AT_TxtE.gif (198 bytes) English full text English Résumé English abstract

κάγα: un important cuvânt dacic1

Arheologii au descoperit, mai ales în centrele urbane ale antichităţii balcanice, o mulţime de inscripţii puse de autohtoni, fie în greacă (limba dominantă la sud de munţii Haemus-Balcani), fie în latină (la nord de aceeaşi linie). Din păcate – spre deosebire de Gallia, de pildă, unde localnicii au scris şi în limba naţională ori măcar au amestecat cuvinte de ale lor în latina pe care au folosit-o în inscripţii – în vechea dioceză Thracia autohtonii s-au conformat mai rapid şi mai profund exigenţelor lingvistice ale civilizaţiilor greacă şi mai apoi latină, astfel încât cu greu mai putem găsi astăzi câte un cuvânt local, strecurat – din motive ce rămân şi acelea de explicat! – în textul vreunui monument epigrafic 2 . Aşa se face că, deşi dintre numele proprii tracice au ajuns până la noi mai bine de 3000, glosele păstrate din aceste limbi sunt foarte puţine, iar între ele cele daco-moesiene pot fi numărate pe degete 3 . Pornind de la această stare de lucruri, am socotit utilă cercetarea amănunţită a tuturor pasajelor neclare din inscripţiile descoperite în teritoriile traco-dacice, comparând lecturile editorilor cu imaginile monumentelor, iar articolul de faţă prezintă unul din bogatele rezultate ale acestei intreprinderi. Documentul pe care se sprijină ipoteza noastră şi pe care îl vom analiza în continuare este inscripţia nr. 128 din vol. II(Tomis) al seriei "Inscriptiones Daciae et Scythiae Minoris Antiquae" 4 , volum publicat în 1987 în îngrijirea regretatului nostru specialist în inscripţiile tomitane, epigrafistul Iorgu Stoian. Textul acestui document, bilingv – latin şi grec –, a fost citit de editori după cum urmează: 5

1
 
 
 
5
 
 
Heroi sacrum
Ti(berius) Claudius Mu-
casius v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito)
Hερώϊι (sic!) ΚΑΤΑ Τι(βέριος)
Κλαύδιος Μου-
κάσιος εὐξάμ[ε-
νος καθιέρωσε[ν

Pasajul latin, uşor de citit la descoperirea pietrei însă aproape ilizibil astăzi din pricina condiţiilor precare de depozitare, nu ridică nici o problemă de interpretare: " Ofrandă lui Heros. Tiberius Claudius Mucasius şi-a îndeplinit juruinţa, cu dragă inimă şi pe bună dreptate ". Formula de încheiere, abrevierea V•S•L•M bine cunoscută epigrafiştilor, indică limpede o inscripţie votivă6. Iată însă ce spune acelaşi Tiberius Claudius, de data aceasta în greceşte: " Lui Ērōs KATA. Tiberios Claudios Mukasios a consacrat (după cum) a promis ". Dacă, aşa cum am văzut, varianta latină este limpede, în cea greacă apare în schimb acest KATA, neexplicat satisfăcător de nici unul din editorii inscripţiei. Primul dintre ei, Gr. Tocilescu, încercând, la 1895, să-i dea totuşi un înţeles plauzibil, îl consideră pe KATA un adjectiv al lui Ērōi şi propune – de aceea – interpretarea lui drept o prescurtare a unui κατα(χθόνιος) "subpământean", un epitet ori o ipostază a zeului. În lipsa unei alte explicaţii mai consistente propunerea a fost acceptată de toţi editorii ulteriori – şi admisă în literatura de specialitate. Ea are însă cel puţin două mari neajunsuri care atrag atenţia: 1. mai întâi ar presupune o diferenţă considerabilă între variantele latină şi greacă ale dedicaţiei, căci kata(chthōnios) "subpământean" lipseşte din textul latin, în timp ce acesta conţine pe sacrum "jertfă", inexistent în versiunea greacă. 2. abrevierea kata pentru katachthōnios ar reprezenta un "dublu unicat": pe de o parte ar fi singura oară când acest cuvânt s-ar prescurta astfel în inscripţiile greceşti, pe de alta acesta ar fi singurul loc în care zeul epihoric Hērōs ar fi numit "subpământean". Toate aceste dificultăţi ar fi putut fi evitate dacă atât Tocilescu, cât mai ales editorii de mai târziu, ar fi privit cu mai multă atenţie piatra pe care, aşa cum se poate vedea în fig.1 şi 2, lapicidul a scris nu ΚΑΤΑ , ci ΚΑΓΑ !

Inscr. ISM II (Tomis), n.128-Photo Inscr. ISM II (Tomis), n.128-Drawing

Fig. 1 Inscripţia 128-foto şi desen

Clic pe imagine pentru mărire

E adevărat că această nouă lectură nu ar fi lămurit de la sine şi de îndată sensul inscripţiei dar, oricum, nu ar mai fi prilejuit lansarea în circulaţie a inexistentului κατα(χθόνιος), epitet pe care Hērōs, bineīnţeles, nu l-a purtat niciodată. Lăsând deocamdată de o parte apartenenţa lingvistică a termenului, vom observa că dacă îl considerăm pe kaga nu un adjectiv al lui Hērōs ci un echivalent al latinescului sacrum , neconcordanţele dintre cele două variante ale textului dispar: "sacrum (=ofrandă) lui Heros. Tiberius Claudius Mucasius şi-a îndeplinit promisiunea (votum), cu dragă inimă şi pe merit " din textul latin, ar avea aproape acelaşi înţeles cu "kaga (=ofrandă) lui Heros. Tiberios Claudios Mukasios a consacrat(-o) după cum a făgăduit " din textul grec 7 . Este o interpretare fără îndoială mai plauzibilă decât kata(chthōnios), dar insolitul cuvântului şi prudenţa deontologică ne-ar obliga să admitem şi posibilitatea unei greşeli a pietrarului şi să considerăm termenul, în consecinţă, drept dubios. Din fericire însă, o a doua inscripţie, şi ea de la Tomis, vine să îi confirme validitatea. Este vorba de cea înregistrată sub nr. 36 în acelaşi volum, din care nu s-a păstrat decât jumătatea din stânga, pe care se află următorul text:

Ἱερωμένης Δήμητρος ἄρχο[ ντες… ]            
Ποσειδώνιον Νουμηνίου Καλλίμαχον Κα[… Διο -]
νύσιον Διοσκουρίδου ΚΑΓΑ Ηρωί[δου ἐτίμησαν ]

în traducere:

Sub preoţia Demetrei, arho[nţii…
pe Poseidonios al lui Noumenios, pe Kallimachos al lui Ka[llimachos?,… pe Dio]
nysios al lui Dioskurides, Kaga Ērōi[…

cum se poate vedea din imaginile de mai jos:

Inscr. ISM II (Tomis), n.36-Photo Inscr. ISM II (Tomis), n.36-Drawing

Fig. 2 Inscripţia 36-foto şi desen

Clic pe imagine pentru mărire

Înşiruirea de nume la acuzativ l-a determinat pe Iorgu Stoian să considere acest text drept o dedicaţie onorifică, pusă de arhonţi în cinstea unor cetăţeni ai oraşului. În această logică, Kaga trebuia să fie şi el un prenume, iar Ērōi[..] un patronim din care s-a păstrat doar prima parte, şi care ar putea fi întregit exempli gratia – cum de altfel a şi făcut editorul – Ērōidou ("al lui Hērōides"). Īnsă pe fotografie se vede destul de bine că piatra este spartă nu imediat după Ērōi, ci ceva mai departe, iar pe bordura rămasă pare a fi un mic spaţiu şi apoi extremităţile unui X cu care, probabil, începea cuvântul următor, ceea ce ar însemna că aici ar trebui citit tot Ērōi, şi nu Ērōi(dou). Oricum, lectura Kaga este asigurată şi, cu mare probabilitate, presupusul patronim lacunar este, în fapt, tot dativul (H)Ērōi al theonimului Hērōs 8 . Avem acum certitudinea că la Tomis, pe la începutul sec. al II-lea pC. de când datează ambele inscripţii, se folosea – probabil ca echivalent al latinescului sacrum – termenul kaga , a cărui explicare constituie sarcina indo-europenistului, în speţă a tracologului.

Kaga nu este, cu siguranţă, nici latin, nici grec. Nici scito-sarmat nu pare a fi, căci în limbile iranice nu este atestat un asemenea cuvânt, deşi terminaţia - aga ar putea fi apropiată de foarte frecventul sufix adjectival ossetin - äg 9 . Dimpotrivă, toate indiciile pledează pentru originea sa locală, anume moesiană, începând cu locul atestării, Tomis. Ovidius, la începutul sec.I, spunea că acolo se vorbea doar greaca şi getica, dar o sută de ani mai târziu latinofonii vor fi fost, cu siguranţă, mult mai numeroşi, cu atât mai mult cu cât o bună parte a lor erau chiar localnici romanizaţi: fie daco-geţi (mai ales din Moesia) 10 veniţi din ţinuturile din interior şi din orăşelele de pe Dunăre, fie traci – ca acei Bessi consistentes ori Lae consistentes atestaţi în mai multe localităţi ale Sciţiei Minor. Numele Tiberius Claudius Mucasius –pronunţat, în varianta sa latinizată, probabil Mucazius, căci forma lui pantracă era Mukazis – ne poate oferi şi el câteva indicii asupra dedicantului. Era cetăţean roman (căci avea cele tria nomina), dintr-o familie de daci sud-dunăreni (căci Dacia ori nu fusese cucerită încă, ori cucerirea ei se făcuse de puţin timp) ce primise cetăţenia cu două-cel mult trei generaţii în urmă, anume cu ocazia transformării Moesiei – până atunci parte a regatului tracilor odrysi, numită Ripa Thraciae (Malul Traciei) – în provincia romană Moesia Inferior (sau Secunda) 11 . Evenimentul s-a petrecut în anul 46, sub împăratul Claudius (de la al cărui nume oficial - Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus - foştii barbari deveniţi cetăţeni romani au primit praenomen-ul Tiberius şi gentiliciul Claudius. Tot pentru originea moesiană pledează şi constatarea că tocmai aici, în estul acestei provincii, Heros se bucura de cea mai multă cinste, judecând după frecvenţa inscripţiilor ce-i sunt dedicate.

Există însă un alt argument care vine să tranşeze definitiv atât apartenenţa lingvistică a cuvântului de care ne ocupăm cât şi înţelesul lui. Este vorba de celebrul pasaj din Geografia lui Strabon, în care este menţionat numele muntelui Kōgaionon, pasaj insuficient de bine tradus şi utilizat până acum. Iată ce spune Geograful aici (7.3.5 şi urm.), vorbind despre locul cu peşteră în care se retrăsese Zamolxis: "…καὶ τὸ ὄρος ὑπελήφθη ἱερόν , καὶ προσαγορεύουσιν οὕτως‧ ὄνομα δ᾿αὐτῷ Κωγαίονον ὁμώνυμον τῷ παραρρέοντι ποταμῷ." adică "… şi muntele a fost luat [de către Geţi] drept sfânt, şi ei îl şi numesc astfel; iar numele lui este Kōgaionon, la fel cu cel al râului care curge pe alături." Cu alte cuvinte, Kogaionon nu numai că era muntele sfânt al dacilor, dar chiar asta însemna: "(muntele) Sfânt"! Ajungem astfel la ecuaţia Κωγαίονον = ἱερός "sfânt, sacru", echivalentul grec al latinului sacer. Apropierea formală şi identitatea sferei semantice dintre kōga- (rădăcina numelui Kōgaionon ) = hierós şi kaga- = sacrum impune concluzia că avem aici două forme ale unuia şi aceluiaşi radical lexical dacic.

Acceptând ipoteza noastră, prof. Dan Sluşanschi a întreprins o cercetare lingvistică (v. nota 1 ),în care propune, ca etimon primar al lui kaga , radicalul proto-indo-european *3kw - > okw - "ochi". De la acesta s-a format un derivat *(∂3)kweg(h) - "învederat", din care daco-moesiana a putut moşteni atât verbul cu aspect intensiv kōgayō (*kōgayonom fiind un participiu), cāt şi substantivul corespunzător *kogos devenit mai apoi, conform legilor fonetice daco-moesiene, *kaga(s). În ce priveşte sensul, el a evoluat, într-o primă fază, încă pe tărâm indo-european, de la a (se) arăta , a (se) manifesta spre a indica şi, de aici, a spune . Acesta este stadiul păstrat în limbile slave, în care întâlnim pe kazat'(sya), skazat'(sya) , de aceeaşi origine cu kaga , dar însemnând a spune şi a (se) arăta . Pasul următor, tranziţia de sens de la a arăta, a spune , către a consacra , pare să se fi făcut – în acest caz – numai în daco-moesiană. Ea poate fi însă întâlnită – pentru alte radicale – în mai toate ariile indo-europene. Spre exemplu, i-eanul *deik - "a arăta"(păstrat cu acest sens în gr. δείκνυμι , got. táíknjan etc.), a evoluat în latină atât la dico ,- ere "a spune", cât şi la dico ,- are "a consacra, a închina"; tot de aici sanskrita are pe diśati "a arăta", dar şi pe dikşati "a consacra, a sfinţi"; de la un alt radical, *bhā - "lumină" provin gr. φαίνω "arăt", φημί "spun", dar tot aici trebuie căutată şi originea lat. fanum "loc consacrat, templu". Sunt, fireşte, posibile şi alte explicaţii, una din ele sugerată de originea comună, în slavă, a rădăcinilor pentru "lumină" (*svet -), legată în toate limbile de cea a "ochiului", şi pentru "sfânt" (*svent -). Să revenim însă la articolul prof. Sluşanschi, care conchide: " faţă de καγα = sacrum [sacru], Κωγαίονον pare a fi = consecratum [consacrat] ".

Ar mai fi de discutat un aspect deloc neglijabil: de ce în această inscripţie este folosit un termen getic şi nu cel grecesc corespunzător latinului sacrum? Pentru a încerca o explicaţie, trebuie să înţelegem mai întâi situaţia din Tomisul acelor vremuri, pe cea lingvistică în particular. Civilizaţia care dominase aceste ţinuturi vreme de mai bine de opt-nouă secole a fost cea greacă. În toate oraşele fundate de ei pe coasta Pontului Euxin, grecii, minoritari peste tot, ajunseseră la un modus vivendi cu autohtonii, preţ al acestui compromis fiind şi adoptarea multora din obiceiurile şi cuvintele locale. Cu şase secole mai înainte Herodot menţiona aici neamuri noi, apărute din amestecul grecilor cu alte popoare, ca de pildă callipizii , numiţi de el sciţi greci (῞Ελληνες Σκύθαι). "Grecii amestecaţi" deveniseră, prin urmare, o realitate obişnuită, ei fiind numiţi cu termenul μιξέλληνες "greci amestecaţi, greci pe jumătate". Că trebuie să fi existat mixeleni şi la Tomis ne-o dovedesc numeroase locuri din Tristele şi Ponticele lui Ovidiu, din care am extras următorul pasaj, pe cât de limpede, pe atât de instructiv (Trist.5.10.33-38):

Hos quoque, qui geniti Graia creduntur ab urbe,
pro patrio cultu Persica braca tegit.
Exercent illi sociae commercia linguae:
per gestum res est significanda mihi.
Barbarus hic ego sum, qui non intellegor ulli,
et rident stolidi uerba Latina Getae;

Într-o traducere uşor explicativă:

Chiar şi cei născuţi, după părerea lor, în oraş grecesc,
Pun pe ei, în locul portului strămoşesc, iţari persani.
Şi se folosesc de limba înţeleasă de toţi:
Îmi spus ce au de spus prin semne.
Aici barbarul sunt eu, căci nu mă pricepe nimeni
Iar Geţii râd ca proştii de vorbele latine.

Prin urmare Ovidius, bun cunăscător al limbii greceşti literare, nu se putea înţelege decât prin semne cu aceşti "greci doar după părerea lor", din pricina limbii lor amestecate cu cea a localnicilor! Dacă aceasta era situaţia etnică a Tomisului – chiar dacă poate exagerată de poetul tomitan-, atunci nu ar fi nici o mirare dacă şi credinţele şi practicile religioase ale acestor oameni vor fi fost rezultatul unui vechi sincretism geto-grec. De aceea sunt de părere că acest kaga era, cel puţin pentru tomitani, greci şi geţi deopotrivă, termenul curent folosit pentru un concept autohton – cuprinzând poate un anume fel de jertfă, oferită cu un anume ritual zeului autohton Hērōs. Caracterul dominant autohton al acestui concept a impus folosirea īn inscripţie a termenului originar şi adecvat, atâta vreme cât dedicantul se adresa localnicilor, greci şi geţi, care ştiau ce înseamnă. Varianta latină a textului ne arată cealaltă calitate pe care o avea Tiberius Claudius Mucasius: cea de cetăţean roman, integrat civilizaţiei ofensive, mondiale şi auto-suficiente căreia îi aparţinea. De aceea el se simte nevoit să găsească echivalente romane ale gestului său, kaga devenind astfel sacrum , iar închinarea – votum solvit , după cum, în intimitatea credinţelor sale, Hērōs fusese cu siguranţă înregimentat alături de Iuppiter Optimus Maximus al soldaţilor italici. Sunt nuanţe pe care cu greu le putem nu numai exprima ci chiar înţelege astăzi, constrânşi să reconstituim o epocă din atestări fragmentare. Şi totuşi, efortul acesta merită făcut pentru a înţelege geneza poporului român, ai cărui începători au fost tocmai aceşti Tiberius Claudius Mucasius.

 

Note:

1. Lucrarea de faţă dezvoltă, pentru publicul larg, conţinutul articolelor "Kaga şi Kogaionon - datele problemei" de Sorin Olteanu şi "Kaga şi Kogaionon - analiza filologică şi lingvistică" de prof. Dan Sluşanschi, "Traco-Dacica", 1989, tom X, p. 216 şi 219. Concluziile la care am ajuns în 1989 sunt astăzi acceptate de istoriografia românească (v. Al. Vulpe,  "Istoria Românilor", vol. I, 2001, p.435).

2. Ei nu au scris însă în nici una din limbile tracice, aşa cum deseori citim prin rubricile de senzaţional ale unor ziare şi reviste. Se cunosc doar două inscripţii posibil tracice, ambele scrise cu alfabet grecesc – deci uşor de citit – dar, din nefericire, ambele prea scurte (câteva zeci de litere) şi fără pauză între cuvinte, astfel încât nu li se poate da încă nici o interpretare plauzibilă.

3. Puţinătatea datelor pe care le avem despre daco-moesieni se poate datora, în bună parte, şi unui adevărat embargo aplicat tacit de către istoricii de după Aurelian asupra informaţiilor legate de acest popor. Există argumente în susţinerea acestei ipoteze, asupra cărora însă nu ne vom opri aici.

4. Serie iniţiată şi, parţial, realizată de marele erudit care a fost prof. I.I. Russu.

5. Toate citatele în greceşte vor fi urmate de echivalentul lor fonetic, pus între acolade{}. În transcrierea epigrafică standard, între paranteze rotunde se pun întregirile unor abrevieri, iar între croşete porţiunile de text căzute în lacună (unele întregite, ipotetic ori cu certitudine, altele nu); cu majuscule sunt transcrise cuvintele neînţelese.

6. Calificativul votiv provine din lat. votum, cuvânt fără un corespondent exact în limbile moderne ("făgăduială către divinitate, rugă" sunt traduceri de circumstanţă) căci el exprima un concept din sfera cutumelor religioase antice. Între devotul unui zeu şi zeul său se încheia – fie prin rugă, fie într-o ceremonie anume – un contract: zeul trebuia să-i îndeplinească ruga, credinciosul urmând să-i închine, ca preţ al recunoştinţei şi ca mărturie de credinţă, o ofrandă. Cuvântul care desemna, în religia contractuală romană, acest legământ dintre om şi zeu era votum . Inscripţiile votive sunt mărturia îndeplinirii acestui contract – de către ambele părţi –  şi din această cauză sintagma-cheie a unei dedicaţii votive este votum solvit (lit. s-a achitat de votum-ul făcut ). Libens "cu dragă inimă" şi merito "pe merit" s-au adăugat formulei mai târziu, la început ele marcând, opţional, doar faptul că dedicantul era chiar foarte mulţumit de "prestaţia" zeului său. În stilul lapidar roman, formula, pusă la sfârşitul inscripţiei, era de regulă abreviată prin VSLM, transcrierea ei epigrafică fiind: v(otum) s(olvit) l(ibens) m(erito).

7. εὐξάμενος καθιέρωσεν [ euxamenos kathierosen ] – în care primul cuvânt este un participiu al verbului εύχομαι [euchomai] – echivalent perfect al latinescului voveo "a face un votum" – se poate traduce, mai puţin literar dar mai exact, prin " a consacrat (ceva) conform votum -ului făcut ". Formularea din inscripţie reprezintă, cu siguranţă, echivalentul grecesc – la acea dată – al expresiei latineşti votum solvit .

8. Litera H transcria în greceşte vocala ē ( e lung). Forma HΡΩΙ trebuie prin urmare citită Ērōi . Noi ştim însă din inscripţiile latineşti că numele zeului se pronunţa Hēros , cu aşa-numita "aspiraţie"( h -) pentru care grecii foloseau un semn special numai în scrierea cursivă, nu şi în cea monumentală.

            9. Osseta sau ossetina, numită astfel de către străini – căci osseţii înşişi îi spun irōn (de la aryāna - "nobil", nume pe care şi-l dădeau popoarele ramurii indo-iraniene şi de la care provine şi numele Iranului) –, este o limbă indo-europeană vorbită astăzi în Caucaz, singura supravieţuitoare a marii subfamilii a limbilor scito-sarmate. Ea poate servi ca martor important în analiza unor nume antice, datorită atât conlocuirii îndelungate (şi poate şi amestecului) daco-geţilor cu scito-sarmaţii, cât şi unei serii de trăsături comune cu ale albanezei, urmaşa directă a unui idiom probabil tracic (poate chiar daco-moesian, în ciuda poziţiei oficiale a lingviştilor albanezi care, şi din raţiuni politice, îşi susţin descendenţa ilirică).

            10. Este locul să risipim eventualele confuzii pe care le-ar putea crea numele pe care le dăm acestor neamuri. Cei din vechime îi numeau generic traci pe toţi cei care locuiau vasta regiune din nordul Daciei şi până la Mediterană. Unii autori antici au afirmat chiar că dacii aveau aceeaşi limbă cu tracii, fapt infirmat însă de cercetările mai recente şi greu de acceptat chiar şi teoretic. Se poate însă admite că toate aceste triburi vor fi aparţinut unei unice subramuri indo-europene. Cea mai bine documentată diviziune, care avea drept graniţă munţii Haemus(Balcani), era cea între neamurile sudice, tracii propri-zişi, şi cele nordice, care ocupau Moesia, Scythia Minor (Dobrogea), Dacia traiană şi teritoriile dacilor liberi (de prin Muntenia şi Moldova de astăzi). Pe cei din nord grecii i-au cunoscut, din timpuri străvechi, sub numele de geţi (Γέται[Getai]), luat cu siguranţă de la vreunul din triburile cu care au venit mai de timpuriu în contact. Romanii, care s-au întâlnit mai târziu cu o ramură vestică a lor, i-au numit daci , dar ştim sigur că daci şi geţi sunt două nume ale aceluiaşi neam de oameni. Cine sunt însă moesienii? Într-o epocă mai timpurie este probabil să fi fost un trib tracic distinct (cu ramificaţii până în Asia Mică), de la care întregul ţinut şi-a luat numele. Dar în epoca clasică locuitorii Moesiei erau cu certitudine daci, vorbind poate un dialect propriu. Dacă, aşadar, putem admite, ca nume generic al tuturor acestor populaţii, pe cel de traci , atunci când vrem să particularizăm ramurile acestei familii de popoare, este preferabil să folosim termenul de daco-moesieni pentru cei de la nord de Haemus, şi traci (propriu-zişi) pentru cei din sud. Dunărea nu a fost niciodată, până în epoca modernă, graniţă lingvistică.

            11. Exista şi Moesia Superior (mai rar numită şi Prima), mai la vest, ocupând în linii mari Banatul sârbesc şi Macedonia de azi şi având ca centru Singidunum (lângă Belgrad).

AT_TxtE.gif (198 bytes) English full text English Résumé English abstract