Poate este mai simplu ca în loc să judecăm superficial mai multe argumente, să judecăm mai puţine, chiar mult mai puţine, dar până la capăt. Două-trei, de pildă. Este de la sine înţeles că dacă doar unul din acestea arată că tăbliţele nu sunt vechi, atunci ele într-adevăr nu sunt vechi. Şi propun să ne rezumăm doar la faptele de limbă, pentru că -- eu fiind lingvist (tracolog) -- ar fi deontologic incorect să-mi depăşesc domeniul de expertiză. Nu mă voi pronunţa de aceea nici asupra vechimii şi purităţii plumbului, nici asupra planului Sarmizegetusei, nici asupra desenelor de temple etc. Însă în privinţa autenticităţii tăbliţelor, tocmai argumentele filologice şi lingvistice sunt cele mai importante şi mai puternice.

 

1. Numele lui Decebal. În articol am spus că toate atestările acestui nume, chiar şi cele scrise de către daci, se opun formei unice din tăbliţe, care este Dačibalo. Care sunt aceste "toate atestările" ori "toate sursele istorice"? Iată-le:

-Dio Cassius (cca. 155-235 AD), Ist.Rom. 67.6: Δεκέβαλος ἐβασίλευε [(peste Daci) domnea Dekebalos] ; 67.7: πρὸς τὸν Δεκέβαλον τὸν Δακῶν βασιλέα [la Dekebalos, regele Dacilor]; 67.10: μετὰ Δεκέβαλον [după Dekebalos].

-Ioannes Lydos (contemporan cu Iustinian), spune în De Magistribus...2.28: σὺν Δεκεβάλῳ τῶν Γετῶν ἡγησαμένῳ împreună cu Dekebalos, conducătorul Geţilor

-Iordanes, Romana, 217: Decebalo eorum rege devicto după ce Decebalus, rege lor (=al Dacilor), a fost învins

-Aurelius Victor (sec. IV, prob. în a doua jum.) De Caesaribus 13,3: Decibalo regi [rege (fiindu-le)Decebalus]

-Historia Augusta (încep.sec.IV) 24, 10, 8: vir gentis Daciae, Decibali ipsius ut fertur adfinis un bărbat din neamul dac, rudă, se zice, cu însuşi Decebalus.

-Lexiconul Suda, la cuv. δεινός (teribil): ὅτι Δεκέβαλος, ὁ τῶν Δακῶν βασιλεύς, δεινὸς μὲν ἦν συνεῖναι τὰ πολέμια că Dekebalos, regele Dacilor, era teribil în a împleti planurile de război

-În inscripţii (am omis pe cele în care numele era doar presupus, ori mutilat, lipsindu-i tocmai centrul, cam 2 sau 3 în total ). În toate cele 21 de inscripţii -- deloc puţine, comparativ cu alte nume tracice, mult mai slab atestate -- acest nume are doar două variante: Decibalus şi Decebalus.

 

[Important! Câteva convenţii epigrafice, pentru o mai bună înţelegere a transcrierilor: între paranteze drepte (croşete) [ ] se pun pasajele de text care existau pe piatră, dar au fost distruse (au căzut în lacună); între paranteze rotunde ( ) se pun completările, în cazul cuvintelor şi numelor abreviate, ori greşit scrise; uneori, între paranteze unghiulare < > ori acolade { } se pun înlocuiri (corecturi) ale unor litere. Prin majuscule (cum sunt IMP PART într-una din inscripţiile de mai jos) editorul marchează un pasaj de text pe care nu-l poate explica satisfăcător.]

 

Forma Decibalus (în 8 inscripţii) :

-CIL 3, 7477 (Durostorum=Silistria, Moesia Inf.): Valerio Marco militi...Aurelia Faustina coniux et heres una cum Valeriis Decibalm et Seicipere et Mamutzim et Macaria et Matidia filiis suis Lui Valerius Marcus (au pus monumentul)...Aurelia Faustina, soţie şi moştenitoare, împreună cu Valerii Decibal(us), Seiciperis, Mamutzis, Macaria şi Matidia, copiii săi etc. Pe baza acestei inscripţii, prof. Poghirc a crezut că -m-ul final din Decibalm şi Mamutzim este desinenţa dacică de instrumental (instrumentalul [ablativ] latinesc corect al acestor nume fiind Decibalo şi Mamutzi]. Fără să fie teoretic imposibilă, această ipoteză este însă improbabilă.

-CIL 6, 25572 (Roma): Sex(tus) Rufius Decibalus

-AE 1954, 83 (Roma), listă de nume, mai toate abreviate: Nigr(inius) Maximus Aur(elius) Heroul(anus) / Silvin(ius) Decibal(us) etc.

-AE 1964, 144f (Blain, Lugdunensis, Franţa): Decibal(us) IMP PART ori Decibali MP PART

-AE 1989, 299 (Asisium=Assisi, Umbria): T(ito) Vibatio Decibalo

-AE 1945, 35 (Ostia): [caput?] Decibali (capul?) lui Decibalus

-AE 1998, 01141: (Sacidava, Moes.Inf., înainte de sf. sec. III): Diurdano Decibali veteran(o) Q(uintus) Priscus filius lui Diurdanus Decibalus, veteran, Quintus Priscus, fiu, (i-a pus monumentul).

-CIL 3, 4150 (Savaria=Szombathely, Pannonia Sup.), listă de nume : Marc(ius) Vindex Iun(ior), Iul(ius) Decibalus, Ulp(ius) Nigrinus etc.

 

Forma Decebalus (tot în 8 inscripţii) :

-CIL 15, 2797 (Roma): Deceb[alus]

-CIL 3, 7437 (de la Lăžen, în Bulgaria, lângă Nicopole, pe Dunăre); este o listă de persoane, I 52: Cresce(n)s Decebali;

-CIL 06, 31654 (Roma): gentem Dacor(um) et regem Decebalum bello superavit (Traian) a învins în război neamul Dacilor şi pe regele Decebalus

-IDR 3,3,nr.272 (Sarmizegetusa): Decebalus per Scorilo. Inscripţie foarte discutată. Cei care susţin că este limbă dacă, traduc Decebal, fiul lui Scorilo. Cei care optează pentru limba latină populară, traduc Decebal, pentru Scorilo ori Decebal, prin (intermediul lui) Scorilo.

-IGLNovae nr.82 (Novae, Moesia Inf.=Svištov, Bulgaria): Fl(avio) Decebalo vet(erano) leg(ionis) I Ital(icae) Severianae lui Fl. Decebalus, veteran al legiunii I Italica.

-AE 1912, 264 (Heliopolis=Balabakk, Syria): adversus quos expeditionem fecit per regnum Decebali regis Dacorum împotriva cărora (sc. Marcomani, Quazi şi Sarmaţi) a făcut o expediţie prin regatul lui Decebalus, regele Dacilor

-AE 1985, nr.721 (Philippi=Grameni, Macedonia): quod cepisset Decebalu(m) et caput eius pertulisset ei Ranisstoro [(Ti(berius) Claudius Maximus... făcut decurion de către Traian) fiindcă l-a prins pe Decebalus şi capul i l-a adus lui (Traian) la Ranisstorum

-AE 1992, 01483 (Germisara=Geoagiu Băi): Nymfis Decebalus Luci posuit Decebalus al lui Lucius a pus (monumentul) nimfelor

 

Într-o inscripţie din sec. IV, publicată de Em.Popescu în IGLR, nr. 272 (de la Salsovia=Mahmudia), apare şi o formă Dicebalus într-o listă de exarhi, cu închiderea târzie a lui /e/ la /i/, dacă nu cumva scribul a inversat literele din greşeală, vrând de fapt să scrie Decibalus şi nu Dicebalus.

 

Acestea sunt toate atestările antice ale numelui regelui dac. Ele prezintă o singură alternanţă, şi aceea minoră: vocala din finalul primului element este scrisă când 'i', când 'e'. Cele două variante nu pot fi distribuite nici în spaţii diferite (ca să le considerăm variante dialectale) şi nici în epoci diferite (ca să le luăm ca variante evolutive), ele fiind uniform răspândite şi sincronic şi diacronic. Explicaţia constă în timbrul acestei vocale, care era la origine un /i/ scurt, pronunţat în latina dunăreană foarte deschis, în unele locuri chiar ca /e/. Ştim acest lucru din multe surse, fie din reconstrucţiile fonetice (pe care le găsim în istoriile limbii române), fie chiar din documentele istorice, de pildă de la Procopius, care ne transmite mai multe toponime din aceste locuri în care se produce acelaşi fenomen: Μέδεκα [Medeka] < medĭca, Βέτζας [Vetzas] < vĭteas, Τρεδετ[ζ]ετιλίους [Tredet(z)etilius] < tredecĭm tilios etc.

Decebalus (+var.) este un nume compus, de tip indo-european, ca şi pers. Vištāspa ("cu cai pregătiţi": višta "gata" + aspa "cal"), got. Þiudareik ("regele neamului": þiud "popor, neam" + reik "rege, conducător, putere" , sl. Svjętoslav ("slava sfântă" ori "slava lumii": svjęt "sfânt, lume" + slava "slavă"), vechi ind. Yajnapati ("stăpânul sacrificiilor": yajna "sacrificiu"+pati "domn, stăpân"), grec Θεόδωρος[Theo-dōros] ("darul zeului": theos "zeu" + dōros "dar") etc. Cele două părţi ale lui sunt lesne de separat, Deke-balos, dar nu şi de explicat. Fiecare din cei doi componenţi mai apare şi în alte nume traco-dace:

-dek(e)-(unde radicalul este dek, vocala finală fiind vocală cu rol gramatical, cu diverse variante): Δεκαίνεος [Dekaineos] la Strabon 12.2.39 (la Iordanes Get. 39: Dicineus). Nu este imposibil ca acelaşi radical să se afle şi în numele geografice Οὐσ-δικησική (Ptol. 3.11.6) = Us-dicensis (CIL 6, 32582 Roma), una din strategiile nordice al Thraciei, şi A-us-decensis (civitas) în CIL 3, 14437 (2), la Tropaeum Traiani. Etimologiile date până acum acestui component sunt neconvingătoare.

-bal(os) (radicalul fiind bal-) este mult mai răspândit, apărând în mai multe nume TDM, dar şi în nume iranice şi în frigiană: Βαζο-βαλις[Bazo-balis] (la Caristorum=Kopilovci, lângă Kjustendil, Bulgaria), Dini-balis (CIL 4, 1397, la Pompei), Δρει-βαλος[Drei-balos] (în ISM 2, 125 la Tomis), Δρει-βαλις[Drei-balis] (IPE 1,50 la Olbia) şi Dri-balus (CIL 3, 3888 la Less), Σαρ-βαλος[Sar-balos] (IG 7, 585 la Tanagra, la 426 a.Chr !!), poate şi Γί-βαλος[Gi-balos] în papirul SB 6796, 150; apare de asemenea în numele scitice(cum crede şi I.I.Russu, în Limba traco-dacilor) Ουαρζ-βαλος[Uarz-balos] (IPE 1,54 la Olbia) şi Ουαστο-βαλος[Uasto-balos] (2,451 la Tanais). Sensul lui -bal(os) are toate şansele să fie acelaşi cu al cuvântului frigian βάλην [balēn] "rege" (cu etimologie indo-europeană), caz în care trebuie să adăugăm acestei serii şi supranumele Βαληος[Balēos] (Zeus), ca rege al zeilor, şi Βάλις[Balis] care, după Etym.Magn., este numele trac al lui Apollon.

Nu ştim care este înţelesul exact al numelui întreg, dar plecând de la sensul, foarte probabil - cum am spus -, al componentului secund, el poate să fi însemnat "rege" + un anumit epitet (deke-). Acest epitet poate fi explicat în mai multe feluri, însă niciunul mai probabil ca altul, aşa încât -- vorba lui Ţuţea! -- "mai multe adevăruri, nici un adevăr". El aparţinea însă cu siguranţă unei palete limitate de sensuri, moştenită din indo-europeană, şi nu este deloc imposibil ca înţelesul întregului nume să existe în vreuna din celelaltre limbi indo-europene vechi (chiar dacă numele în acea limbă sună cu totul altfel). Aici ne interesează însă mai mult forma decât înţelesul acestui nume.

1.Cu excepţia lui Dicebalus (cu închiderea târzie a lui /e/ la /i/, ca şi în Dicineus [sec. VI la Iordanes] pentru *Deceneus, neatestat, dar care trebuie să fi fost pronunţia prin sec. II-IV a formei Dekaineos de la Strabon), toate celelalte 21 de atestări, între care -- cum am văzut -- şi mulţi daci şi traci romanizaţi, arată că vocala primului radical era /e/: Decebal(us).

2. În ce priveşte consoana /c/ a radicalului dec(e)- (numai în variantele latineşti, fiindcă cele greceşti au /κ/), filologii clasici nu au nici o îndoială asupra faptului că până prin sec. IV AD (şi în multe locuri chiar şi mai târziu), grupul ce/ci se pronunţa în latină ke/ki. Există o mulţime de argumente în acest sens, pe care nu le voi înşira aici. E de ajuns să spun că în transcrierile greceşti contemporane, aceste grupuri sunt redate prin κε / κι. De abia din sec. IV, /c/ înainte de /e/ ori /i/ se înmoaie (se palatalizează), ajungând într-o primă fază să se pronunţe undeva între /če/ şi /tze/, foarte apropiat de modul în care se pronunţa grupul /ti/. Situaţia aceasta a durat câteva secole, şi este uşor de detectat în scrierile vechi, datorită faptului că autorii epocii confundau în scris grupurile /ci/ şi /ti/, pe care le pronunţau aproape la fel. De exemplu, Geograful Anonim din Ravenna (sec. VII), scria cu dezinvoltură Tratia şi Datia, în loc de Tracia şi Dacia, pe care oricum le pronunţa /Tratzia/ şi /Datzia/. Această palatalizare (care era o pronunţie nouă, o inovaţie) nu s-a răspândit în tot teritoriul latinofon! În dalmată, de pildă, grupurile ce/ci s-au pronunţat ke/ki, până la dispariţia acestei limbi, la sf.sec.XIX. După sec. VIII-IX evoluţia este divergentă: în spaţiul italo-romanic şi daco-romanic, grupurile au ajuns să se pronunţe ca în italiana şi româna moderne: če/či. În spaţiul vestic (franceză, ladină, provensală, galiciană > spaniolă şi portugheză etc.) această consoană devine /tz/, /þ/[ca th în engleză] ori /s/. Este însă foarte probabil ca limba dacă (ca şi alte limbi satәm, precum cele slave ori indo-iranice) să fi avut consoana /č/ (ca şi /ğ/ ori /š/) care nu exista nici în greacă nici în latină. Mai mult, dacă romanii şi grecii ar fi vrut să redea acest sunet (de cele mai multe ori însă ei erau complet neinteresaţi de acest lucru), ei n-ar fi folosit pe [c] în latină ori pe [κ] în greacă, pentru că aceste sunete erau prea depărtate de [č]!. Când ei voiau să transcrie aceste sunete cât mai exact, ei căutau -- cum este şi normal şi cum s-a întâmplat peste tot în lume -- literele cu care ei scriau sunetele (ori grupurile de sunete) cele mai apropiate în limba lor de cele străine. Or, /č/ nu este deloc apropiat de /k/. El este azi redat, de pildă, în germană prin [tsch] (adică din t+š [care se scrie sch]); în maghiară prin [cs] (litera [c] pronunţându-se /ts/, iar [s] = /š/; [cs] are deci valoarea /tsš/, simţită în maghiară ca cea mai apropiată de /č/). La fel şi în antichitate. Greaca transcria acest sunet cel mai adesea prin [θ] (theta) ori [τι]/[τει] (pentru că /t/-ul grecesc, ca şi /s/-ul, cum putem auzi şi azi, semănau mult cu /t/-ul lui Sean Connery şi cu [ş]-ul nostru), mai târziu prin [τσ]/[τζ], [ζ] etc. Şi avem exemple sigure în acest sens, de la Herodot până în greaca bizantină. Herodot, de pildă, transcria prin Τείσπης şi Ἀσπαθίνης numele persane Čišpīš şi Aspāčanāh, ale căror pronunţii exacte le ştim din inscripţiile cuneiforme. În regiunile tracice întâlnim nume precum Βουρθειθης ori Θιντας, pe care romanii, care nu îl aveau pe θ, le transcriau Burtsitsi şi Tsinta. Este deci exclus ca un /κ/ grecesc ori un /c/ latinesc să fi transcris în antichitate un sunet apropiat de /č/.

Atât dacii înşişi, cât şi de romanii ori grecii care au auzit acest nume, îl pronunţau prin urmare Dekebal(us,-os), aşa cum îl auzeau de la alţii fiindcă, spre deosebire de noi astăzi, ei nu l-au învăţat la şcoală, din cărţi. Până prin sec. VI-VII, când nu doar limba dacilor ci şi urmele ei (numele proprii) au început să dispară, oamenii antichităţii auzeau aceste nume în jurul lor, aşa cum s-au transmis ele din generaţie în generaţie.

De unde atunci /a/ şi /č/ în Dačebalo, forma unică a acestui nume în tăbliţe? Dacă aceasta ar fi fost forma autentică, atunci sursele pe care tocmai le-am enumerat ar fi scris Δαθεβαλο, Dasebalo, Dazebalo, Datsebalo sau altfel, dar nu Dekebal(os,-us). Dar chiar dacă este un artifact modern, de ce autorul lui a ales această formă, care contrazice sursele istorice? Răspunsul nu este deloc greu de dat. Pentru acest autor, ingenios dar fără multe cunoştinţe de lingvistică, numele acesta conţine două "adevăruri", surprinzător de densuşiene: 1. În româneşte noi spunem azi Daci (fonetic /dači/); românii sunt daci nu romani, aşadar -- cum în 2000 de ani într-o limbă nu se schimbă nimic -- atunci şi dacii (=românii) din antichitate trebuie să fi spus tot Dači. 2. Decebal fiind regele dacilor, numele lui nu putea fi deče(-balo), ci dacĕ(-balo) (cel puţin aşa ar fi mai normal, nu? Deşi la nici unul din neamurile vechi nu am găsit nume de regi formate de la numele neamului + "rege". Ciudat, nu?) 3. Ce dacă e o mică diferenţă între Dečebal şi Dačebalo? Cine crede că plăcuţele sunt autentice, crede şi aşa.

***

[Voi continua, prezentând în detaliu şi altele din argumentele împotriva vechimii şi dacismului tăbliţelor]