D-lui Romalo nu am a-i reproşa (v. aici) decât faptul că, neînţelegând conceptul "dispută de idei" a luat demonstraţia mea drept un atac şi un afront la persoana d-sale. Dânsul recunoaşte măcar că nu se pricepe, chiar dacă nu (îşi) poate explica de ce simte nevoia imperioasă să se poarte ca şi cum ar fi invers. D-ra Peţan se face însă vinovată de chestiuni mai serioase, pe care mă feresc să le numesc aici. D-sa şi-a făcut un nume sprijinind în mod neetic o teorie profund neştiinţifică ale cărei lacune şi contradicţii grave fie nu le sesizează, ceea ce, dată fiind pregătirea d-sale, se numeşte incompetenţă, fie le justifică şi le susţine deşi ştie că ele sunt greşite, dar că sunt în acelaşi timp populare şi sprijinite şi că o pot propulsa în carieră, ceea ce nici nu ştiu exact cum se poate numi.

În cele de mai jos voi răspunde la câteva afirmaţii ale d-sale. Trebuie să spun însă mai întâi că practica cea mai neştiinţifică în această dispută este una la care nu se poate răspunde: aceea de a nu discuta (cu argumente pertinente, fiindcă ASTA înseamnă ştiinţă) tocmai acele fapte care contrazic cel mai clar autenticitatea plăcuţelor. Această practică, utilizată copios de d-ra Peţan, constă în evitarea argumentelor pe care le-am adus eu în "ciorna" dedicată tăbliţelor, şi la care nu are cum răspunde. Spre exemplu, d-sa nu a putut nega că în tb.123 tanatio şi bononio sunt numele celor două localităţi ale Moesiei Superior la Istru, Tanatis şi Bononia. Prea e clar acest lucru. Ce nu ştie d-sa este faptul că forma Τανάτις se datorează unei erori de copiere în manuscrisele greceşti, de altfel o eroare comună în paleografia greacă: confuzia grupului ΛΙ cu litera N. Cineva, nu-mi mai aduc aminte cine (cred ca pe forum), m-a întrebat bătăios ce mă face să fiu atât de sigur că lucrurile au stat astfel şi nu invers (că, adică, forma originală nu era TANATIS, scris greşit Taliatis în celelalte surse). Aici nu încape nici o îndoială: aşa cum au conchis toţi cei ce s-au ocupat de geografia istorică a acestor ţinuturi sau de textele celor două surse greceşti (adică de cel al lui Ptolemeu 3.9.3 şi Procopius din Caesareea, De Aed. 127.2), forma originală a fost Taliatis, aşa cum apare ea în itinerariile romane (terminaţia –is este ablativul plural latin) şi aşa cum scriu chiar localnicii (s-au găsit cărămizi cu numele localităţii ştampilat pe ele).

O a doua practică la fel de neştiinţifică este răstălmăcirea argumentelor contrare ţie, ori chiar modificarea lor, atribuind preopinentului afirmaţii pe care el nu le-a făcut, ori apelul la o abordare de tip retoric pe care eu, în lipsa unui alt termen poate mai adecvat, o numesc (şi chiar este ) "avocăţească". Atunci când îţi pui în minte să desfiinţezi o construcţie logică (o demonstraţie) care i s-ar înfăţişa oricărui om cu mintea limpede ca un adevăr, există metode (pornind de la disecţia cazului în elemente tot mai mici din care se aleg apoi ca exemplu cele mai neclare, şi terminând cu îngrămădirea procedurilor şi faptelor până la ridicol, prezentarea tendenţioasă, uneori chiar de prost gust, a argumentelor contrare, apelul la clişee emoţionale etc. etc., este un arsenal întreg) prin care acest adevăr poate fi uneori aruncat în derizoriu şi chiar întors pe dos, aşa cum de pildă admite astăzi majoritatea americanilor că s-a întâmplat în cazul vinovăţiei lui O.J.Simpson.

Voi răspunde în continuare câtorva din afirmaţiile, judecăţile şi întrebările d-rei Peţan (reproduse în bold) făcute pe site-ul d-sale (aici şi în paginile învecinate):

 

Din motive evidente, am trecut repede peste afirmaţii de genul: reutilizarea ştanţelor reprezintă o eroare a falsificatorului (de tradiţie nu s-a auzit? ştanţele erau de unică folosinţă şi trebuiau imediat aruncate?)

În bună tradiţie dacomanică, d-ra Peţan răstălmăceşte spusele mele şi apoi "trece repede" peste ele. N-am spus nicăieri că reutilizarea ştanţelor reprezintă o eroare a falsificatorului.

... sau că limba din plăci seamănă cu esperanto (pentru că Zamenhof a ales să elimine categoria genului şi a făcut ca toate substantivele, indiferent de gen, să se termine în o, şi toate adjectivele în a)

De ce o fi "trecut repede" peste o astfel de explicaţie (oricum cu mult mai probabilă decât decât cea dacă)? Tot e bine că măcar a renunţat la "ipoteza" închiderii a > o. Era prea de tot să nu-şi dea seama sau să nu asculte până la urmă de atenţionările altora că un asemenea fenomen nu se petrece doar în finalul cuvântului!

 ...sau că în plăci există cuvinte din limbi moderne, de pildă franceza (cuvântul edo ar veni din fr. aide, spune dl Olteanu - dar dacă tot ne jucăm de-a etimologia, de ce să nu vină din lat. haedus "ied", sau din gr. a oi dos "aed" ori eidos "chip", sau din spaniolul hedor "putoare", sau din românescul iad, ori din japonezul edo "estuar", sau din germanul eid "jurământ" etc. etc.?)

Nu, eu nu mă joc cu etimologiile nici când iau în derâdere gogomăniile altora! În text, edo pare să însemne sprijin, ajutor, deci dintre toate cuvintele înşirate de P în mod inutil, evident că potrivit nu este decât fr. aide şi tocmai de aceea l-am ales. Dacă nu îi place acest cuvânt, îi propun să ne explice cum de opreşte se spune stopeste (engl. to stop), râu este reka = bulg. reka, dar mai ales purčedo, purčezundo= rom. purcede, purcezând, armo, armoso = rom. armă, armată, trupeo= trupe etc. etc. Acestea au fost argumentele mele pentru un esperanto sui-generis al creatorului plăcuţelor. Dimpotrivă, "metoda etimologică" folosită de d-sa şi de dl. Romalo constă în apropierea formală a cuvântului de tradus de orice cuvânt asemănător din orice altă limbă, prin urmare dr-a P. îmi reproşează mie tocmai ceea ce practică d-lor!

... ori că absenţa în vremea lui Decebal a unui turn care exista în vremea lui Burebista arată că falsificatorul a încurcat ştanţele (de parcă este de neconceput dezafectarea unui corp de clădire vechi de 150 de ani, mai ales în condiţiile în care alături apare o nouă clădire, mult mai grandioasă decât prima)

N-am spus aşa ceva. Atât a putut d-sa înţelege, sau asta vrea să convingă că aş fi spus (o tehnică retorică de altfel foarte eficientă; demnă de un politician). Eu am spus altceva, anume că există un grup de plăcuţe care, după subiect şi scriere aparţin epocii lui Burebista, iar un alt grup epocii lui Decebal. Între aceşti doi regi s-au scurs 150 de ani. Ei bine, pe o plăcuţă Decebal şi pe o plăcuţă Burebista apare aceeaşi ştampilă. Nu este teoretic imposibil ca istoricii daci anonimi să fi păstrat sute de ani aceste ştampile, pe care să le fi refolosit. Dar probabilitatea unei astfel de explicaţii o face credibilă doar în ochii copiilor, sau altcuiva cu naivitatea lor. Mie îmi pare mult mai probabil ca această intâmplare să se datoreze falsificatorului nostru care a refolosit aceeaşi ştampilă, în speranţa că mica sa şmecherie va trece neobservată, sau pur şi simplu fiindcă nu a ţinut bine socoteala poansoanelor (altfel cu grijă separate "pe epoci").

Problema celor două semne "chirilice" este foarte spinoasă, deoarece originea lor în alfabetul chirilic este necunoscută. ... iar cu câteva secole înainte, în câmpia Munteniei a fost creat alfabetul gotic de către Wulfila, care conţinea şi el acelaşi semn "chirilic" Ч, însă fără valoare fonetică (fapt explicabil, deoarece goţii nu aveau palatale). De ce pe Wulfila nu-l acuză nimeni de anacronism?

Aceeaşi informaţie superficială, de dicţionar, şi pe deasupra adusă din condei. Lăsând la o parte raţionamentul, complet vicios, că dacă originea literelor chirilică şi gotică ar fi necunoscută, atunci faptul ar fi un argument că ele sunt "dacice", d-ra Peţan este neinformată. Originea literei gotice nenumite nu este deloc necunoscută. Ea este stilizarea (în manieră uncială, ca întregul alfabet gotic) a grecescului koppa, dovadă fiind faptul că atât ea, cât şi litera greacă, erau folosite cu valoare exclusiv numerică, ambele notând numărul 90. D-ra Peţan spune fără valoare fonetică, "uitând" să adauge "amănuntul" că semnul avea în schimb valoare numerică. Amintesc sau informez pe cititorul care nu ştie acest lucru, ca şi pe dra Peţan, că în antichitate numerele se scriau cu literele alfabetului. În afară de litere existau şi semne, la origine tot alfabetice, păstrate numai pentru valoarea lor numerică, între care şi koppa (=90) şi stigma (=6). Sunt cunoştinţe elementare pentru un filolog clasic şi lingvist, pe care, dacă nu le foloseşti într-o asemenea dezbatere, înseamnă fie că nu le ştii, fie că vrei să deformezi adevărul, falsificând argumentaţia (omiterea unui adevăr este, cum se ştie de mult, o formă de minciună; cu atât mai mult în ştiinţă). Cât despre glagoliticul červ, el este împrumutat, ca alte câteva litere menite să noteze sunete inexistente în greacă, din alfabetul ebraic (anume litera tsade, forma non-finală). Alfabetul glagolitic, ca apoi şi cel chirilic, mai au de altfel o mulţime de semne care nu se află nici în alfabetul grecesc, dar nici în cel "dacic". Oare cum s-or fi descurcat bieţii Chiril şi Metodiu? De unde le-or fi procurat ei, de vreme ce ele nu se găseau în fântâna de "tradiţie dacă"? Mai rămâne să aflăm că existau litere dace atât de secrete, încât nici dacii nu scriau cu ele, şi de aia n-au mai ajuns până la noi!

În plăci Y (ypsilon) avea cu siguranţă valoarea i, deoarece apare în variaţie liberă cu I (iota), dar acest lucru nu este un anacronism, aşa cum susţine dl Olteanu, căci încă din sec. IV a. Chr. aceste două semne se confundau în inscripţiile din Athena, iar confuzia a devenit frecventă în epocă romană (Faptul că H (eta) alterna cu I şi cu Y (dar şi cu E) nu este o dovadă că se citea i, ca în greaca bizantină...etc. etc.

D-ra Peţan îşi închipuie probabil că are de a face cu copii, pe care îi poate îmbrobodi fluturându-le câţiva termeni tehnici şi câteva citate prin faţa ochilor. Dacă ceva este sigur, atunci acela este că d-sa mai are mult de învăţat despre ce înseamnă gândire ştiinţifică, adevăr şi metodă şi - lucru trist pentru un filolog clasic - despre filologie şi lingvistică. Despre ce nuanţe de apertură poate fi vorba, când plastograful nostru foloseşte absolut la întâmplare υ,η şi ι în aceleaşi cuvinte şi nume, uneori în aceleaşi inscripţii? Poate d-sa să îmi dea un singur exemplu de astfel de 'variaţie liberă' într-un document autentic? N-ar strica un pic mai multă seriozitate: la urma urmei, se presupune că interesul comun este să aflăm nişte adevăruri şi nu să apărăm avocăţeşte un punct de vedere neverosimil. Cui foloseşte o asemenea poziţie?

S-a spus, de asemenea, că numele lui Decebal a fost stâlcit anume pentru a fi pus în legătură cu etnonimul daci, devenind, din Decebal – Dacibalo. Dar dacă plăcile sunt autentice, cine poate şti cum se pronunţa acel a din numele regelui (şi din alte nume, precum Paloe/Pelue)? Putea foarte bine să fie vorba de o vocală intermediară între a şi e, pe care grecii şi romanii au perceput-o mai aproape de e, dar dacii o auzeau mai apropae de a. etc.

Coborând discuţia la asemenea tertipuri, putem susţine orice, dar – din nou – nu acesta este scopul. O controversă trebuie să menţină un anumit nivel al raţionamentului şi al demonstraţiei, sub care nu mai vorbim de "dispută de idei" sau de "polemică ştiinţifică", ci de parodie şi ridicol. Să acceptăm totuşi (lucru posibil teoretic, dar deloc probabil) că ceea ce dacii luau drept un [a] a sunat grecilor şi romanilor drept [e] [v. mai jos nota 1]. [Nu pot să nu adaug că totuşi, este cu totul neverosimil că nici măcar unul din ei n-a nimerit şi forma "corectă"; ca să nu mai vorbim de inscripţiile puse de chiar de daci pe care îi chema astfel. Să luăm un exemplu analogic, ca să înţeleagă toată lumea: este oare posibil ca din mai multe cazuri de români pe care îi cheamă Popescu, care se află toţi într-un mediu cultural francez şi sunt puşi in situaţia să se iscălească, toţi să scrie Popesco, fără ca nici măcar unul să scrie aşa cum este româneşte, adică Popescu? Eu nu cred într-o asemenea posibilitate, cu atât mai mult cu cât dacii din Dacia ocupată, deşi supuşi romanizării, se aflau totuşi într-un mediu lingvistic nu pur latinesc, ci amestecat; la început chiar puternic amestecat].

Dacă deci confuzia a/e este aici discutabilă, în schimb transcrierea unui alt sunet din acest nume, pe care d-ra Peţan o trece graţios cu vederea (pentru că este singurul lucru pe care-l putea face), este de-a dreptul imposibilă: cum de l-au perceput romanii şi grecii pe [č] ca pe un [k]? Uitaţi-vă la cum notează astăzi sunetele č,ğ (sau ts,dz) grecii sau orice alţi străini care nu au aceste sunete în limba lor. Întâlniţi [k] sau [g] printre transcrierile lor? Ca să nu lungesc: Grecii au transcris aceste consoane (numite 'palatale') prin θ, τ (deseori urmate de i, ca să indice mai clar caracterul palatal, cum sunt la Herodot Τεισπης (=pers. Čišpiš) şi Ἀσπαθίνης (=pers. Aspačanah); mai târziu prin τζ, τς (în lat. ts/tz) şi alte combinaţii, dar niciodată prin κ, pentru că această velară este prea depărtată de sunetul pe care vor să-l noteze. Numai pentru noi românii şi pentru italieni este normală transcrierea sunetelor či,ği,če,ğe, prin grupurile ci,gi, ce,ge, şi asta din motive care ţin de istoria limbilor noastre (nici măcar în franceză sau în spaniolă această convenţie nu funcţionează, deşi ele sunt limbi romanice, surori cu ale noastre).

[nota 1. În realitate lucrurile stăteau invers. Într-un articol în curs de apariţie (v. aici Ebry) arăt că exista în traca de prin sec. Va o vocală deschisă, între [a]şi [e], percepută de greci ca [a], dar care pentru traci reprezenta un [e]. Astfel se explică de ce unul din regii traci a fost numit de Xenofon, în mod constant, Abruzelmes, în timp ce numele său, pe monedele proprii, este scris Ebryzelmis.]

Forma unică în plăci este cu o silabă lipsă, Sarmigetuso, şi s-a afirmat că, atâta vreme cât această variantă nu a mai fost atestată în alte izvoare, ea nu este plauzibilă. Totuşi, această formă este atestată la unii cărturari medievali, ale căror surse nu le cunoaştem, din păcate. Philippe Briet în geografia sa (1675), pe o hartă a Daciei notează, în dreptul cetăţii, Zarmigethusa, iar în text, oferă două variante: Sarmizogethusa seu Zarmigetusa. În hărţile cartografului Ortelius, care a trăit cu un secol înaintea lui Briet, numele cetăţii este Sarmisgetusa, tot cu o silabă lipsă. De unde au luat ei această variantă? Desigur, putem admite că, din motive care nouă ne scapă,  falsificatorul a ignorat toate izvoarele atât de bine cunoscute deja la vremea sa, care atestau forma Sarmizegetusa, şi a optat pentru o formă "alterată", prezentă la obscuri cărturari din alte timpuri şi alte ţări. Dar, în acest caz, nu mai putem afirma că falsul este unul absolut banal.

Aici d-ra Peţan sare peste cal. Nu mai poate fi vorba de o inofensivă "nuanţare" a spuselor mele, ci de falsificare a argumentelor mele, cu bună ştiinţă. Este o practică nedemnă, care demonstrează (a câta oară?) că d-sa nu este interesată de adevăr, ci să aibă dreptate cu orice preţ.

1. Problema, aşa cum am pus-o eu, nu a fost aşadar aceea că forma Sarmiğetuza nu este atestată în altă parte, ci aceea că toate sursele antice, incluzând aici autorii contemporani, precum Ptolemeu, sau inscripţiile puse chiar de daci şi chiar in Zarmizegetusa, dau – în câteva forme alternante, perfect explicabile – un nume format din 6 silabe Zar-mi-ze-ge-tu-sa. Cum este posibil, logic vorbind, ca forma corectă să fi fost in realitate Sar-mi-ğe-tuza (fără silaba –ze- care nu lipseşte din nici o atestare, atât de importantă este!) dar toţi străinii care au pomenit numele, ba chiar şi localnicii care au pus inscripţii, să-l fi greşit de fiecare dată, fără să nimerească, nici măcar o singură dată, şi forma "corectă", iar această greşeală să constea, fără excepţie şi în mod complet aberant, în introducerea unei silabe complet nemotivate (-ze-)?. Asta aş fi vrut să-mi explice d-ra Peţan! Este ca şi cum toţi străinii, ba chiar şi unii dintre români, şi chiar unii români din Cluj, s-ar apuca să pronunţe dintr-o dată nu Cluj, ci Cluduj. Este posibil un asemenea lucru? Nu, pentru că pe de o parte numele geografice, o dată create, nu se modifică în mod arbitrar, iar pe de alta, deformările numelor au nişte reguli şi nişte limite destul de bine cunoscute. Or, acest tip de eroare este nu numai necunoscută lingvisticii şi toponomasticii, ea este absurdă, şi deci imposibilă. Modificarea pronunţiilor autohtone s-a întâmplat peste tot unde numele geografice au fost rostite de străini sau unde convenţiile grafice folosite pentru transcrierile unor sunete au oscilat cu vremea; aşa se explică - între altele - de ce pentru mai toate toponimele vechi şi moderne avem mai multe variante (ca Bukarest, Bucharest, Bukurest, Bucuresci, Bucureşti etc.) Se alterează sunete sau complexe sonore greu de pronunţat, se produc schimbări posibile şi explicabile, dar nu se inventează silabe! D-ra Peţan, lingvistă, ar fi trebuit să ştie că la acest nivel al limbii arbitrariul nu funcţionează! Şi cum ar putea face toţi aceeaşi greşeală? Ca şi în cazul lui Dačebalo-Dekebalos, şi aici explicaţia mai simplă şi mai naturală pentru oricine are capul limpede este aceea că greşeala aparţine "controversatelor" noastre tăbliţe, şi nu surselor antice.

2. În "confruntarea" noastră televizată d-ra Peţan m-a privit cu compasiune când i-am spus că într-adevăr habar n-am cine este acest Philippe Briet. Este bine că am aflat cine este, dar nu ar fi fost oricum nici o pagubă dacă nu-l aflam. Pentru că, stimate cititor!, a). Philippe Briet nu înseamnă "cărturari"; este unul singur, şi este printre epigonii mărunţi ai creatorilor cartografiei moderne, care trebuie într-adevăr cunoscuţi, care au trăit binişor mai înainte şi şi-au făcut hărţile direct după textele geografilor antici, în timp ce el i-a copiat pe aceştia. b). 1675 nu înseamnă medieval (un filolog ar fi trebuit să ştie acest lucru până acum); înseamnă "modern" în toată regula, mai ales pentru Europa de vest. Nici unul dintre cartografii moderni (şi cu atât mai mult Briet) nu a avut la dispoziţie surse pe care noi să nu le cunoaştem. Ortelius, Cluverius, Mercator, geografi şi cartografi de o mult mai mare anvergură, de la care ni s-au păstrat şi mult mai multe opere, nu dau nici măcar un singur nume trac necunoscut de geografia istorică modernă din textele antice pe care le-au folosit şi ei. Mai mult: spre deosebire de noi, care dispunem astăzi de ediţii critice ale operelor antice, întocmite pe baza comparării, cu metode de investigaţie moderne, a tuturor manuscriselor păstrate în întreaga lume ale unei aceleiaşi opere, în sec. XV-XVII se foloseau primele ediţii, deseori incomplete şi foarte greşite, ori nici acestea, ci direct manuscrisele, pe care rareori le puteau citi corect la acea dată!! Aşa se explică de ce diversele ediţii ale acestor hărţi au mereu o mulţime de nume scrise altfel decât în surse, aşa cum le cunoaştem noi azi, şi chiar altfel decât în ediţiile anterioare ale aceloraşi hărţi. Sunt ceea ce numim azi erori tipografice, şi care în acea epoca de început a tiparului erau inevitabile şi mult mai numeroase; în cazul manuscriselor erau "erorile de transmitere" (sau "de copiere"). De aici şi-a luat Briet "informaţia"! Este probabil o copiere greşită chiar a formei de la Ortelius pe care o dă d-ra Peţan ca exemplu: Sarmisgetusa (şi ea o evidentă eroare de copiere unui Sarmisegetusa! Iată mai jos o altă ediţie a lui Ortelius, în care acelaşi nume este scris Zarmizogethusa. Nimănui nu-i trece însă prin cap să afirme, pornind de aici, că acesta ar fi fost numele real al capitalei dacilor!).

Să fim deci serioşi! Ori d-ra Peţan habar nu are ce înseamnă o "atestare" a unui nume (şi nu are nici o idee despre nişte concepte, fenomene şi metode paleografice elementare), ori îşi închipuie că noi cu toţii (cu excepţia unor cârcotaşi, se subînţelege) suntem nişte ignoranţi care se lasă convinşi de orice ar binevoi d-sa să emită! În oricare din aceste două eventualităţi felul în care procedează d-sa este inadmisibil. Sarmigetusa lui Briet are exact aceeaşi valoare pe care o au Brakilow ori Bralo (în loc de Brăila), Pangala-Pangola-Mongolia (în loc de Mangalia), Golot-Calas (în loc de Galaţi) ş.a.m.d., pe care le întâlnim la tot pasul pe hărţile făcute în sec. XV-XVII. Şi încă acestea erau nume moderne, verificabile, în timp ce cele dacice nu mai există decât în izvoarele istorice, adică în textele manuscrise şi în inscripţii.

Şi din nou supremul dar falsul argument "cui prodest"? În opinia d-rei Peţan, ca şi a d-lui Romalo, dacă nu putem demonstra CINE a făcut tăbliţele, şi DE CE, înseamnă că ele nu sunt un fals, ci un original. Nu ştim nici azi cu exactitate CINE şi DE CE l-a ucis pe Kennedy. După logica celor doi, Kennedy este prin urmare în viaţă. Ştiinţific rău!