Numele de plantă TDM transmise de Dioscorides şi Pseudo-Apuleius
Pedanius (varianta Pedacius, întâlnită în special în traduceri latine, este eronată) Dioscorides (gr. Pedanios Dioskurides) s-a născut pe la 40p. în Anazarbus, oraş al Ciliciei, şi a trăit până pe la 90p. A fost medic militar în armata romană sub Claudius. Pentru a utiliza lingvistic nepreţuitele nume de plantă dacice pe care ni le transmite, una din primele cerinţe este să stabilim principalele etape ale alcătuirii textului, reconstituind în măsura posibilului filiera informaţiei, şi să datăm cât mai exact fiecare din aceste etape. Lucrarea sa de care ne ocupăm aici, De Materia Medica (Περὶ ὕλης ἰατρικῆς), copiată se pare direct după o lucrare despre plante (περὶ βοτάνων) a lui Pamphylos, se presupune că a fost scrisă undeva în jurul anului 65, dar această datare ridică probleme. El însuşi vorbeşte în prefaţă de un personaj pe nume Lecanius (sau Licanius) Bassus, despre care ştim de la Tacitus că a fost făcut consul de Nero în 63p şi, de la Plinius, că a murit în 70p. Ceea ce este foarte greu de explicat este de ce Plinius, care şi-a publicat Naturalis Historia prin 77, nu-l menţionează nici măcar o dată, deşi el obişnuieşte să îşi indice sursele, şi este mai presus de orice îndoială că 'botanica' sa (cărţile 20-36) şi textul lui Dioscorides au în comun mai bine de 200 de pasaje (Sprengel, în prefaţa ediţiei sale). Deşi până la ediţia lui Wellmann (prefaţa din 1898) existau voci care încă mai susţineau redacţia integrală a textului înainte de cucerirea Daciei (106p), acest specialist al operei lui Dioscorides a demonstrat că lucrurile nu pot sta astfel. Numeroase fapte, cu care nu voi încărca acum expunerea, dovedesc că succesiunile (listele) de sinonime, fie toate o dată, fie mai întâi cele greco-latine şi apoi cele 'barbare', au fost adăugate textului originar de abia către sfârşitul sec. 3p. De aceea, când voi referi numai aceste liste de sinonime din De Materia Medica, prefer să le atribui nu lui Dioscorides, ci unui abstract Post-Dioscorides, prin care trebuie să înţelegem tocmai anonimul care a adăugat şirurile de sinonime 'barbare' la data precizată. Consecinţele acestei datări au fost expuse de Decev, a cărui formulare este atât de importantă, încât cred că e bine să o reproduc aici în original. Iată ce spune el (în TSR 541, în introducerea la lista numelor de plantă):
So ist die Möglichkeit gegeben, daß wenigstens einzelne dakische Namen, die Dioskurides bietet, dem 2 und 3 Jahrh., also der Zeit der römische Provinz Dacia nördlich der Donau angehören. Da nun in den Synonymenlist unter Δάκοι wohl die Einwohner dieser Provinz zu verstehen sind, die nicht nur von den im Lande gebliebenen Dakern, sondern auch von lateinisch und griechisch redenden Kolonisten bewohnt war, so können einzelne im geographischen Sinne als dakisch bezeichnete Pflanzennamen auch griechischer oder lateinischer Herkunft sein. Aşa se face că cel puţin unele din numele dacice furnizate de Dioscorides aparţin sec. 2-3, deci din vremea când provincia Dacia era la nord de Dunăre. De aceea în listele de sinonime prin Δάκοι trebuie să înţelegem în ansamblu locuitorii acestei provincii, care era locuită nu doar de Dacii rămaşi în ţară, ci şi de coloniştii vorbitori de latină şi de greacă, astfel încât unele din numele de plantă, numite dacice în sens geografic, pot fi şi de origine greacă ori latină."
Atât afirmaţia lui Wellmann, cât şi consecinţele ei formulate de Decev sunt absolut corecte şi constituie un mare pas înainte în înţelegerea naturii sinonimelor dacice. Autorii antici, şi în special cei de la sfârşitul antichităţii, foloseau în mod curent numele etnice în locul celor pe care le purtau regiunile administrative. Astfel de pildă Procopius vorbeşte mult mai puţin de Dacia, Scythia Minor, Mysia (Moesia), iar numele Illyria nu apare deloc. În schimb, el pomeneşte frecvent pe locuitorii lor, care sunt Daci, Sciţi (!), Moesi (Μυσοί) şi Illyri. Evident că în sec. VI niciunul din aceste nume nu mai desemna triburile vechi numite astfel, ci tocmai pe locuitorii regiunilor omonime.
O problemă asemănătoare ridică şi textul Ierbarului lui Pseudo-Apuleius (numit Herbarium sau De Herbarum Virtutibus 'Despre calităţile plantelor'). Acesta datează probabil de pe la sfârşitul sec. 3, dar listele de sinonime pe care le conţine sunt adăugate ulterior, cu siguranţă luate dintr-un glosar botanic ce se afla în circulaţie prin sec. 4. La această dată Dacia traiană fusese abandonată şi vechii "Daci", adică populaţia romanizată din Dacia, fusese în parte mutată în Daciile create la sud de Danubius de către Aurelian: Dacia Ripensis (grec Parapotamia, cu capitala la Ratiaria) şi Dacia Mediterranea (grec Mesogeios, cu capitala la Serdica). Pentru Apuleius, Dacia era aşadar o altă realitate etno-geografică decât cea cunoscută de Post-Dioscorides, şi asta explică de ce numărul dacismelor reale (adică a sinonimelor de origine traco-dacă) este la el încă şi mai mic decât în textul lui Dioscorides.
Încă nu există o ediţie critică completă a operei lui Dioscorides, care să cuprindă toate variantele numelor găsite în manuscrise. Sunt convins însă că atât numele de plantă dacice cât şi princiapalele propuneri etimologice sunt prezentate în mod exhaustiv de către Decev în TSR, pp.. Lucrarea datează din 1957, dar eu nu ştiu să fi apărut, de atunci şi până azi, alte lucrări importante asupra acestui subiect.
Este sigur că în vest numele populare ale plantelor au fost permanent primenite de către limba cultă, în care tradiţia herbariilor au jucat un rol crucial. Ba, eu cred că şi în româneşte au existat influenţe culte, datând probabil din evul mediu, fiindcă altfel nu se poate explica de ce multe nume de plantă folosite de popor sunt categoric de origine savantă. Probabil există studii asupra acestui segment al vocabularului românesc şi aş fi bucuros dacă cineva mi-ar da câteva titluri.
Prezentarea făcută de Dečev (care a publicat-o şi ca studiu separat)
Cea mai extinsă prezentare a acestor nume de plantă este cea făcută de Decev în TSR (v. mai sus), pag. 541-565. El se ocupă aici numai de sinonimele dacice, nu şi de cele besice şi dardane, pe care le include în secţiunea mare, dedicată numelor proprii şi gloselor. Eu am considerat că o asemenea separare nu-şi are rostul şi de aceea am grupat aici toate numele TDM de plantă (fiind de aceea incorect să spun "dacice"). Pentru fiecare plantă el dă lista de sinonime în care apare, atât la Dioscorides cât şi la Ps-Apuleius (dacă e cazul), precum şi un comentariu, conţinând cele mai importante etimologii propuse până în 1957.
Multe din etimologii sunt, fără îndoială, discutabile ori de-a dreptul de neacceptat, dar acestea nu constituie, evident, scăderi ale lucrării. În câteva cazuri există însă forme de manuscris care i-au scăpat. Deasemenea, uneori admite ca autentice, în mod inexplicabil, forme care în mod evident sunt corupte. Le discut pe fiecare la locul ei.
Aceste scăpări nu pot umbri însă marele serviciu făcut de Dečev prin punerea în circulaţie a unor variante noi, găsite de el în manuscrisele operei lui Dioscorides pe care le-a cercetat cu mare atenţie, unele unice şi de o decisivă valoare comparativă .
Critica numelor de plantă. Tipuri de erori. Etimologia.
Circulă pe internet o serie liste cu numele de plantă dacice (nu ştiu exact din câte surse deosebite, dar nu dintr-una singură, ceea ce înseamnă că au fost mai mulţi cei care şi-au asumat sarcina acestei cercetări). Am fost plăcut surprins să constat cât de corecte sunt cele mai multe din aceste liste (în general, pentru că erori de detaliu ele totuşi conţin). Interesant este că unii dintre cei ce preiau (sau chiar produc?) aceste liste sunt în mod evident pan-daco-românişti, deşi aceste apelative dacice nu le servesc deloc cauza, ele arătând că, dimpotrivă, limba dacilor nu are nimic de a face cu cea română.
Însă simpla înşiruire a acestor nume nu ne este de nici un folos în încercările noastre de a mai stoarce câte o informaţie adevărată, consistentă despre această limbă aproape în întregime încă necunoscută. Înainte de a ne avânta la etimologii şi la comparaţii lingvistice sunt de făcut câteva lucruri de bucătărie, poate mai aride dar indispensabile. Cercetarea trebuie pornită având mereu în minte, ca de atâtea ori!, că ceea ce a ajuns până la noi este un mic crâmpei dintr-o vastă tradiţie literară studiată mai bine din perspectivă medico-farmaceutică decât filologică. Dacă manuscrisele care alcătuiesc azi 'vârful aisbergului' prezintă atâtea deosebiri între ele (cum vom vedea), acest fapt ne obligă să facem tot ce ne stă în putinţă pentru reconstituirea, înainte de orice, a arhetipurilor care au dus la situaţia de azi, acolo unde acest lucru este posibil într-o măsură rezonabilă. Ce denaturări ale originalului s-au produs de la publicarea lucrării lui Dioscorides până astăzi?[1]
-Aşa cum am spus mai sus, textul iniţial nu cuprindea şi listele de nume 'barbare' (adăugate către sf. sec. 3 de către unul sau mai mulţi anonimi pe care eu am propus să-i numim, convenţional, Post-Dioscorides); deci o primă 'denaturare' a lui a constat tocmai în aceste adaosuri. Este posibil ca măcar în parte, nu doar prin analiza internă a textului ci şi prin compararea lui cu cel al lui Plinius, să putem separa textul iniţial de aceste adaosuri, care nu întotdeauna se limitează la numele 'barbare' ale plantelor.
-În cursul acestui proces (mă refer la cel de adăugare a numelor 'barbare' s-a produs probabil şi primul tip de eroare, constând în identificarea greşită a plantei căreia îi aparţineau sinonimele interpolate. ex. Care sunt semnele după care putem identifica această eroare? Mai întâi neconcordanţele între Dioscorides şi Ps-Apuleius. Apoi neconcordanţe între numele atribuite plantei şi textul descriptiv, din care rezultă alte calităţi.
-Un alt tip de eroare, mult mai frecvent, petrecut de data aceasta la copierea manuscriselor este cel al schimbării "etichetei lingvistice". 'Sinonimele barbare' au o logică a lor: numele sunt precedate de ceea ce eu am numit mai înainte 'etichetă lingvistică'; nu am spus 'limbă' pentru că nu e vorba numai de limbi ori de popoare, ci de opere ori tradiţii atribuite unui autor. Astfel unele sinonime sunt atribuite uneori lui Pythagoras ori, şi mai frecvent, lui Osthanes[2] şi 'profeţilor' (προφῆται). Însă de cele mai multe ori 'eticheta lingvistică' constă într-un etnonim care desemnează limba căreia îi aparţin numele de plantă care urmează. Cele mai frecvente asemenea 'etichete' sunt, la Dioscorides, Ρωμαῖοι[Romaioi] (=Romanii), Αἰγύπτιοι[Aigyptioi] (=egiptenii, la Ps-Ap. Aegyptii), Δᾶκοι[Dakoi] (=Dacii, la Ps-Ap Daci), Ἄφροι[Aphroi] (=africanii, adică afro-romanii de pe coasta mediterraneană a Africii, la vest de Egipt, în Mauretanii, Numidii, Africa, Cyrenaica etc., la Ps-Ap. Afri), Φοίνικες[Phoinikes] (=fenicienii, la Ps-Ap. Puni şi Punici), Θοῦσκοι[Thuskoi](=etruscii, în realitate romanii din Etruria, Ps-Ap. Thusci sau Tusci) Γάλλοι[Galloi] (=gallii, Ps-Ap. Galli; acesta era numele latinesc al celţilor, pe care Grecii îi numeau mai degrabă Κελτοῖ, celţi), Σύροι[Syroi], la Ps-Ap. Suri=sirieni). Unele din ele indică direct limbi TDM. Astfel, în afară de "Daci" sunt numiţi şi Δάρδανοι [Dardanoi](Ps-Ap. Dardani), Βεσσοί[Bessoi] (Ps-Ap. Bessi) ori Μάρσοι[Marsoi], dar după alte mss. Μυσοί[Mysoi] (=moesienii). La Ps-Ap. articolele încep de obicei cu 'A Graecis dicitur' de către greci i se zice. Încă o particularitate a numelor lui Apuleius este aceea că, în cazul sinonimelor numite de Dioscurides generic 'Romane', autorul latin precizează din ce regiune (sau dialect) provine sinonimul. El pomeneşte astfel, în afară de Itali, de Campani, Latini, Lucani (acesta fiind numit şi de Dioscorides Λευκανοί). După ce pune eticheta, autorul poate cita în continuare nu numai unul din numele în limba respectivă ci două sau mai multe, caz în care nu mai repetă eticheta ci le leagă între ele prin 'cuvinte de legătură' (să le numim astfel din comoditate): οἱ δὲ ('iar alţii') la Dioscorides, alii la Ps-Apuleius, ori idem la unii interpolatori. De aceea, de cele mai multe ori, o succesiune precum Αἰγύπτιοι ἐβρών, οἱ δὲ ἐρυθμόν trebuie înţeleasă Egiptenii (spun) ebron, alţii (tot egipteni) eruthmon. Această regulă este cel mai bine verificată în cazul numelor latineşti, care pot fi identificate cu mare uşurinţă. Cu toate acestea, uneori este evident că limba sinonimelor introduse printr-un 'cuvânt de legătură' nu este cea anunţată în 'etichetă'. În unele din aceste cazuri putem bănui că unele nume intermediare, cu eticheta lor cu tot, au fost omise la copiere. Acestei categorii de erori trebuie să i se acorde o atenţie specială, fiindcă este posibil să găsim printre numele de apartenenţă neclară ori improbabilă şi alte nume dacice cărora li s-a pierdut însă 'eticheta'. În sfârşit, în privinţa etichetelor, cele mai frecvente erori sunt fie omiterea lor de tot, fie omiterea şi introducerea lor ulterioară într-un loc greşit. Uneori apar chiar inversări ale lor, cum se întâmplă de exemplu în cazul plantei anthemis, unde manuscrisele principale dau Tusci abiana, Daci amolusta, în timp ce manuscrisele Ha şi V au Thusci amolusta (sau ambolocia), Daci apiana etc.
-cele mai frecvente greşeli vizează însă forma numelor. Dacă în ce priveşte 'etichetele' copiştii nu puteau greşi numele limbilor, fiindcă înţelegeau perfect ce înseamnă Aegyptii, Dacii etc., în privinţa formei numelor plantelor, mai ales ale celor străine, greşelile sunt absolut comune. De exemplu, în manuscrisul Di, la planta ἄμπελος μέλαινα (vitis nigra), găsim "denumirile Romane" †ὀβλαμήνια [ovlaminia] şi †βατανούτα [vatanuta] pe care nu le-am putea înţelege dacă celelalte manuscrise nu ar da pentru acest loc variantele ὄβα ταμίνια [ova taminia] şi ὄβα ταμνοῦτα [ova tamnuta], prima din ele confirmată şi de Ps-Apuleius (Romani oua taminia).
Dar depistarea greşelilor nu înseamnă în toate cazurile că ele pot fi şi îndreptate, variantele la dispoziţie fiind uneori prea multe pentru a putea opta pentru vreuna mai probabilă.
De abia după ce am stabilit formele dacice sigure ori probabile putem încerca o etimologie, şi aici intră în joc nu numai ştiinţa şi tehnica etimologului ci şi, de ce să n-o spunem, flerul, arta şi chiar norocul lui. Pentru că în cele mai multe cazuri există mai mult de o singură posibilitate de etimologizare a unui cuvânt sau nume.
Cele mai proaste etimologii, şi nu mă refer acum numai la numele de plantă ci mai ales la numele proprii, de persoană sau geografice, sunt cele bazate pe simpla asemănare formală, fără nici un indiciu în ce priveşte sensul. În cazul numelor de plantă există marele avantaj că sensul pe care trebuie să-l presupunem în spatele fiecărui sinonim se găseşte de cele mai multe ori în acel mănunchi de sensuri stabilite pe baza comparaţiei numelor plantelor în diversele limbi vechi sau moderne, de care vorbeam mai sus.
[1] Termenii 'a publica', 'ediţie' şi 'editor' nu sunt, cum mi s-a reproşat cândva, anacronice pentru sec. Ip. Şi atunci noţiunile pe care le denumesc ei existau, atâta doar că nu vizau multiplicarea cărţilor cu ajutorul tiparului, ci de mână.
[2] Osthanes era un "princeps Magorum", după expresia lui Sprengel. Plinius îl menţuionează drept însoţitor al lui Xerxes şi promotor al zoroastrismului, deşi Post-Dioscorides menţionează şi nume de plante ce i-ar aparţine chiar lui Zoroaster.