Notă-Tabula Peutingeriana (abreviat TP)

 

TP este un itinerarium pictum compus din 11 segmenta (bucăţi de pergament iniţial lipite ori cusute una de alta, separate în 1863 în 11 pagini). Descoperit de Conrad Celtes (librar al împăratului Maximillian I) în 1507, într-o bibliotecă din Worms (după unii), el a fost achiziţionat şi valorificat de către Conrad Peutinger (cancelar de Augsburg, filolog savant şi renumit colecţionar), de la care şi-a şi primit numele. Deşi Peutinger obţinuse în 1511 dreptul imperial de publicare, el nu a reuşit acest lucru, documentul fiind pentru prima oară publicat abia în 1591 de către Markus Welser, un descendent al lui Peutinger. Aflată azi în Biblioteca Naţională din Viena (Codex Vindobonensis 324) TP este o "hartă rutieră" (road map) întocmită, după varianta cea mai acceptată, în sec. XIII (după unii la 1265) de către un călugăr din Colmar (mânăstire în Alsacia). După alte păreri ea a fost confecţionată în altă parte (la Reichenau, de pildă) ori în altă epocă (sec. XI-XII, după elementele paleografice şi pergament). În ce priveşte însă conţinutul, toate elementele (concepţia, structura şi datele geografice) trimit fără îndoială la epoca romană. Data exactă este dezbătută, cei mai mulţi optând pentru sec. III ori IV AD. După Luciano Bosio (L. Bosio, La Tabula Peutingeriana. A Description of the Ancient World, Rimini 1983) se disting trei etape editoriale: 1. în epoca lui Augustus, în legătură cu refacerea poştei (cursus publicus), 2. sub Severi, când cursus publicus a fost din nou reorganizat şi 3. în sec. IV, după răspândirea creştinismului. După părerea mea, arhetipul TP (ca şi al Cosmografiei anonimului din Ravenna) a fost întocmit la câteva decenii după cucerirea Daciei de către Traian, aşadar în a doua jum. a sec. III, folosindu-se atât informaţie mai veche, din itinerariile augustane, cât şi informaţie nouă, dobândită cu ocazia războiului şi cu siguranţă publicată de Traian în De Bello Dacico[1]. Sub Constantin, ori nu mult după el, documentul a fost parţial actualizat[2], şi este de asemenea foarte probabilă prezenţa unor adaosuri mai târzii, din sec. VIII-IX. Oraşele cele mai importante ale imperiului, care erau Roma, Constantinopol şi Antiochia, sunt înfăţişate prin miniaturi au vol d'oiseau, aspectul lor fiind cel al unor oraşe medievale din sec. XI-XIII.  Extensia iniţială a hărţii era de la Coloanele lui Hercule până în Ceylon (i-la Burma). Însă Britannia, Hispania şi partea vestică a Africii lipsesc, probabil pierdute, deşi ediţiile moderne ale TP conţin şi aceste teritorii, refăcute pe baza celorlalte itinerarii. Forma ei atât de specifică, dezvoltată longitudinal — 6,83 m. în lungime (după alte surse 6,74-6,75) şi doar 34 cm. în lăţime — arată limpede că ea era nu o hartă propriu-zisă ci un mănunchi de trasee folosit drept ghid de călătorie, probabil pentru ştafetele poştale şi oficiale, fiindcă pentru un simplu particular conţinea prea multe date. Ea era făcută pentru un om care călătorea mult; trebuia să poată fi uşor împachetată şi citită, şi să ofere date despre staţiile drumurilor, fără nici o preocupare pentru poziţia geografică corectă a acestora. Regiunile mai importante, ca Italia, sunt proporţional mai mari decât celelalte, pentru a putea prezenta cu suficientă claritate datele mai abundente şi mai detaliate disponibile pentru ele. TP foloseşte, ca şi hărţile moderne, simboluri pentru notarea diferitelor categorii de date geo- şi topografice. Drumurile sunt desenate ca linii frânte, de culoare roşie, în formă de scară, fiecare "treaptă" reprezentând un segment cuprins între două stationes; acestea nu sunt de regulă marcate decât prin frântura liniei şi nume, dar localităţile mai însemnate sunt simbolizate prin desene înfăţişând diverse tipuri de edificii. Elementele fizice sunt distinse prin culori (pământul cu galben, apele cu verde-albastru, munţii cu gri, galben şi roz). Numele provinciilor, ale diverselor regiuni şi, uneori, ale triburilor locale sunt scrise cu roşu, cu caractere mai mari.