confirmă regula.

    Transformarea latinei dunărene târzii în română comună s-a făcut (la nivel fonetic, bineînţeles) prin acţiunea a ceva mai mult de o sută de astfel de reguli, corespondenţe ori legi fonetice. Iată doar alte câteva din cele mai importante:

     

    Vocale:

    -vocalele /e/ şi /o/, atunci când sunt accentuate şi când au în silaba următoare o vocală deschisă (doar a,ă ori e), se diftonghează la /eá/ ori /oá/: Exemple: lat. sóle, móla, cóxa, flóre etc. devin soare, moară, coapsă, floare etc.; lat. séra, féta, céra, sécca (din sĭcca) devin seară, feată (aşa a rămas în aromână, în daco-română s-a redus la fată, sub accţiunea unei alte legi, proprii daco-românei mai târzii), ceară şi seacă.

    -vocala /a/ neaccentuată şi neaflată la iniţiala cuvântului devine /ă/: mamma, gula, feta etc. devin mamă, gură, f(e)ată etc.

    Consoane:

    -Consoanele c şi g, urmate de o vocală palatală (=moale, adică /e/ sau /i/) devin č şi ğ: (între croşete dau pronunţia latină] cera[kera], genna[ghena], celu[kelu] (din caelum), gelu[ghelu] etc devin ceară, geană, cer, ger etc. Există unele excepţii, în care c/g + e/i s-a transformat în ţ/dz, în anumite condiţii. Tot prin înmuiere, s + vocală palatălă devine ş (fonetic /š/): lat. septe, sic, serpe etc. devin rom. şeapte (> şapte), şi, şearpe (> şarpe) etc..

    -Grupurile de consoane cl şi gl devin întotdeauna chi, ghi. Legea este post-română comună şi este specifică daco-românei. De aceea ea nu funcţionează şi în aromână: clamare, claue, glaccia, glemu au devenit în româna comună cl'ăma (l' este muiat, pronunţat /li/), cl'aie, gl'aţă, gl'emu. Ele au rămas aşa în aromână, devenind apoi în daco-română (a) chema, chiaie (> cheie), ghiaţă şi ghemu.

    -Consoanele t şi d înainte de vocale palatale devin /ţ/ şi /dz/ (acesta din urmă redus mai târziu la /z/ în daco-română, rămas /dz/ în aromână). Astfel, die, terra, dece (< decem), testa devin în româna comună dziuă, ţeară, dzeače, ţeastă etc. În unele contexte, /ti/ se confundă cu /ci/ şi devine /či/ (tĭtione > tăciune).

    -Consoanele /l/ şi /n/ înainte de vocală palatală (/e/ ori /i/) se înmoaie (la l' şi ñ). Ulterior ele cad în daco-română, dar se menţin în aromână. Lat. lepore, libertare, vinia (<vinea), cuniu(<cuneus) dau mai întâi l'epure, l'ertare, viñă, cuñu etc.(păstrate astfel în aromână), ele devenind în daco-română iepure, iertare, vie (=podgorie), cui(u) etc.

    -Consoanele b şi v dispar când se află între vocale. Lat. caballu, crebelu (<cerebelum), libertare, ove, uva etc. au devenit caal (apoi cal), creelu (apoi creieru), l'ertare (apoi iertare în daco-română), oaie şi (strugure).

     

    Nu merg mai departe cu înşiruirea, fiindcă încerc să păstrez subiectul interesant.

    Să mai facem o ultimă şi fundamentală observaţie: legile funcţionează într-un singur sens, anume dinspre latină spre română, lucru normal pentru cei care judecă cu bun simţ istoria şi care, în baza nenumăratelor argumente existente, şi-au format convingerea că românii provin din romani şi nu invers. Ele bineînţeles că deranjează pe cei care susţin cu argumente absolut aiuristice contrariul. Mi-aduc aminte că cineva mi-a dat mai demult o "lucrare" în care afirma că porneşte de la trei "principii": 1. româna provine din latină (mi-am spus: cam truistic, dar e ok!), 2. basca provine din română (!) şi 3. latina provine din română (!!!). Probabil că era o reductio ad absurdum; orice origine este învăluită în ceaţa necunoscutului!) : oul provine din găină şi găina din ou; şi aşa la nesfârşit. Sau, printr-o analogie şi mai potrivită: fiul meu este fiul meu, dar şi eu sunt fiul fiului meu.

    Voi mai spune doar că aceste legi (ori corespondenţe) fonetice sunt atât de exacte, încât putem face programe de computer care să le aplice. Introducând în acest program (ori funcţie) un cuvânt latin poporan (care trebuie să se fi păstrat însă în română, fiindcă foarte mare parte au dispărut, unele încă din latină, iar altele au fost înlocuite mai târziu, în română), el ne dă forma română în care s-a transformat.

    Revenind la începutul acestei discuţii: ce poate fi mai exact şi chiar mai experimental decât aceste legi de fonetică istorică? Cu ajutorul lor putem verifica corectitudinea unor etimologii. Spre exemplu: este cuvântul şcoală moştenit din latinescul scola? Aparent da, mai ales că /ó/ accentuat devine /oa/, iar /a/ neaccentuat devine /ă/, cum am văzut mai sus. În realitate nu este aşa: /ó/ > /oá/ şi /a/ neacc. > /ă/ sunt legi care au funcţionat până foarte târziu, către zilele noastre, deci nu sunt o probă de vechime. Găsim însă /l/ intervocalic netransformat în /r/, şi /ş/ înainte de vocală dură (/o/) (când legile fonetice cer ca el să fie urmat de o vocală moale, /e/ sau /i/). Vom putea afirma, prin urmare, că şcoală nu vine din latinescul scola (< schola < gr. scholē); este de fapt un împrumut din sl. škola, la rândul lui un împrumut savant din latina cultă. Mai mult, aplicând toate legile fonetice pe care le cunoaştem, şi folosind analogia (care este o tehnică foarte puternică în acest domeniu) vom putea spune că lat. scóla, dacă s-ar fi păstrat în română, ar fi avut forma scoáră (la fel cum móla a dat moáră, grupul iniţial rămânând /sc/ pentru că nu era afectat în acest context de nici o lege fonetică).