Răspuns la Considerentele..., în realitate la invectiva pe care dl. Romalo a găsit cu cale să mi-o adreseze, ca răspuns la îndrăzneala mea de a-i critica "traducerea" plăcuţelor. Textul întreg se poate găsi aici, pentru cine doreşte să-l citească.

Am înţeles că tăbliţele au fost preocuparea de o viaţă a d-lui Romalo şi nu i-am judecat decizia de a-şi publica volumul în felul în care a făcut-o. Ca tracolog, am considerat însă că este obligaţia mea să atrag atenţia, pe situl meu destinat acestui domeniu, că "traducerea" d-sale este o creaţie literară, şi nu ştiinţifică, limba prezentă pe acele artifacte neavând nici o legătură cu limba dacilor. După ce am scris acea "ciornă", pe care iniţial am vrut să o finisez şi să o public ca studiu, mi-am dat seama că sunt lucruri mai importante de făcut decât să revin în mod inutil asupra acestui subiect, lipsit de importanţă, din punctul meu de vedere, şi închis. Văd însă că sunt atacat din ce în ce mai des pentru erezia de a-l fi contrazis pe dl. ing. Dan Romalo, marele lingvist fulgerându-mă el însuşi cu o săgeată înveninată trasă de pe situl altei triste figuri a dacomaniei române. Eu sunt o fire mai moale şi mai împăciuitoare (lucru care mi s-a reproşat cu o ocazie recentă) dar uneori îmi mai explodează şi mie mămăliga, aşa cum se întâmplă când văd că incompetenţa nu se mulţumeşte să existe, nederanjată de nimeni, ci devine şi agresivă.

Iată răspunsul meu la câteva mostre ale ei:

"Aşa, de pildă, Sorin Olteanu scrie în textul Tăbliţele de plumb „dabogete” (......) : „... plăcuţele de plumb ar putea fi valorificate măcar într-un album, dacă nu într-un volum monografic, şi ....”. Dar ce este atunci Cronica getă, apocrifă pe plăci de plumb? în care Aurora Peţan şi cu mine expunem mai tot ce se ştia la ziua apariţiei volumului despre acest subiect?"

Întrebarea aceasta, deloc retorică, conţine una din răstălmăcirile tipice dacomanilor, prin scoaterea din context. Enunţul meu, netrunchiat, este: "Lăsând la o parte disputa fără nici o bază şi fără nici un rost în jurul autenticităţii dacismului lor, ele [=plăcuţele] îmi apar ca o manifestare de artă. O artă naivă, creată poate de cineva fără multă cultură clasică, însă cu totul originală şi care, în ultimă instanţă, vădeşte munca de mulţi ani, universul şi sufletul unui om. Văzute astfel, şi învăluite în misterul autorului şi al finalităţii lor, plăcuţele de plumb dabogete ar putea fi valorificate măcar într-un album, dacă nu într-un volum monografic, şi expuse într-un muzeu pentru a fi văzute de publicul larg". Dl. Romalo evită cu bună ştiinţă să amintească aici şi propunerile încă şi mai precise din final: " Părerea mea a fost şi atunci, ca şi acum, că plăcuţele ar fi putut (şi ar fi trebuit) fi publicate ca atare, deci ca artifacte moderne, de către un epigrafist, care să ofere fotografiile şi transliterările textelor, să evidenţieze elementele de neautencititate şi să încerce să le descopere scopul şi autorul". Dar ce este atunci Cronica getă, apocrifă pe plăci de plumb? Eu mă abţin să spun ce este, dar cu siguranţă nu este ceea ce propusesem eu în cele două fraze de mai sus. Cartea cu pricina nu este de folos celui care ar dori să facă o investigaţie ştiinţifică decât prin fotografii (şi acelea de slabă calitate, din păcate) şi eventual prin scurtul istoric al plăcuţelor.

"Deci Sorin Olteanu nu a înregistrat argumentarea strictă a Aurorei Peţan în expunerea sa la Academia Română". Probabil dl. Romalo nu-şi mai aduce aminte ce a susţinut d-ra Peţan în acea ruşinoasă "comunicare" de la Academie. Şi eu, ca şi alţii care am fost atunci de faţă am fost revoltaţi tocmai de faptul că, deşi titlul comunicării viza direct "limba dacilor", d-ra în cauză a vorbit despre analize de plumb, planuri de cetăţi, forme de temple, dar despre limba dacilor...doar câteva generalităţi şi câteva nume proprii care sar în ochi. A fost pură campanie publicitară, la care academici şi cercetători români au fost atraşi, cu un titlu bine ticluit, spre a servi drept public de umplutură, ca la show-urile televizate. Fiindcă - lucru de neconceput într-o academie din zilele noastre - acad. M. Sala nu a permis întrebări. Ar fi tulburat-o poate pe distinsa mare descoperitoare. Pentru dl. Romalo, asta înseamnă "argumentare strictă". Pentru mine, nu.

Îmi pare rău că afirmaţii regretabile mă obliga la o precizare care ar putea fi percepută ca polemică – nu este intenţia mea – dar cred că realitatea nu trebuie să fie înregistrată prin amintiri, în mod voit sau nu, deformante. Scrie Sorin Olteanu: „Am luat, de aceea, decizia de a-i comunica d-lui Romalo rezultatele la care ajunsesem şi de a încerca să-l conving să renunţe la „traduceri”, pentru a se limita la publicarea doar a fotografiilor ....” Realitatea este alta. I-am propus atunci domnului Olteanu să colaborăm la publicarea în comun a studiului întreprins de mine. După două-trei şedinţe de lucru în comun, dînsul a dispărut subit, singura maniferstae ulterioară fiind trezirea mea la ora patru dimineaţa pentru ca să mă „implore” (exprimarea dînsului cu voce vesel-chefuită – de ce nu, sînt şi eu amator de veselie), să nu public „traducerile” din manuscrisul pe care i-l împrumutasem şi pe care îl xerocopiase între timp, manuscrisul fiindu-mi restituit ulterior de către soţia dînsului. Cît despre rezultatele pe care le-a obţinut studiind «Tăbliţele „dabogete”» (denumirea îi aparţine) nu aflu decît acum prin „ciorna” articolului pe care l-a inregistrat pe internet.

"Polemică" înseamnă dialog în contradictoriu, deci n-ar fi fost nimic blamabil în nişte precizări polemice, fie ele şi mai acide. "Precizarea" făcută de dl. Romalo este însă nu "polemică", ci mincinoasă şi insultătoare. Din tot ceea ce conţine ea, adevărat este doar faptul că manuscrisul i-a fost înapoiat de fosta mea soţie. În rest sunt, cum spune chiar dumnealui, amintiri deformante. Eu nu am în vocabular verbul "a implora". N-am implorat niciodată pe nimeni, cu atât mai puţin pe dl. Romalo. Oricum, nu la ora 4 dimineaţa, şi în nici un caz beat, aşa cum lasă să se înţeleagă, pentru că nici nu-mi place băutura, şi nici nu pot bea: am avut două hepatite. Dar chiar dacă aceste lucruri ar fi fost adevărate, gestul d-lui Romalo de a le întrebuinţa ca argumente în această confruntare arată că m-am înşelat amarnic în privinţa calităţilor umane pe care i le atribuisem. Menirea acestui gest, în virtutea unei tehnici retorice tipic dacomane, este să mă descalifice pe mine ca persoană, decurgând de aici că de vreme ce valoarea mea ca om este dubioasă, ce valoare profesională pot eu avea şi - deci - ce încredere se poate pune pe ce spun? Ceea ce s-a întâmplat în realitate rezultă însă chiar din spusele d-sale de mai sus. I-am propus atunci domnului Olteanu să colaborăm la publicarea în comun a studiului întreprins de mine. Cum vine asta? Să semnăm amândoi ceea ce a lucrat dânsul, aşa cum înţeleg că a făcut în cele din urmă cu d-ra Peţan? În ce scop? Ca "traducerea" d-sale să aibă girul unui lingvist? Eu mă consider un om onest şi, în primul rând, n-aş fi acceptat să-mi pun numele pe o producţie care nu-mi aparţine. În al doilea rând, eu nu am fost nici o clipă de acord cu "metoda" d-lui Romalo şi cu rezultatele ei. "Traducerea" d-sale n-are nimic obiectiv şi realistic în ea. Altcineva, dacă ar proceda la fel, ar "traduce" cu totul altfel. Cui foloseşte şi ce valoare poate avea o asemenea interpretare în care nu găsim nici un adevăr stabil şi verificabil, ci doar fantezia d-lui Romalo? Pentru că în afara câte unui nume propriu citit corect ici şi colo (deşi multe din ele i-au scăpat), în rest este doar..."traducere". Cum ar fi putut accepta un lingvist serios să colaboreze la o asemenea galimatie? Ar fi trebuit să reneg tot ceea ce acumulasem în anii de până atunci şi să şterg cu buretele propria-mi muncă. Şi pentru ce să fi acceptat o asemenea colaborare împotriva propriilor mele convingeri şi conştiinţe? Pentru a bifa o carte la curriculum? O asemenea carte nu este o mândrie pentru cineva care şi-a propus să facă ştiinţă, nu povestiri ştiinţifico-fantastice. Prin urmare, nu am avut "şedinţe de lucru" în comun cu dl. Romalo şi nu mi-am imaginat că astfel a perceput d-sa cele două-trei întâlniri în care mi-a făcut istoricul cercetărilor d-sale, mi-a arătat câteva din obiectele pe care le colectase şi mi-a prezentat manuscrisul. La ultima din ele l-am rugat să mi-l împrumute, ca să pot şi eu studia textul, şi d-sa a fost de acord. Am recunoscut acest lucru în introducerea "ciornei" mele, considerând acest gest ca pe o manifestare de amabilitate. Nu am "dispărut subit" apoi ci, cum am mai spus, am lucrat (poate vreo două luni ?) la citirea şi la transliterarea textului - la început aproape zi şi noapte -, până m-am convins definitiv că el nu poate avea nici o legătură cu limba dacilor. Atunci am avut cu dl. Romalo o discuţie telefonică, în care i-am comunicat concluziile la care ajunsesem şi i-am sugerat să nu publice "traducerea" în forma în care se găsea. Poate, ca formulă politicoasă de adresare, să-l fi rugat acest lucru (la modul "d-le Romalo, eu v-aş ruga să nu..."), dar a transforma această curtoazie (amănunt pe care de altfel nu mi-l amintesc) în "implorare" mi se pare o răutate gratuită. Şi apoi, cine poate crede că l-am sunat să-l "implor", dar fără să-i spun care sunt motivele "implorării" (de vreme ce d-sa afirmă că a aflat de ele doar din "ciorna" de pe internet)? Este în mod evident o interpretare deformată a ceea ce s-a întâmplat, ridicolă şi naivă, menită doar să jignească şi care nu poate convinge pe nimeni. Ea nu mă descalifică pe mine, ci pe cel care a făcut-o. Cine vrea să afle adevărul, nu are decât să ia în considerare şirul sec al faptelor care, dând la o parte interpretările răutăcioase, sunt totuşi recunoscute de dl. Romalo însuşi, anume: ne-am întâlnit de câteva ori, mi-a împrumutat fotografiile, am refuzat să colaborez. Nu am scris nici propria mea carte şi nici vreun articol (ca să mă poată acuza că motivul ar fi fost invidia, ori dorinţa de afirmare), ci l-am lăsat să-şi publice producţiile, şi de abia după aceea am luat poziţie critică faţă de ele. Eu nu am nimic să-mi reproşez. În rest... n-are decât să spună ce doreşte. Eu nu am pentru ce mă apăra şi îmi pare destul de evident, pentru oricine judecă lucrurile cu obiectivitate, că aceste insulte nu sunt decât expresia resentimentelor d-sale provocate de critica pe care am făcut-o aşa-ziselor "traduceri".

Pe acelaşi ton înţepat şi ironic, deşi fals politicos şi amabil, dl. Romalo mă pune la punct, desfiinţând - de la înălţimea cunoştinţelor d-sale tehnice - afirmaţia mea că fabricarea plăcuţelor nu ridică nici un fel de problemă tehnică ori financiară. Nu am făcut caz de această chestiune fiindcă ea este oricum periferică: când dovezile arată fără dubiu că nici limba, nici scrierea nu sunt dacice şi nici antice, prea puţin mai contează dacă plăcuţele au fost turnate în lut, ipsos, lemn ori altceva. Am prezentat însă unele din posibilele modalităţi de fabricare a lor. Deşi şi această afirmaţie a d-lui Romalo este pe lângă subiect, d-sa încercând nu să dea un răspuns plauzibil inadvertenţelor grave semnalate de mine ci să abată discuţia spre lucrurile în care – vezi doamne – mă bag fără să mă pricep, trebuie să-l anunţ (fiindcă a adus vorba despre asta) că m-am ocupat ani de zile cu matriţe de sculpturi şi cu turnarea metalelor, cizelură şi finisări, inclusiv în plumb, bronz şi argint, aşa că – deşi nu sunt un expert în metalurgie şi n-am făcut o şcoală de profil – nu sunt chiar un ageamiu care poate fi uşor de dus cu vorba. Nu m-am lansat însă în detalii tehnice, pentru că eu recunosc necesitatea ca despre ele să vorbească cei ce se pricep la asta (adică, nota bene!, cei care s-au ocupat cu acest domeniu şi au făcut o şcoală în această direcţie). Ştiu însă bine ce am spus, şi susţin şi acum acelaşi lucru: fabricarea plăcuţelor nu ridică nici o problemă tehnică şi nici financiară. Eu am făcut astfel de piese cu mult mai dificile.

Neavînd calificarea cerută, nu voi aborda subiectele de  scriere, transliterare şi de limbă pe care le atacă Sorin Olteanu, mirîndu-mă doar de afirmaţii ca „O primă şi uriaşă greşeală ..... este aceea că atât literele greceşti cât şi corespondentele lor „arhaice” trebuie pronunţate ca în greaca modernă ...”. O afirmaţie care, bănuiesc, nu se justifică decît prin eliminarea preconcepută a unei posibile origini antice a textelor, caz în care nu avem cum şti modul cum se pronunţau cuvintele scrise cu litere arhaice. Consecinţa este că, prin eliminarea preconcepută a unei posibile origini antice a textelor, Sorin Olteanu, implicit, anulează „demonstraţia” sa. Asta deoarece, elementar logic, nu se poate dovedi un lucru eliminat ab initio.

Ar fi trebuit ca dl. Romalo să respecte până la capăt conduita pe care şi-a impus-o (aceea de a nu aborda lucruri la care nu se pricepe), pentru că, încălcând-o, n-a făcut decât să probeze faptul că nu are cunoştinţele necesare pentru a face astfel de judecăţi. Dânsul "bănuieşte" greşit şi de această dată. În limba greacă modernă υ=η=ι=ει=οι, şi toate se pronunţă /i/. În greaca antică, ba chiar până în cea bizantină, lucrurile stăteau cu totul altfel. Toate numele proprii care pot fi recunoscute pe plăcuţe, şi sunt o mulţime, sunt scrise cu convenţiile grafice neogreceşti. Nu cu cele vechi greceşti, folosite pe vremea lui Burebista ori Decebal, şi nici măcar cu cele bizantine. Eu nu pornesc de la convingeri spre a găsi fapte care să le sprijine. Surprinzătoarea sinceritate a d-lui Romalo ridică însă o altfel de nedumerire. Dacă d-sa nu se pricepe, cum spune, nici la scriere, nici la transliterare şi nici la limbă, cum a făcut acea traducere? Prin revelaţie divină? Ar fi singura explicaţie rămasă, dacă nu cumva spusele d-lui Romalo trebuie înţelese în chiar în sensul lor propriu: aceea că "traducerea" d-sale este lucrul unui om care nu se pricepe la aceste lucruri şi deci nu trebuie luat ca o traducere serioasă, ci doar ca o sugestie de amator.

Şi încă ceva la acest punct. De ce preconcepută? Este din nou reflexul dacomanului de a-i acuza pe (odioşii) "specialişti" că sunt obtuzi la minte, au creierele spălate, nu au opinii proprii etc. etc. Pentru că pentru cineva care nu înţelege argumentaţia ştiinţifică pe care i-o opun cei ce-l critică, obtuzitatea şi prejudecăţile sunt singurele pricini pentru care "aşa-zişii" specialişti nu sunt de acord cu el (başca invidia care îi roade crâncen). Aşa cum am spus în introducerea "ciornei", am luat imaginile plăcuţelor cu mare emoţie şi speranţă, lucru pe care d-sa îl ştie foarte bine (dacă şi-l mai aminteşte şi are puterea să o recunoască). Deşi ştiam că fuseseră văzute şi respinse de Pârvan, Tocilescu etc., speram că totuşi...poate s-au înşelat. Şi am mai spus că le-am studiat câteva săptămâni bune. Este adevărat că m-am desumflat după prima lectură, dar - cât timp textul nu m-a pus în faţa elementelor certe de neautenticitate, la care nu mai era nimic de argumentat – am sperat că indiciile de modernitate pot avea şi alte explicaţii. Ba chiar şi după aceea...Există uneori, când aşteptarea este mare, o speranţă iraţională, chiar în pofida evidenţei. Oricât de decepţionat, în cele din urmă a trebuit să accept această realitate. Dacă aş fi fost aprioric convins de falsitatea plăcuţelor, oare m-aş mai fi întâlnit cu dânsul, i-aş mai fi cerut fotografiile, aş mai fi lucrat pe brânci atâtea săptămâni uneori în ciuda dovezilor de modernitate care se adunau zi de zi? Întreb deci din nou: de ce preconcepută, când este vădit că eu nu am pornit cu această convingere ci am ajuns la ea, după (prea) mult timp şi cu dezamăgire în suflet? Cât despre "logica" cu care dl.Romalo vrea să înlocuiască ştiinţa (v. mai jos), avem o mostră chiar aici. Dacă premisa de la care porneşte este falsă, cum poate fi restul?

Tot în mod periferic mă întreb de ce unele litere chirilice nu ar fi putut fi adoptate în slavonă dintr-un fond tradiţional practicat, din antichitate, în arealul ponto-danubian. Ele, cert, provin de undeva ; de ce de departe şi nu dintr-o prealabilă existenţă locală?

În general, cu asemenea lucruri nu e bine să ne întrebăm periferic. Trebuie să ne întrebăm de-a dreptul, adică central, fiindcă altfel tot periferic o să ne şi documentăm, şi lucrarea pe care o facem o să iasă şi ea tot periferică. Dacă Chiril şi Metodiu le-au luat de undeva "dintr-un fond tradiţional..." din "arealul ponto-danubian", cum se face că acest "fond tradiţional" nu mai apare nicăieri decât pe plăcuţe? Dar problema este alta. Nu vad deloc de ce trebuie să presupunem că dacă semnele nu există în alfabetul grecesc, ele trebuie cu necesitate să fie dace. Alfabetul glagolitic şi cel chirilic au multe semne care nici nu sunt preluate din cel grecesc, dar nici în "fondul tradiţional" al plăcuţelor nu există. Cât despre semnele acestea "tradiţionale", cum se face că ele nu apar - aşa cum se întâmplă cu scrierile reale, istoric atestate, precum cea greacă, latină, apoi georgiană, armeană etc. – nici pe pietre, nici pe monezi, nici în acte şi nici în opere ale scriitorilor geţi?

În  masa de considerente critice la intepretările mele, am găsit şi un minuscul motiv de satisfacţie atunci cînd am citit „ Oricât ar părea de greu de crezut, limbile evoluează permanent ...”. Ca nespecialist, măcar atîta ştiam şi eu, chiar de mult.

Dl. Romalo se amăgeşte din nou. Nu am avut nimic cu dânsul (şi de fapt nu am nici acum, dar trebuie să răspund cumva acestui tir nedrept declanşat de atacul d-sale şi susţinut şi de alţii). "Masa de considerente critice" nu-l vizează deloc pe domnia-sa, dar îmi este limpede că în tot ceea ce se scrie despre tăbliţe, dl. Romalo caută motive de satisfacţie, şi nu argumente ştiinţifice în căutarea unui adevăr. Această "masă de considerente critice" (expresie tendenţioasă şi voit dispreţuitoare, fiindcă articolul meu este foarte clar structurat, concis şi bine ilustrat; cine vede în el "o masă" înseamnă că nu pricepe prea multe din ce am scris eu acolo) se adresează exclusiv unei cărţi care încearcă să prezinte nişte artifacte moderne drept documente dacice şi ia elucubraţiile scrise pe ele drept texte în limba dacă. Doar întâmplarea face ca dl. Romalo să fie autorul ei. S-ar fi putut feri de această situaţie stânjenitoare, dacă ar fi luat în considerare recomandările pe care i le-am făcut eu. Cât despre evoluţia limbilor, nu interesează pe nimeni dacă d-sa a auzit sau nu de ea, ci faptul că, în calitate de autor al acelei cărţi, nu ţine cont în nici un fel de acest fenomen. Eu nu am adus vorba despre evoluţia limbilor pentru a face paradă de cunoştinţele mele. După cum ar fi ridicol să bănuim că atunci când un matematician apelează la funcţii şi la integrale complicate pentru a demonstra o teoremă, el o face nu pentru a convinge, ci pentru a face paradă, tot aşa pentru un lingvist evoluţia limbii şi mai ales legile care o guvernează sunt fenomene răs-cunoscute, cu care lucrează zilnic, iar metodele şi tehnicile deduse de aici sunt instrumente de lucru, nu obiecte de paradă. Nu şi pentru dl. Romalo, ca şi pentru alţii pentru care acest domeniu este mai degrabă un tărâm al misterului şi revelaţiilor şi nu un câmp de studiu ştiinţific, de vreme ce a simţit nevoia să facă defensiv această precizare. Dacă am adus aminte de ea, am făcut-o nu pentru a da vreun test d-lui Romalo, ci pentru a atrage atenţia că dacă pe plăcuţe există atâtea cuvinte cu sonoritate românească (deci modernă), acele plăcuţe nu pot fi antice. Limba s-a schimbat mult din antichitate până azi, în baza unor legi evolutive. Necunoscând aceste legi, nici creatorul plăcuţelor şi nici dl. Romalo nu văd nici o inadvertenţă în a pune în gura dacilor de acum 2000-2500 de ani, cuvinte care pot fi recunoscute ca româneşti şi după structură, şi după etimologie şi după aspect.

Privitor la Zamolxe...Sorin Olteanu se înscrie aici pe linia adoptată de academicianul Alexandru Vulpe, care, în apariţiile sale la televiziune, a afirmat că forma Zamolxis şi nu Zalmoxis dovedeşte fără dubiu falsul, argumentînd că inscripţia descoperită în 1959 la Histria, care înregistrează rădăcina /zalmo-/ în numele Zalmodegikos ar închide discuţia despre forma /zamol-/ din numele înregistrat pe plăci.

[Este evident o scăpare: dl. acad. Vulpe trebuie să fi susţinut contrariul, anume că Zalmo- este tulpina legitimă, fiindcă altfel reproşul nu are sens. În enunţul d-lui Romalo trebuie deci citit că forma Zalmoxis şi nu Zamolxis].

Acelaşi clişeu, de acum plictisitor: fiind reprezentant al "ştiinţei oficiale" (sintagma are o mare circulaţie în cercurile şi producţiile dacomanice, deşi este perfect absurdă), se presupune că eu trebuie să gândesc ceea ce gândeşte şefu'! Nu am văzut interviul cu acad. Vulpe menţionat aici. Şi în plus, nu trebuie să mă iau după nimeni pentru a-mi forma propriile părerile. Mă ocup de peste 25 de ani de numele tracice şi am avut deci suficient de mult timp să-mi formez aceste păreri singur. De altfel, domeniul lingvisticii tracologice este domeniul meu, şi nu al d-lui academician (deşi mărturisesc că am fost deseori impresionat de întinderea cunoştinţelor d-sale cu privire la izvoarele limbilor şi istoriei tracilor). Lucrurile nu au nicidecum atâtea dedesubturi sordide cum sunt îndemnaţi cei mai mulţi dintre dacomani să le vadă, ca o consecinţă a neputinţei de a le înţelege. Discuţia formelor numelui lui Zalmoxis exista încă din antichitate. O menţionează şi Mircea Eliade. Oricine poate lua repertoriul lui Decev (Die thrakischen Sprachreste, apărut la Viena în 1957), şi va putea să-şi facă o părere proprie reflectând pe marginea atestărilor acestui nume (vezi şi aici). Aproape toate atestările tulpinii Zamol- provin dintr-unul din arhetipurile Istoriilor lui Herodot, în care forma Zalmoxis a fost greşit copiată. Între alţii, şi Strabon a folosit acest manuscris (el însuşi spune că şi-a luat informaţia de la Herodot). Dovada este că ele se referă toate la pasajul în care este pomenită legenda că Zalmoxis ar fi fost sclavul lui Pitagora. Autorii care folosesc forma Ζαλμο- au însă informaţie mult mai variată, din surse mai diverse şi vizând şi alte subiecte, nu doar pe cel al legendei sclaviei la Pitagora, şi, de altfel, aceasta este forma existentă chiar în manuscrisele principale ale lui Herodot. Ea este sprijinită şi de alte nume trace (între care, da!, şi Zalmodegikos), şi de glose, precum zalmos.

 

Un cerc [de studiu] în care moderator şi arbitru ar fi nu un istoric sau un filolog, ci un logician de largă cultură şi independenţă de spirit. Asta pentru a combate – de dorit către eradicare – prea larg practicata metodă de digresare la infinit ca mijloc de contraargumentare.

Stau şi mă întreb: oare dl. Romalo, pe care eu îl credeam cu sinceritate un inginer de modă veche (deci care a făcut o altă şcoală, mai serioasă [ziceam eu]) vorbeşte serios când face asemenea afirmaţii hilare? Chiar conceptualizează o astfel de posibilitate, ori sunt doar nişte gânduri fugare, expresii trecătoare ale unor frustrări de moment, spuse cu voce tare? Poate cineva crede că ar mai exista progres în ştiinţă dacă tot ce ar fi necesar pentru a deveni fizician atomist, cardiolog, specialist în drept constituţional, bizantinolog, constructor de drumuri şi poduri şi alte mii de asemenea specialităţi ar fi "logica" şi "independenţa de spirit"? Pot acestea două înlocui ştiinţa (care, pentru numele lui Dumnezeu !!, este acţiunea lui "a şti", şi se bazează în mod fundamental şi indispensabil pe cea a lui "a învăţa") şi experienţa? Este o convingere care demonstrează că, în ciuda asigurărilor formale pe care le dă de atâtea ori, dl. Romalo nu recunoaşte, în sinea sa, statutul de ştiinţă al lingvisticii. Cu siguranţă că dânsul nu contestă obligativitatea de a studia medicina pentru a putea opera un om, aceea de a învăţa temeinic inginerie pentru a construi un pod, ori de a studia dreptul pentru a judeca ş.a.m.d. Dar...filologie? Lingvistică? Ce ştiinţă e asta? Dacă ar fi avut totuşi curiozitatea să citească, ori măcar s-o întrebe pe d-ra Peţan, ar fi avut surpriza să afle nu doar că filologia şi lingvistica sunt ştiinţe, ci că unele din compartimentele lor sunt chiar ştiinţe exacte, precum fonologia istorică (care de altfel l-ar fi ferit de multe din erorile pe care le-a comis) şi că nu se poate face lingvistică aplicată (adică ceea ce crede că a făcut d-sa: traducerea unor texte în limbi necunoscute) fără să cunoşti aceste ştiinţe. Este un subiect pe care este inutil să îl mai continui. Lupta cu incompetenţa este evident o luptă cu morile de vânt. De aceea închei, cu răspunsul la o întrebare pusă de dl. Romalo la început:

Oare are Sorin Olteanu statura să emită astfel de păreri asupra unei tinere care, oricum, are deja contribuţii ştiinţifice semnificativ mai importante decît cele ale dînsului?

Eu nu am publicat decât puţin până acum, e adevărat, din cauze pentru care nu trebuie să-i dau socoteală nici d-lui Romalo şi nici altcuiva. Am avut întâi de construit un domeniu. Am avut mult de învăţat, pentru că tracologia modernă trebuie să devină o ştiinţă interdisciplinară. Am studiat de la epigrafie, paleografie şi istoria generală a scrierii până la geografia istorică a acestor regiuni şi la istoria limbii române, tocmai ca să înţeleg care putea fi realitatea lingvistică a secolelor în care s-a format limba noastră (pentru că acesta este resortul ultim al preocupărilor mele de tracologie). În cursul acestor studii, în care am acumulat nu numai date (pe care am început deja să le public), ci şi observaţii teoretice şi de metodă, s-a întâmplat să fac şi unele descoperiri. Pe cele mai multe le-am prezentat la congrese şi simpozioane de tracologie. Pe altele, mai puţine, le-am publicat în reviste de specialitate. Deşi am publicat puţin, lucru pe cale să se schimbe, dacă D-zeu mi-o da sănătate, pentru una din descoperirile mele sunt chiar citat în Istoria Românilor. Oare a citit dl. Romalo articolele de epigrafie, paleografie sau geografie istorică pe care le-am publicat eu până acum? Şi dacă le-a citit, lucru de care mă îndoiesc, are d-sa "statura" şi căderea să facă judecăţi de valoare când, aşa cum mărturiseşte, d-sa nu este calificat în aceste domenii?

Cred că este evident, din cele de mai sus, că în ciuda detaşării şi obiectivităţii pe care le afişează, precum şi a unor elemente exterioare care să creeze imaginea poziţiei unui om de ştiinţă, "Considerentele..." d-lui Romalo sunt în fapt o invectivă. Este limpede că dânsul a luat articolul în care demonstrez nulitatea traducerii făcută de d-sa drept un afront personal, în ciuda faptului că textul meu este nu doar în limita civilităţii, ci este reverenţios faţă de d-sa de la un capăt la celălalt. Surprinzător pentru mine a fost nu faptul că d-sa a perceput astfel spusele mele (pentru că nici nu mă aşteptam să pot discuta cu dânsul chestiuni de specialitate), ci răutatea şi înverşunarea răspunsului dat. Îmi pare rău că m-am înşelat atât de mult în ce-l priveşte.