Oricine compară listele de toponime date de Geograful Anonim din Ravenna (GR) cu succesiunea de staţii aflate pe drumurile desenate în Tabula Peutingeriana (TP), constată de la prima vedere concordanţa lor până în detaliu şi se convinge în scurt timp că ele provin dintr-un arhetip comun. Amândouă prezintă aceleaşi trasee ale provinciilor, pe care înşiruie aceleaşi localităţi, multe dintre numele lor fiind ori identice ori doar uşor diferite. Pe de altă parte, la o cercetare mai îndeaproape se pot constata unele diferenţe, uneori cu caracter regulat, care, studiate atent, ar putea oferi indicii preţioase pentru schiţarea istoriei acestor documente şi pentru emendarea lor acolo unde este necesar şi posibil. Această apropiere a fost observată de W.Kubitschek, care în RE X 2126sqq.(art. Itinieraria), propune următoarea filiaţie a itinerariilor antice [din comentariul lui Weber la Tabula Peutingeriana]

Am mai multe rezerve la aceatsă schemă a lui Kubitschek pe care o voi discuta într-un studiu dedicat tradiţiei itinerare romane. Deşi nu există argumente pozitive care să lege itinerariile de harta lui Agrippa (de pe porticul acestuia), se poate admite totuşi că măcar ideea unui astfel de document (de o formă foarte aparte), dacă nu chiar datele geografice (măcar cele referitoare la Italia) îi aparţin într-adevăr lui Agrippa, din vremea refacerii structurii rutiere şi a înfiinţării cursus publicus. În toate itinerariile păstrate, inclusiv TP, avem însă de a face cu siguranţă cu mai multe straturi de informaţie. Unul din acesta este cel referitor la drumurile Daciei Traiane.

Itinerarium Traiani. Pentru această regiune trebuie să fi existat un document, astăzi pierdut, folosit de toate cele trei lucrări care menţionează localităţi din Dacia: Ptolemeu, Tabula Peutingeriana şi Geograful din Ravenna. Aceasta este nu o supoziţie, ci o certitudine, pentru că toate cele trei opere au în comun nu numai faptul că folosesc material geografic din Dacia, ci mai ales câteva date şi chiar câteva erori care nu se pot datora întâmplării. Dintre acestea, aş menţiona aici doar eroarea "dublului Tibiscum". Într-adevăr, în toate aceste trei opere apar două Tibiscum, pe două drumuri diferite. În realitate este vorba de aceeaşi localitate, în care cele două drumuri se intersectau, lucru însă necunoscut de autorul arhetipului de care vorbim, pe care l-au copiat apoi cele trei lucrări. O altă caracteristică a acestuia par să fi fost scurtele note cu caracter militar, mai ales cele care menţionează legiunile staţionate în diferitele oraşe. Ipoteza pe care o propun este aceea că acest prim itinerar, folosit apoi atât de Ptolemeu cât şi de arhetipul de care mă ocup aici, va fi fost un itinerar militar, poate creat (într-o primă formă) din ordinul lui Traian şi apoi folosit de acesta în campania sa dacică, ocazie cu care va fi fost corectat şi completat. Să-l numim ipotetic Itinerarium Traiani (IT).Un argument al existenţei acestuia, deşi palid e adevărat, ne este furnizat de gramaticul Priscus, în sec. IV. Acesta îl citează pe Traian, ca exemplu de formulare anostă, spunând (Prisc. Inst. 6.13): Traianus in I Dacorum: inde Berzobim deinde Aizi processimus. Or, într-adevăr, în Tabula Peutingeriana şi Geograful din Ravenna, aceste două localităţi sunt menţionate una lângă alta, cu aceleaşi nume (TP: Bersouia-12-Azizis; GR: Zizis (=*Azizis)-Bersovia). La Ptolemeu apare doar Αἰζισίς, deşi există posibilitatea ca localitatea aflată în listă înaintea ei, Ζουρόβαρα, să fie tocmai o coruptelă de la *Berzovia. IT trebuie să fi fost aşadar alcătuit imediat înainte de 106p. Un studiu mai detaliat al toponimelor va evidenţia cu siguranţă mai multe trăsături comune acestor trei opere. De ex.: toate trei au în comun formele Δρουβητίς (Ptol.)=Drubetis (TP şi GR [203.7]), în vreme ce alte opere (ca Not.Dign.) şi cele mai multe din inscripţii dau variante Drobeta(e). Este într-adevăr posibil ca IT să fi servit, două secole mai târziu, ca model pentru Itinerarium Antonini, care însă i-a adus informaţia la zi, eliminând toate rutele din Dacia.

Itinerarium Pictum Annotatum. Ceva mai devreme decât acesta, poate pe la sf. sec. II-încep.sec.III, oricum înainte de reforma lui Diocleţian, IT a fost folosit ca sursă pentru un alt document, cu siguranţă o hartă rutieră, pe care îl voi numi în continuare Itinerarium Pictum Annotatum (IPA). Proprietăţile lui pot fi reconstituite din trăsăturile comune ale TP şi GR, diferenţele sale faţă de IT fiind în bună parte date de diferenţele dintre aceste două documente surori (TP şi GR) de o parte şi, de altă parte, Geografia lui Ptolemeu.

A. Datarea. Este evident că nu putem data documentul despre care vorbim aici, ci informaţia lui. Cei vechi, care nu gândeau istoria în mod dinamic, nu vedeau nici o piedică în a copia lucrări de geografie vechi de sute de ani, convinşi că ele erau de nediscutabilă actualitate şi pe vremea lor. Valabilitatea informaţiei consta nu în data la care fusese scrisă lucrarea folosită drept sursă, ci în autoritatea celui ce o scrisese. Un trist exemplu ne este oferit de însuşi Strabon, care încă lua afirmaţiile lui Homer drept adevăruri geografice pe deplin valabile şi pentru sec. Ia.

Părerea mea este că relaţia între cele două documente este încă şi mai apropiată. Pentru Tabula Peutingeriana, stratul de informaţie care acoperă teritoriile tracice (şi chiar balcanice) datează, fără nici un dubiu, dintre anii 106-273, în care Dacia a făcut parte din imperiu. Şi alte elemente, mai puţin precise însă, stabilesc limite compatibile. Astfel,

-Trimammio pune ca termen ante quem domnia lui Leon I. Se pare că acest împărat a schimbat acest toponim după numele său, numindu-l *Leoniana (păstrat la Procopius De Aed. 148.3: Δεονίανα)

-Nigriniana a existat până în timpul domniei lui Galerius (293-311) când a fost înlocuit cu Candidiana, după numele fiului lui Galerius, Candidianus.

Cel mai sigur şi clar element de datare este însă prezenţa în TP a rutelor din Dacia, lucru posibil numai dacă informaţia pentru aceste regiuni provine din perioada anilor 106-272, cât timp Dacia a făcut parte din imperiu. După aspectul lor, toponimele dace din TP sunt chiar cele din sec. II, nu mult după cucerirea Daciei.

Situaţia acestor toponime în GR este identică cu cea din TP: există atât rutele Daciei (deşi cu unele omisiuni şi adăugiri), şi există şi Nigrinianis şi Trimamion. Este deci limpede că arhetipul trebuie el însuşi datat în această vreme, cu o bună probabilitate ca el să fi fost întocmit către sfârşitul sec. II.

 

A. Arhetipul comun a fost o hartă

Particularitatea cea mai pregnantă a Cosmografiei Anonimului din Ravenna este că ordinea prezentării regiunilor şi a localităţilor în liste este inversă decât în toate celelalte lucrări antice. El merge de la est spre vest, adică de la dreapta spre stânga pe o hartă rutieră alungită cum este TP, începând cu India şi terminând cu Spania. Iată un fragment al listei localităţilor de pe drumul danubian:

(IV 7, 187)1.Stamarisca 2.Apiaris 3.Tigris 4.Pistis 5.Trimamion 6.Latron 7.Nobas Italica.

Aceleaşi localităţi în TP - înşiruite normal, de la stânga la dreapta- sunt:

Adnouas-Latro-Trimamio-Pristis-Tegris-Appiaris-Trasmarisca

Nu lipseşte nici una, nu este în plus nici una, diferenţele de formă sunt minime, însă ordinea localităţilor este inversă. Că ordinea 'corectă' (normală) este cea din TP ne convinge IA, unde porţiunea respectivă de drum are acelaşi sens cu cel al TP:

Novas leg. I Ital.-Scaidava-Trimammio-Sexantapristis-Tigra-Appiaria-Transmarisca.

Aşa stând lucrurile, care poate fi explicaţia acestui curios fapt? Este greu de găsit vreo situaţie în care vreunul din autorii antici ori vreunul dintre copiştii manuscriselor să trebuiască să copieze o succesiune de nume în ordine inversă. Cred, prin urmare, că nu o listă de toponime (de tipul Itinerariului Antonin) a condus la acest rezultat, ci tot o hartă. Modelul după care au fost alcătuite listele Anonimului Ravennat (fie chiar lucrarea urmată de el, fie vreun arhetip al acesteia) era un document asemănător Tabulei Peutingeriana.

Şi alte fapte vin să sprijine această presupunere.

Numai aşa se poate explica de ce în listele care corespund unor drumuri de pe această hartă uneori sunt interpolate toponime aflate deasupra sau dedesubtul acelui drum. Iată un fragment de listă de pe drumul Thraciei (IV 7, p.191 8-16; am inversat ordinea localităţilor pentru a le putea compara uşor cu cele din TP):

Naison-Romessiana-Thamacon-Turribus-Meldis-Timagon-Serdica-Combusticia-Sparthon

Comparând acum cu locul corespunzător din TP (în imaginea de mai jos), observăm că pe acest drum se află doar Naison(Naisso)-Romessiana(Romesiana)-Turribus(Turrib^)-Meldis(Meldijs)-Serdica (Sertica)-Sparthon(Sarto)

Localităţile care în GR sunt interpolate, în ordine: Thamacon-Timagon-Combusticia, se găsesc şi ele în TP, dar pe un drum învecinat (vizibil şi el în stânga imaginii), aflat deasupra celui dintre Naissus şi Serdica, anume o derivaţie de la Naissus spre Ratiaria, unde ele apar sub forma: Timaco Maiori-Timaco Minori-Conbustica.

Iată un alt exemplu şi mai elocvent. În următorul fragment din TP – scurtat, dar fără să afecteze conţinutul -, sunt prezentate două drumuri ale Panonniei, complet diferite:

cel care trece prin Iovallio-Mursa Minor-Mursa Maior şi cel de sub el, prin Servitio-Urbate-Marsonie-Ad basante-Saldis etc. La GR găsim însă (214.20-215.1-5, în ordine inversată) Ioballios-Mursa minor-Mursa Maior-Marsonia-Bassantis-Saldis etc. Este limpede că GR a sărit de pe un drum pe altul, tocmai în locul în care pe TP cele două drumuri sunt cel mai aproape unul de altul. Acelaşi lucru se întâmplă de mai multe ori şi în listele Illyricului, ceea ce demonstrează că fie GR, fie vreun predecesor al său, a decupat şi grupat în manieră personală drumuri pe care le-a găsit pe o hartă. Să nu fi fost trasate drumurile? Cel puţin nu în acele locuri (şi în TP sunt porţiuni fără drumuri).

Mai mult, cred că numai de pe o hartă, mai ales rutieră, toponimele puteau fi citite în ordine inversă.

 

B. Arhetipul comun are trăsături greceşti

Deşi sursele Tabulei Peutingeriana nu se cunosc, se consideră de către unii învăţaţi, în frunte cu K. Miller (cf. It.Rom. col. 589), că ea ar fi chiar opera pierdută a lui Castorius, un geograf roman de prin sec. 4. S-a încercat chiar impunerea denumirii Castorii Mappa Mundi, care însă nu a prins, nefiind acceptată de majoritatea specialiştilor. Numele lui Castorius este frecvent menţionat şi de către GR, şi de aceea acelaşi Miller presupune că părţile comune ale TP şi GR provin din opera acestuia.

Însă Anonimul însuşi spune că pentru regiunile tracice a folosit textul filozofului (= învăţatului) grec Livanius (=Libanios), aserţiune pe care o voi discuta în continuare.

Autorii menţionaţi de GR. În fraze stereotipe, aproape formularistice, GR prezintă sursele folosite pentru fiecare regiune, începând cu autorii consultaţi, întâi pe cei greci, apoi pe cei latini, constatând divergenţele între lucrările lor şi nominalizându-l pe cel pe care l-a urmat în lista proprie. Astfel:

-pentru Dardania (ca parte a Scythiei!) în care el include şi nordul Daciei şi Scythia Minor el i-a consultat pe Porphyrius, Livanius şi Eutropius, listele fiind luate din Livanius.

-pentru Tracia i-a consultat pe Porphyrius şi Livanius dintre greci şi pe Castorius, Lolianus şi Arbitio dintre romani, listele fiind date tot după Livanius.

-pentru cele două Mysii, i-a consultat din nou pe grecii Porphyrius şi Livanius şi pe romanii Castorius, Lolianus şi Arbitio, listele fiind luate tot din Livanius.

-pentru Epirus şi Pelagonia l-a urmat pe Aristarchus.

-pentru Macedonia i-a consultat pe grecii Livanius, Hylas şi Aristarchus şi pe romanii Castorius, Lollianus şi Arbitio, urmându-l pe Aristarchus.

-pentru Ellas l-a urmat pe Aristarchus

-pentru ţara Sarmaţilor de la Oceanul de nord, i-a citit pe Ptolomaeus (regele egiptenilor!) şi pe grecii Hylas, Sardonius şi Aristarchus, urmându-l pe Sardonius[2].

-pentru Datia prima et secunda, quae et Gipidia appellatur, ubi modo Uni et Avari inhabitant, i-a citit pe goţii (sic!) Menelac şi Aristarchus, urmându-l pe Sardatius (sic!)[2].

-pentru Illyricum i-a citit pe Probinus, Marcellus şi Maximus şi l-a urmat pe Maximus,

-pentru Dalmatia, la fel.

 

Anonimul spune deci că a descris ţările (patrias designavi) din regiunile balcanice direct după (secundum) lucrările lui Livanius (Scythia, Mysia şi Tracia), Aristarchus (Epir şi Macedonia) şi Sardonius (Dacia). Cu toate acestea, listele de toponime pe care le dă pentru fiecare din aceste provincii concordă perfect cu TP şi indică o redacţie grecească.

 

C. Alternanţe grafice, fonetice şi gramaticale între toponimele din GR şi TP

Câteva din principalele alternanţe grafice şi lingvistice dintre GR şi TP indică şi ele un intermediar grecesc. Cele mai importante dintre ele îmi par:

-corespondenţa, deja amintită, între GR –on şi TP –o

-scrierea semivocalei latineşti u cu litera b în numele autohtone (niciodată însă în cuvintele şi numele latineşti recunoscute ca atare), datorită redării întocmai a lui β grecesc din aceste nume.

-nenotarea lui H- iniţial (care nu se mai pronunţa in niciuna din limbi, dar continua să fie notat în latină).

Cele mai multe nume din IA şi TP se termină, de aceea, în –o (decl II, sg.), -a(decl.I sg.), –is(ambele decl.pl), numele de decl. III fiind puţine. La GR numele în –o sunt extrem de rare, în regiunile traco-dacice neexistând decât două: Novioduno şi Regiano (acesta din urmă inexistent în TP). Între GR şi TP apare în schimb o corespondenţă regulată

GR –on = TP –o Ocurenţe: Naison = Naisso, Sparthon = S(p)arto, Ciambron = Camistro, Oaecon = Esco, Ansamon = Anasamo, Dimon = Dimo, Latron = Latro, Trimamion = Trimamio, Carsion = Carsio, Biraeon şi Bireon = Bereo, Durostolon = Durostero, Arubion = Arubio, Cenofrurion = Cenopurio, Mitholithon = Micolito, Cossimon = Cosinto, Topiron = Topiro.

Este o corespondenţă clară, cu rare abateri şi excepţii, rezultată în urma unei adaptări morfologice: numele la ablativul sg. al declinării a II-a latineşti au fost trecute la neutrul singular grecesc în –on.

Regularitatea acestei corespondenţe ne ajută, între altele, să explicăm o altă corespondenţă, cu mai puţine ocurenţe, anume

GR –on = TP –a în Remetodion = Remetodia, Apulon = Apula

Cum în cazul acestor nume nu este vorba de nişte variaţii morfologice (trecere de la un caz la altul, ori chiar de la un număr la altul), trebuie admis că în unul din cele două texte ele sunt greşite. Într-adevăr, în ce-l priveşte pe Apulum, toate celelalte izvoare care-l menţionează îl pun la decl.II (neutră): Ptol.3.8.4 Ἄπουλον iar în inscripţii Apuli (gen. decl. II). Corecte sunt deci, în ambele cazuri, formele din GR. Izvoarele, ca şi corespondenţa GR –on=TP –o, arată că în arhetipul TP numele noastre vor fi fost scrise Remetodio şi Apulo. Ele au ajuns în TP Remetodia şi Apula printr-o greşeală de copiere: confuzia literelor a şi o, una din erorile grafice frecvente în TP, comună de altfel tuturor documentelor latineşti (IA, ND etc), datorită formelor acestor litere în scrierea uncială minusculă: o=, dar a=, şi chiar . În interiorul numelui, corespondenţa de care vorbim se întâlneşte în TP în Agnauie, toponim dacic care, prin comparare cu formele Agmonia şi Augmonia din GR, trebuie restituit în arhetip *Agmonia, la rândul său uşor corupt, datorită confuziei grafice comune C/G, din forma corectă Acmonia, pe care o găsim la Ptol. 3.8.4: Ἀκμονία. Şi în GR găsim exemple pentru alternanţa grafică a/o. Astfel, numelui Tegulicia îi corespunde în TP Tegulicio, aceasta trebuind să fie şi forma din arhetip, după cum ne confirmă IA, care are Teglicio (223.3).

O altă corespondenţă grafică regulată între GR şi TP o constituie litera cu care se scrie semivocala latină w , anume

GR -b- ante-(şi mai ales inter-)vocalic = TP -u-. Ocurenţe: Patabissa=Patauissa, Sacidaba=[S]acidaua, Betere=Ponte uetere, Tibis=Tiuisco, Arcidaba=Arcidaua, Nobas Italica=Adnouas, Bion=Uio, Clebora=Cleuora, Gerbiatis = Gerulatis

În unciala latină literele u (minusculă) şi V(majusculă) transcriau două sunete ale limbii latine vorbite: vocala /u/ şi semivocala /w/. Aceasta s-a pronunţat iniţial ca /w/ din engleză ori ca /b/ şi /v/ în spaniolă, apoi din ce în ce mai fricativ, până ce a devenit labio-dentala /v/ din majoritatea limbilor romanice moderne. În greacă nu exista un sunet corespunzător acestei semivocale şi de aceea /w/ era asimilat vocalei /u/ (scrisă în greacă cu grupul ου, datorită istoriei proprii alfabetului grecesc). Aşa se explică, spre exemplu, de ce la Ptolemeu (sec. II) toponimele dacice în –dava (pronunţat –daua[=dawa]) erau scrise cu –δαουα. Prin primul secole dChr., consoana greacă /b/ (care fusese până atunci o oclusivă sonoră, aşa cum este /b/ în română), şi care era notată cu litera β, începe şi ea să fie pronunţată spirant, din ce în ce mai aproape de /v/, devenind în greaca bizantină chiar /v/, aşa cum se pronunţă şi astăzi. Din acest motiv, deja de prin secolele II-III transcrierea greacă cea mai adecvată a semivocalei lat. /w/ devenise litera β (şi de aceea la autorii de după această dată, –dava este transcris –δαβα). Din necesităţi evidente, între limbile greacă şi latină, ca şi între alfabetele acestor limbi s-au stabilit serii întregi de corespondenţe lexicale, grafice etc. care s-au încetăţenit şi au devenit adevărate convenţii lingvistice şi grafice. Pentru înţelegerea fenomenelor lingvistice balcanice este indispensabil studiul în detaliu al acestor convenţii şi corespondenţe. [găsim texte latine scrise în alfabet grecesc, liste de cuvinte (terminologia administrativă, religioasă etc. care trebuia să fie foarte precisă) etc.]. La curtea împăraţilor bizantini existau, până prin sec. VI, două limbi oficiale de facto: greaca şi latina. De aici nevoia imperioasă de a putea oricând transpune un text (act, operă literară, etc.) dintr-una în cealaltă cu cea mai mare precizie şi cu o minimă pierdere de înţeles.

Aşa se face că după sec II-III litera greacă β ajunsese să transcrie atât oclusiva /b/ - pentru că este de crezut că o bună bucată de timp grecii vor fi pronunţat oclusiv pe /b/ din numele latine, dar şi din cele barbare: tracă, gotică etc., chiar dacă le scriau cu β -, cât şi semivocala /w/. Este o corespondenţă care dădea destulă bătaie de cap transpunerii inverse, din greacă în latină, a acestor nume. De abia mai târziu, când aceste nume şi cuvinte au fost complet asimilate, în greaca bizantină, [b]-ul lor a fost pronunţat /v/ peste tot. Lucrul trebuie să se fi întâmplat prin sec. VII-VIII, fapt ce a determinat apariţia, prin sec. IX-X, a unei noi convenţii grafice: din cauză că orice β se citea /v/, pentru a transcrie un /b/ oclusiv (ce nu putea exista decât într-un cuvânt străin), s-a folosit grupul μπ, şi aşa a rămas până azi. Revenind în antichitatea târzie, pentru transcrierea din greacă în latină a numelor care conţineau un β, s-au încetăţenit următoarele reguli:

-când numele era cunoscut, i se scria forma cunoscută, fără nici o regulă

-când numele era necunoscut, se asumau următoarele valori

-în interiorul cuvântului, în poziţie intervocalică, β-ul era transcris prin litera /u/ (=v).

-tot în interiorul cuvântului, dar în poziţie forte (împreună cu o altă consoană) β era redat prin b (spre ex. grupurile ρβ, λβ, μβ, βρ, βλ etc. erau transcrise fără ezitare rb, lb, mb, br, bl etc.)

-la începutul cuvântului (unde era tot în poziţie forte) numai uzul şi cultura fiecăruia stabileau corespondenţa corectă: numele începând cu Β- trebuiau uneori transcrise cu B-, alteori cu V-. De obicei se folosea V- în numele latineşti recunoscute ca începând cu V- (de ex., nu se prea fac erori de transcriere a unor nume ca Βῆρος, Βαλεντῖνος, Βίκτωρ etc., redate prin Verus[=Werus], Valentinus[Walentinus], Victor[=Wictor] etc.)

Deşi într-o epocă târzie, când în latină /b/- ul intervocalic ajunsese să se pronunţe bilabial (ca azi în spaniolă), vreun scrib să fi pronunţat /u/ şi să fi scris [b] în aceste nume, este cu mult mai probabil ca fenomenul să se datoreze existenţei în acest lanţ a unui intermediar grec, pentru care pledează, cum am văzut, şi alte fapte. Din această cauză, corespondenţa GR /b/ = TP /u/ este, în opinia mea, un alt puternic argument pentru existenţa unui intermediar grec pe filiaţia informaţiei din GR, anume între arhetipul comun cu al TP şi textul ajuns până la noi.

Şi alte corespondenţe grafice între cele două texte se explică prin existenţa unui –b- în "intermediarul grec".

Lui Zurbis îi corespunde în TP Zirinis, la rândul său o deformare a unui *Ziruis, aşa cum indică IA, unde numele are forma Zeruis(=Zervis).

Bion este la GR o localitate aflată în Moesia la Istru, între Ansamon şi Oescon [scris greşit Oeacon]. Este cu siguranţă vorba aici de o denaturare a ablativului Uto al numelui Utus, un toponim cu acest nume fiind bine atestat exact în acest loc, la vărsarea râului omonim (al cărui nume s-a păstrat până azi: Vid): Plin. 3.149 Utus, Proc. Οὔτως, IA 221.1 Uto ş.a.). Corespondentul său în TP este Vio (scris ), ceea ce înseamnă că numele era deja greşit în arhetipul comun, având şi acolo Vio, printr-o confuzie cunoscută paleografiei latineşti, aceea între minusculele i şi t, care aveau forme apropiate: i= şi , iar t= şi Aceasta trebuie să fi fost şi forma din arhetip, fiindcă GR are aici Bion, dintr-un *Βιον în intermediarul grec. Numele nu putea fi astfel transliterat în greacă decât dacă autorul l-a pronunţat Wio (Vio), ceea ce înseamnă că aşa era în arhetip şi că deci autorul Tabulei a copiat corect. Acest caz constituie totodată o dovadă clară că neutrele în -on din GR provin din ablative în –o (aşa cum sunt şi în TP) şi nu din alte forme flexionare (de la Utus am fi avut Utos).

Gerbiatis are drept corespondent în TP forma Gerulatis. În arhetip era cu siguranţă Gerulatis, toponimul aparţinând de altfel unei regiuni (între cele două Moesii) în care sunt frecvente numele în –ata/-eta, aici luat drept neutru plural şi pus la ablativ. Forma din GR este însă perfect explicabilă prin fapte grafice pe care le întâlnim şi în TP, deci care puteau exista şi în arhetipul ambelor documente. Astfel, în TP litera l era uneori scrisă mai scurt, ca de exemplu în Blandiana (scris ), care ar putea fi uşor citit Biandiana. Toponimul de care ne ocupăm va fi fost scris aşadar în arhetip , cu l mai scurt, grafie care l-a făcut pe autorul intermediarului grec să-l citească greşit *Geruiatis(interpretat drept un *Gerviatis)[1], ceea ce va fi dus la transliterarea lui normală prin *Γερβιατις. Pe aceasta apoi GR a transpus-o corect în latină prin Gerbiatis.

Capidapa şi Sancidapa sunt rezultatele unei confuzii între B şi P în scrierea latină. Aceste două nume au fost deci stricate fie înainte de originalul Cosmografiei (caz în care ea este copiată după un manuscris latin, nu direct după cel grecesc), fie într-una din cópiile sale timpurii, devenită arhetip al manuscriselor păstrate. Oricum, intermediarul grec va fi avut aici două nume în -δαβα (*Καπιδαβα şi *Σανκιδαβα), ca şi în cazul celorlalte două citate mai sus. Mai mult, forma greacă conjecturată Σανκιδαβα este şi ea coruptă, pentru că localitatea pe care o numeşte nu poate fi decât Sacidava ori Sucidava. Cum în greacă sunt destul de frecvente confuziile grafice ν/υ şi α/ο, dar chiar şi αυ/ου, Σανκιδαβα poate fi alterarea unui *Σουκιδαβα din intermediarul grec, ceea ce înseamnă că în arhetip figura numele Sucidaua. Aceeaşi confuzie apare şi în alte izvoare, ca de pildă în NotEpisc 531, unde Βιπαίνον este denaturarea lui Biraeon, scris neglijent într-un model latinesc.

Cel puţin încă un toponim al anonimului se datorează acestei confuzii grafice, şi anume Vico Bapeni, plasat în Moesia, în succesiunea de toponime Augusti-Vico Bapeni-Pedolanis-Oeacon [corupt evident din Oescon]. În acel loc, TP dă Augustis-Pedonianis-Esco, fără vreun alt nume între ele. În IA 220, 2-5 găsim însă Augustis-12-Variana-12-Valeriana-12-Oesco. Cred că arhetipul nostru avea, între Augustis şi Oesco, tocmai rămăşiţele, probabil foarte stricate, ale numelui Variana, poate chiar şi Valeriana. Pentru Vico Bapeni provenienţa dintr-un Vicus Variana este demonstrabilă pas cu pas. Aşa cum am mai văzut, numele în –a, considerate cel mai adesea neutre plurale, erau de obicei notate în itinerarii la cazul ablativ, ele terminându-se aşadar în -is. De aceea găsim în ambele izvoare de care ne ocupăm nume în –iana la ablativ plural, între care Nigrinianis (< sg. Nigriniana < Niger) şi Masclianis (< sg. Mascliana < Masc(u)lus), deşi ele, aşa cum a arătat Beševliev, sunt forme adjectivale provenite de la antroponime (pe lângă care trebuie să presupunem un apelativ feminin de tipul gr. πόλις ori lat –civitas), şi apar în documentele noastre de cele mai multe ori la singularul feminin aşteptat –iana (ca în Optatiana, Largiana, Blandiana, Romesiana, Pomodiana? etc.). Ar fi fost deci perfect posibil ca în sursa arhetipului nostru numele să fi avut forma Varianis. Următoarea modificare a constat în transformarea, de data aceasta fonetică, reală, a diftongului -ia- în monoftongul –e-. Este un fapt de limbă cunoscut, cu numeroase exemplificări în inscripţii. Iată însă, pentru exemplificare, cum apare scris numele oraşului Marcianopol într-o serie de hărţi medievale, inspirate de izvoare antice:

Ba una din ele notează chiar ambele variante (Martianopolis şi Marcenopolis), crezând că e vorba de localităţi diferite:

Putem aşadar admite că arhetipul nostru va fi avut varianta *Vico Varenis pentru Variana. Preluată în intermediarul grec ca Βικo(ς) Βαρενις, ea a devenit în noua transpunere latină *Vico Bareni, denaturat încă o dată (în virtutea aceleiaşi confuzii B/P de care am vorbit mai sus) de către Anonim ori de către vreun predecesor al său la Vico Bapeni, cu confuzia grafică obişnuită în unciala latină între B şi R. Tot astfel este posibil ca şi numele următor, Pedolanis (GR)/Pedonianis (TP), să fie o coruptelă dintr-un *Valerianis, dar nu putem afirma nimic cu vreo oarecare probabilitate în lipsa oricărui alt argument. Trebuie însă ca în judecăţile lingvistice, istorice, geografice etc. să ţinem cont de incertitudinea pe care o induc asemenea alternanţe grafice şi să nu folosim numele aflate în această situaţie ca pe argumente în fundamentarea unor ipoteze.

Şi Debellion, fără corespondent în TP, conţine un –b- intervocalic. Numele este fără îndoială corupt din Debelton, fiindcă GR îl plasează în estul Haemimontului, chiar acolo unde era oraşul cunoscut sub numele greceşti Δεβελτός (Suidas, Inscr.), Δεουελτός (Ptol. 3.11.7) şi latineşti Develtum (Cod.Iust. 8.50.17), Develton (Plin. 4.45) ş.a. Cu exact aceeaşi greşeală de copiere, în Cod.Iust. 6.35.6 (anul 294) el are forma Divelli, corectată de Mommsen în Develti [mai exact Diveltum], ceea ce demonstrează că eroarea s-a petrecut între două ipostaze latineşti ale textului şi nu în intermediarul grec.

 

 

 

 

 

Deşi nu m-ar mira deloc ca Ζουρόβαρα să fie deformarea unui *Βερζοουια

[1] Eroare la care ar fi putut contribui şi folosirea fortuită a literei v în loc de u: .

[2] Îmi pare nu doar posibil ci chiar probabil ca sub numele Sardonius şi Sardatius să se ascundă de fapt cel al lui Iordanis. I-ul iniţial era uşor de confundat cu S- (de forma 'f'); o greşeală comună în manuscrisele latineşti şi greceşti, chiar în Tab. Peut., este confuzia între minusculele [a] şi [o]. Deasemenea, este cunoscută şi confuzia ti=n, astfel încât nu există dificultăţi în presupunerea că Sardati-=Sardon-=Iordan(is).