Notă epigrafică: ISM II.165

REFACEREA NOTELOR !!

Inscripţia ISM II.165 (Tomitana p.202, pl. LIV), descoperită la Constanţa (într-un loc incert) şi aflată în MNA (inv. L 685), a fost publicată de Iorgu Stoian, mai întâi în Tomitana (1962), p.202, nr. III.1, apoi în ISM II (1987), nr. 165 (p.193-194). Ea se află pe o stelă funerară de calcar, care are în centru un basorelief înfăţişând scena banchetului funebru: în partea dreapă, pe cline, se află un bărbat, evident defunctul, iar în cea stângă soţia acestuia.

Imaginea monumentului după Tomitana pl. LIV (fotografia din ISM II este inutilizabilă)

Aspectul rustic al scrierii ar părea să indice o redacţie mai târzie (de sec. III sau IV), însă formele clasice ale literelor (în special Σ, care la Tomis devine C după 220-230^p), simplitatea textului ca şi calitatea basoreliefului pledează pentru o datare mai timpurie, cel mai probabil din sec. I (v. Stoian ISM II p. 194 şi G. Bordenache^[1]). Textul, în lectura şi cu traducerea editorului, este:

Ἀντιγόνη Αυλοσανις [γυ]νὴ Σεύθη

Antigone Aulosanis, soţia lui Seuthes

Editorul admite din capul locului că, în ciuda scurtimii textului, această lectură este departe de a fi sigură.

1. Chestiuni de lectură.

1.1. †Αυλοσανις=Αυλοζανις. Contrar aprecierii lui I. Stoian^[4], nici măcar lectura primului rând nu este clară. Lecţiunea Αυλοσανις, propusă de el, ar conţine varianta unică şi suspectă σανις a formantului onomastic trac ▪zenis. Aşa cum voi arăta într-un apropiat studiu dedicat acestui important formant onomastic trac, formele începătoare cu [s] apar aproape exclusiv în atestări latineşti, unde ele nu transcriu nişte pronunţii reale, ci sunt grafii hiperurbane^[5] ale variantelor cu [z], mult mai frecvente şi singurele motivate etimologic. Ele sunt senus (2 ocurenţe) şi sanus (11 ocurenţe, cu siguranţă sub influenţa lat. sanus 'sănătos, teafăr'), faţă de zenus (26 de ocurenţe), respectiv zanus (14 ocurenţe). Proporţia aceasta devine însă infimă în atestările greceşti. În fapt avem doar trei exemple cu [σ] din 121 de atestări greceşti, toate trei ale variantei σενις (datorată probabil unei influenţe culturale romane). O raritate este şi vocala [a] în rădăcină în atestările greceşti. Variantele cu [a] în rădăcină (despre care voi vorbi ceva mai jos) sunt frecvente în atestările latineşti (cam jumătate din ele), însă aproape inexistente în cele greceşti (doar 5 atestări din cele 121, din care 2 după originale latine). Aşadar o formă σανις (ca variantă a unui ζανις^[6]), deşi nu imposibilă teoretic^[7], ar fi o raritate sub cel puţin două aspecte, ceea ce îi reduce exponenţial probabilitatea[Notă: teoria lui Hayes]. Oricare i-ar fi însă probabilităţile, orice formă (inclusiv –σανις) trebuie acceptată dacă ea se găseşte în mod neîndoielnic în inscripţie. Nu este însă cazul inscripţiei de faţă, unde lectura primului Σ din presupusul Αυλοσανις nu numai că nu e certă, ci este cât se poate de îndoielnică.

 

Fig. 2. Textul inscripţiei, după Tomitana pl. LIV, retuşat de mine (sus) şi neretuşat (jos)

Aşa cum cititorul poate aprecia singur cu ajutorul imaginilor de deasupra, această literă este în realitate un Z orientat invers (), grafie întâlnită şi în alte inscripţii greceşti. Ea diferă în mod vădit de litera finală a numelui, care este un sigma cu forma clasică Σ, mai lat, aşa cum apare de altfel şi în numele Σευθη din r. 2, unde însă este mult mai şters şi mai greu de citit. Acest Z nici nu este de altfel izolat, el apărând şi la începutul r. 2, cum voi arăta puţin mai jos. Sprijinindu-mă pe aceste argumente, cred că numele trac în cauză era nu Αυλοσανις, ci Αυλοζανις, o lecţiune cu mult mai probabilă, în acord atât cu ceea ce se vede pe piatră, cât şi cu statisticile prezentate mai sus.

Varianta ζανις este una din variantele rare ale formantului ▪zenis, care prezintă trăsături mixte, greceşti şi getice. Există mai multe atestări cu [a] în radical, dar ele sunt aproape toate latineşti: zanus (12 ori), sanus (11 ori), deci 23 de ocurenţe din circa 45 de atestări latineşti. În atestările greceşti întâlnim ζανις (2 ori, o dată în inscripţia aceasta), ζανος (2 ori, ambele în actele sfinţilor, copiate după surse latineşti) şi o dată ζαν[...], cu finalul pierdut; 5 cazuri din 121 de atestări. Rădăcina zan este deci caracteristică atestărilor latineşti şi explicaţia pe care o dau eu acestui fapt este următoarea. La venirea lor în Balcani, şi mai ales după cucerirea Daciei, romanii au colonizat regiuni locuite aproape exclusiv de daci şi moesieni, şi într-o măsură foarte mică de traci sudici, care aparţineau lumii greceşti. Aşa se face că numele (şi, cu siguranţă şi cuvintele) autohtone care au pătruns în latină au avut caracter daco-moesian. Or, una din trăsăturile cele mai pregnante ale acestui caracter este vocalismul [a] în unele nume care la traci au vocala [e]. În afară de zanus/sanus faţă de ζενις, întâlnim Σαρδική/Sardica, Δανθαλῆται, Ζαρμιζεγεθούσα/Sarmizegethusa, Ζαλδαπα ş.a., nume care în tracă aveau [e] în radical: Serdica, Δενθελῆται/Denseletae, Ζερμιζεγεθούση, Ζελδεπα. Numele din primul grup, cu aspect dacic, apar în surse latine sau la autori cu informaţie latină de după sec. I (cum este Ptolemeu), în timp ce celelalte, de aspect tracic, se găsesc la autori greci care au folosit informaţie de la tracii sudici, sau la autori romani de dinaintea cuceririi Daciei, care au folosit surse greceşti (cum au fost Titus Livius şi Plinius)^[8]. Prin urmare ζενις (şi variantele sale, ζενης, ζενεις, σενις, zenus ş.a.) este varianta tracă, în vreme ce zanus (sanus, ζανος, ζανις) este varianta de sorginte getică, mult mai frecventă în sursele latine (23 de atestări) decât în cele greceşti (5 atestări).

O altă caracteristică a adaptărilor latine a numelor trace în -ις este aceea că, din motive care rămân de explicat, latina le schimbă încadrarea morfologică, trecându-le la decl. II masculină (în –us, -i), astfel încât tracul ζενις-ζενεος devine în latina balcanică zanus-zani. De aici se răspândeşte în toate regiunile latinofone norma zanus (scris uneori 'ortografic' sanus)^[9], în vreme ce zenus apare în câteva atestări numai în inscripţiile latine din Bessia sau din imediata ei vecinătate. Pronunţia aceasta de caracter daco-moesian era atât de stabilă în latină, încât ea apare şi în acte oficiale^[10]. Variantele traco-elene au o declinare greacă specială, răspândită practic doar în regiunile locuite de traci. Deşi formal aceasta are N. –ις, G.-εος (Επτηζενις-Επτηζενεος, Μουκατραλις-Μουκατραλεος, Αυλουπορις-Αυλουπορεος etc.), ea nu coespunde niciunuia din tipurile flexionare ale numelor greceşti cu nominativul în -ις [NOTA], ci declinării greceşti masculine în –ης, -ους (<-εος) (nume cu tema în –ες, de tipul Διογένης,-ους^[11]).

Ţinând cont de cele spuse mai sus, vom putea afirma că ζανις are vocalism specific getic ([a]), dar încadrare morfologică tipic greacă (în -ις), ceea ce face din el o formă hibridă, foarte potrivită Tomisului sec. I^p, locuit, cum ne spune Ovidius în multe locuri din Trste şi Pontice, de greci şi de geţi. Explicaţia pentru care el apare atât de rar, este aceea că era o formă periferică, întâlnită în rarele locuri în care geţii se aflau în mediu cultural grec, nu roman.

Formantul iniţial este neîndoielnic Αυλο-, pentru care nu trebuie să presupunem vreo eroare a lapicidului (în loc de Αυλου-). Este o formă rară, poate influenţată de latinul Aulus (Abl.-Dat. Aulo), dar nu lipsită de paralele. O întâlnim în două din textele vieţilor sfinţilor, anume în Propyl. ad Acta SS nov. 627 (april. 24 nr.2) (= Acta SS Maii 6,23(Maii 25)), respectiv în Propyl. ad Acta SS nov. 796 (Iulii 3) nr. 2, unde Αὐλοζάνος^[12] era numele comandantului legiunii în care se aflau sfinţii Pisicrates şi Valentinus, martirizaţi la Durostorum.

2. †[γυ]νή=ζῆ. O altă problemă de citire pune primul cuvânt din r. 2, în lectura actuală [γυ]νή. I. Stoian însuşi admite că formularea în sine este suspectă^[13], dar el continuă să o susţină, printr-o analogie acoperitoare^[14]. Lectura γυνὴ în acest loc este cu totul improbabilă fiindcă nu se explică de ce pe piatră nu se vede decât presupusul grup ΝΗ, când suprafaţa de dinaintea acestuia nu prezintă nici un semn de deteriorare, martelare ori ştergere. În plus, în mod cert prima literă a grupului este nu un N, ci un Z întors, ca şi cel din primul rând, despre care am vorbit. Cuvântul trebuie prin urmare citit ζῆ^[15], aşa cum propusese L. Robert.^[16]

3. †Ἀντιγόνη=Ἀντιγόνα. O ultimă emendare, de o importanţă mai mică, vizează numele femeii. Privind piatra cu atenţie, am constatat că acest nume se termină mai degrabă în A, decât în H. Propun de aceea pentru el lectura Ἀντιγόνα.

4. Cât priveşte ultimul nume, Σεύθη, aceasta este lectura corectă (în ciuda temerii mai degrabă retorice a lui I. Stoian), ea reprezentând într-adevăr un genitiv al lui Σεύθης^[17].

2. Relaţiile dintre nume. Însă obiecţiunea cea mai evidentă pe care trebuie să o aducem lecturii lui Iorgu Stoian este aceea că interpretarea propusă pentru secvenţa de nume Ἀντιγόνη Αυλοσανις este poate cea mai puţin verosimilă din cele posibile. În opinia sa, ambele nume aparţineau femeii^[2] şi ambele erau nişte nominative (evident feminine). Însă de regulă nici grecoaicele şi nici femeile autohtone nu aveau două nume. În covârşitoarea majoritate a cazurilor ele aveau un singur nume, care apare în inscripţii fie izolat, fie urmat de numele tatălui în genitiv sau de γυνή (soţia lui) şi numele soţului tot în genitiv. Numai femeile romane vor avea două (chiar trei) nume, dar acestea sunt întotdeauna romane. Nu este deci deloc uşor de acceptat un nume feminin geto-elen Ἀντιγόνα Αυλοζανις. Dar dovada limpede că Αυλοζανις nu este un al doilea nume al femeii, ci cel al unui bărbat, este adusă de o altă statistică a formantului ▪zenis: din cele 163 de atestări ale sale, (în 15 variante, atât greceşti, cât şi latineşti), nici într-un singur caz numele nu este purtat de o femeie. Nici corespondentul său grecesc -γενης nu apare în nume feminine[NOTA: în rare cazuri sunt confecţionate nume feminine în γενεια, dar excepţional, precum Ἰφιγένεια]. De aceea mi se pare foarte posibil ca încă în faza IE-ană, formantul *genēs să fi dobândit sensul de "născut de sex masculin", deci "băiat". Unele din numele greceşti în γενης se ştie că aveau sensul de "fiu al lui", precum Διογένης (fiul lui Zeus), Πρωτογένης (primul băiat (născut)), Ἑρμογένης (fiul lui Hermes) etc. Probabil din acelaşi radical vine şi lituanul zens, care a dobândit cu timpul sensul 'ginere', noţiune care la cei vechi însemna 'fiu prin adopţiune' (v. engl. 'son in law'). Statistica şi analogiile cu limbile apropiate genetic mă fac să cred că şi tracul ▪zenis va fi însemnat băiat, şi că el nu putea apărea într-un nume de femeie.

Dar dacă acceptăm că numele este într-adevăr un masculin, el nu mai poate fi legat de Ἀντιγόνα de dinaintea lui după una din uzanţele arătate mai sus - astfel încât să putem traduce Antigona a lui Aulozanis, sau Antigona soţia lui Aulozanis - fiindcă Αὐλοζανις nu poate fi nicicum un genitiv. poate fi sub nici o formă un genitiv, care să permită o interpretare. Atât Ἀντιγόνη cât şi Αυλοσανις sunt aici, în mod neîndoielnic, nişte nominative, primul feminin, al doilea masculin, ele aparţinând aşadar la două persoane diferite.

3. Noua lectură. Toate argumentele aduse mai sus împotriva lecţiunii lui către Iorgu Stoian m-au determinat să caut o altă interpretare a textului. Dar dacă acceptăm observaţiile şi corecturile propuse mai sus, atunci textul citit în ordinea obişnuită nu are nici un sens. Într-adevăr, Ἀντιγόνα Αυλοζανις/ ζῇ Σεύθη ar însemna literal Antigona [Nom. fem.] Aulozanis [Nom.masc.] vie a lui Seuthes. Din această cauză am presupus că inscripţia trebuie citită într-o altă ordine. Şi într-adevăr, o altă ordine ne este sugerată de aşezarea cuvintelor din rândul 2. Ζῆ şi Σευθη nu sunt puse, cum ne-am aştepta, unul după altul, începând de la capul rândului, fără pauză între ele sau cu un mic spaţiu separator, ci mai degrabă centrate fiecare sub numele de deasupra. Astfel, verticala virtuală care împarte inscripţia în două alcătuieşte un fel de diptic, fiecare jumătate conţinând în partea de jos câte un personaj în basorelief, iar în partea de sus numele personajului:

Ἀντιγόνα ζῇ	Αυλοζανις Σεύθη

- deasupra femeii: Ἀντιγόνα ζῇ, adică Antigona în viaţă (soţia, cea care a pus monumentul)

- deasupra bărbatului întins pe cline: Αυλοζανις Σεύθη Aulozanis al lui Seuthes, fără îndoială defunctul, un bess.

 

NOTE:

---

^[1] G. Bordenache, Dacia, N.S., IX, 1965 (p.255-257), nota 10 de la p.256.

^[2]"Dublul nume al femeii", , op.cit. p.193.

N1. V. şi alte cuvinte din acest rad. γνησιος, alte limbi?

^[3] Cf. Fr.Bechetel, Die Historische Personennamen des Griechischen bis zur Kaiserzeit, Halle 1917, p.104 şi urm.

Am convingerea că lucrările viitoare de tracologie vor trebui utilizeze metode matematice (statistice şi probabilistice) în studiul resturilor limbii trace (şi în special al numeroaselor atestări ale numelor de persoană) pentru a obţine un salt calitativ în tracologie şi pentru a ajunge la descoperiri importante. În orice limbă există sectoare centrale, cu mare răspândire, vechi şi conservatoare (aşa cum este de pildă, la nivelul lexicului, fondul lexical principal) şi sectoare periferice, de importanţă locală, mai recente şi mai uşor supuse schimbărilor. De aceea, între comandamentele "noii tracologii" trebuie să fie şi acela de a fundamenta etimologiile şi analizele lingvistice numai pe materiale bine atestate şi cu o înaltă probabilitate de autenticitate. Formele rare au însă şi ele importanţa lor în documentarea unor fapte de limbă.

^[3] Există într-adevăr rare inscripţii în care acest lucru se întâmplă, dar acelea sunt scrise în întregime în limba latină cu litere greceşti, nu în greacă, cu unele forme morfologice latineşti, cu atât mai puţin o formă oblică.

^[4] "...citirea primului rând o socotim clară", Tomitana p.202=ISM II p.193.

^[5] Aşa cum am apucat să arăt pe scurt în Olteanu 2007 (§3.2.Alternanţa s/z în numele trace) şi cum o voi face mai pe larg, cu numeroase exemple, într-un articol viitor.

^[6] Întâlnită cu certitudine, cum voi arăta, doar aici. În IMS I,113 [=AB 15,1912,236 nr. 39] de la Babe, Gubernac, şirul ΑΥΛΟΥΖΑΝ[cca. 2 lit.]O este citit de Vulić Αυλουζαν[ι]ος, genitivul doric al lui Αυλουζανις, lectură incertă însă. Mihailov citeşte Αυλουζαν[ις - -] şi în IGB I,0275, de la Vladislavovo (Odessus^v), însă doar prin analogie cu ζενις, fiindcă, aşa cum se vede şi în transcriere, finala morfologică este în întregime căzută în lacună, deci nu avem argumente să restituim aici cu certitudine un –ις.

^[7] Fapt sesizat de editor, care arată că varianta Αυλοσανις nu există în niciuna din lucrările de tracologie pe care le citează (op.cit. p.194).

^[8] În opinia mea, izofona a/e face distincţia între două dialecte(limbi?) tracice: cel daco-moesian (cu [a]) şi cel trac (cu [e]). Se poate observa bine, mai ales după cucerirea Daciei, că numele autohtone pătrunse masiv în latina balcanică prezintă aspect daco-moesian: în inscripţiile latine şi la autorii ce folosesc informaţie romană (cum este Ptolemeu) găsim nume ca Σαρδική/Sardica, Δανθαλῆται, Ζαρμιζεγεθούσα/Sarmizegethusa etc., cu [a] în rădăcină, în vreme ce autorii romani mai vechi (precum Plinius), ca şi cei ce-şi iau informaţia din surse trace, citează forme cu [e]: Serdica, Δενθελῆται/Denseletae, Ζερμιζεγεθούση. Poate că şi [e]-ul moesian din variante mai târzii (precum δεβα pentru δαυα, Ζελδεπα din Ζαλδαπα, *Βουρδεπα pentru Burdapa etc.) se datorează presiunii lingvistice trace asupra geţilor din Moesia. Aceasta deoarece, moştenind poate o situaţie încă din vremea regilor odrysi, graniţa provinciei Thracia nu trecea, cum se crede deseori, pe crestele masivului Haemus (Stara Planina), ci pe la poalele nordice ale acestuia, pe la jumătatea distanţei dintre vârfurile munţilor şi Istru, cam pe linia pe care se afla Nicopolis Ad Istrum în E şi Montana în V, hotar bine reconstituit cu ajutorul inscripţiilor care îl marcau. Aceasta este probabil Θρᾳκικὴ Μυσία, de la Theoph.Simocatta 7.13.1.

^[9] Nu există nici o atestare în zanis sau sanis, iar zanus şi sanus apar doar în regiunile latinofone.

^[10] Ea apare atât în Cod.Iust. în rescripte ale lui Antoninus Pius, Diocleţian şi Filip Arabul (Cod.Iust. 4,19,2; 4,23,2; resp. 5,63,2), cât şi în vieţile sfinţilor (v. mai sus) şi în câteva inscripţii de la Roma, din Italia, Syria etc.

^[11] Pe o astfel de bază alunecoasă nu putem totuşi postula cu certitudine existenţa unei "declinări trace", deşi această posibilitate nu poate fi respinsă. În acest caz este însă certă cel puţin influenţa morfologiei trace asupra limbii greceşti utilizate în regiunile eleno-trace.

^[12] Nu Αὐλοζάνης, nominativ refăcut greşit de către Detschew (Spr. p.36 nr. 2) de la genitivul Αὐλοζάνου din text.

^[13] El spune (loc.cit.): "turnura cu γυνή înaintea numelui soţului nu este deloc frecventă".

^[14] El face trimitere la Mihailov IGB I.340, p. 169 (p. 300 în ed. II) de la Mesembria: Αννιον γυνὰ Παγχάρεος χαῖρε.

^[15] Poate ζῇ (pers. III a lui ζάω, de tradus 'trăieşte') folosită în multe inscripţii cu funcţia participiului ζῶν sau ζῆσας ('fiind în viaţă'). V. de pildă IG XII,2 652 la Moschonesi(Hecatonnesi): Ἄμμιον Ἰάσονος γυνή. ζῆ; SEG 50:667,6 la Çatalca (sec.I-II): γυνὴ Παῦλα ζῇ/ θυγάτηρ Κοσμιανή ζῇ; Ephesos 2588: Ἀπολλώνιος Ἀρτέμωνος τοῦ Ποσέου, Γράπτη ζῇ; Ἀρτέμωνος. Γάϊος∙ Λόλλιος∙ Ῥοῦφος∙ ζῇ; Ἀντίγονος Ἀντιγόνου ζῇ.Πλωτία Ἔλπις ζῇ.

^[16] I. Stoian nu dă trimiterea la Robert, ci doar la Bordenache (loc.cit.).

^[17] I. Stoian se înşeală când afirmă că Mihailov nu cunoaşte acest tip de genitiv. Cf. Mihailov, La Langue p.98 sq. unde savantul bulgar îl numeşte "genitiv hellenistic", pentru care în n.1 trimite la Schwyzer, Griechische Grammatik I, München 1934, 561γ (cu bibl.) şi la Psaltes, Grammatik der byzantinischen Chroniken, Gottingen 1913, p. 166sq. Este însă vorba mai degrabă de un genitiv trac, aşa cum voi avea prilejul să o arăt într-un articol viitor dedicat anume acestei chestiuni.