Cicerone Poghirc. In memoriam

 

În Miercurea Mare s-a mai stins o stea de pe firmamentul ştiinţei româneşti: Cicerone Poghirc, marele nostru dascăl, lingvist, indo-europenist, orientalist şi istoric al religiilor. Avea 81 de ani.

În biroul său de la Ruhr-Universität, Bochum

Cicerone George D. Poghirc s-a născut la 20 martie 1928, în com. Măscurei (com. Pogana, jud. Vaslui), într-o familie de învăţători. Şi-a făcut şcoala primară în comuna Iana (1935-1939). A intrat apoi la Liceul militar din Chişinău, ultima clasă liceală absolvind-o la Liceul 'Gh. Roşca Codreanu' din Bârlad. În 1951 îşi ia licenţa în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti şi este numit imediat asistent (1951), apoi lector (1954). Între 1955-1959 face studii de specializare la Universitatea din Leningrad, în calitate de candidat în ştiinţe filologice. Întors în ţară, îşi dă doctoratul în ştiinţe fiolologice cu teza Relaţiile limbii vechi macedonene cu greaca veche (1960). Devine conferenţiar la catedra de filologie clasică şi lingvistică generală (1963), apoi profesor, şeful catedrei de limbi orientale (1968), iar din 1974 şeful catedrei de limbi clasice. A fost prodecan al Facultăţii de limbi romanice, clasice şi orientale între 1963 şi 1970, când a fost numit director general al învăţământului universitar în Ministerul Învăţământului, de unde îşi va da ulterior demisia. Devine secretar, apoi vicepreşedinte al Societăţii de Studii Clasice între 1961-1974 şi preşedinte al Societăţii de Studii Orientale din 1969. Este 'visiting profesor' la universităţile Bloomington-Indiana, Ann Arbor-Michigan, Berkeley-California între 1972 şi 1974. Din 1974 este şeful Catedrei de limbi clasice şi lingvistică generală al Universităţii Bucureşti şi vicepreşedinte al Societăţii de studii clasice. Profesor la Universitatea din Padova între 1977-1979. În acest ultim an, exasperat de "imbecilitatea autorităţilor", decide să nu se mai întoarcă în ţară, moment consemnat de M. Eliade în Journal-ul său, la 23 iul. 1979: C. Poghirc comes to see me. Furious about the imbecility of the "authorities" in the homeland, who have not allowed his wife and child to come to Padova, where he has been professor for three years. He, Poghirc emphasizes, who for fifteen years traveled around the globe several times, attending conferences, holding courses and lectures—and always returned. Probably an informer provoked suspicion. On account of this, he has decided to remain permanently in the West. Se stabileşte la Paris, alăturându-se diasporei româneşti de acolo. În 1980 devine membru al Centre d'études balkaniques de pe lângă INALCO (Paris III), şi Gastprofessor la Ruhr-Universität din Bochum. Concomitent conferenţiază la Sorbona, unde reorganizează Centre Roumain de Recherches, al cărui preşedinte devine, cu sprijinul lui Mircea Eliade şi Emil Cioran. Ia din ce în ce mai des cuvântul la Europa Liberă. După revoluţie se întoarce de mai multe ori în ţară, pentru a sprijini activ, prin prezenţa sa şi printr-o serie de conferinţe, creaţia ştiinţifică românească. Contribuie cu lucrări, articole şi interviuri la publicaţii din ţară. A participat la numeroase congrese internaţionale din domeniile sale de expertiză: Plovdiv (1962), Strahlsund (1962), Brno (1965), Varşovia (1968), Bonn (1969), New-Delhi (1972), Freiburg (1971, 1974), Paris (1973), Chicago (1973), Bucureşti-Tulcea (1976), Roma (1977), Viena (1980) etc. A conferenţiat la universităţi renumite ale lumii: Athena, Düsseldorf, Freiburg, Heidelberg, Paris, Roma, Tübingen ş.a. În decembrie 2000, preşedintele Emil Constantinescu îi conferă Ordinul naţional 'Pentru Merit' în grad de Comandor, ca o recunoaştere a meritelor sale pe tărâmul ştiinţei şi serviciilor aduse ţării. În ultimii ani a trăit mai retras, vârsta şi mai ales boala împiedicându-l să mai circule.

Fotografie luată de pe situl http://www.alternativaonline.ca/CiceronePoghirc.html

Preocupările sale de indianistică şi de istorie a religiilor l-au apropiat de Mircea Eliade, de care l-a legat o îndelungată prietenie. Despre importanţa marelui istoric al religiilor Cicerone Poghirc a scris L’itinéraire mythique d’une existence accomplie. Ce que Mircea Eliade signifie pour les Roumains, în Mircea Eliade. Dialogues avec le sacré, Paris, 1987. La rândul său, M. Eliade avea pentru el o nereţinută admiraţie: Dr. Poghirc is a most amazing scholar. He has a vast mind and he has applied himself fruitfully in a number of important areas of investigation: comparative Indo-European studies, classical philology, general linguistic theory, as well as particular studies of the Balkan area. In all of these fields the large number of his published works has proven illuminating and constructive. The extraordinary depth of his mind, wideness of vision, and sharpness of attention to scholarly detail mark him as an impressive individual (v. introducerea lui H. Frisch la Philologia et Linguistica).

Este bine cunoscută şi prietenia ce l-a legat de I. P. Culianu, căruia i-a fost profesor de limbi clasice şi protector, pe care l-a ajutat în momente de cumpănă, căruia i-a înlesnit în cele din urmă plecarea în Italia şi pe care l-a introdus lui Eliade. Între prof. Poghirc, pe care Culianu îl numeşte afectuos "iubitul meu maestru", şi studentul său s-a legat apoi o prietenie ce a durat până la moartea tragică a acestuia din urmă, prietenie pecetluită parcă prin colaborarea la The Encyclopedia of Religion a lui Mircea Eliade, în care cei doi semnează împreună şapte articole.

Se vor scrie multe şi despre prietenia sa cu Cioran şi cu alte mari figuri ale exilului românesc. Se vorbeşte însă mai puţin de faptul că studentul său cel mai drag, care - cât a fost în ţară - i-a fost mâna dreaptă, atât la catedra de clasice cât şi la Asociaţia de Studii Orientale, cu care a rămas mereu în legătură şi după plecarea din ţară, şi care i-a călcat în mod strălucit pe urme, a fost Dan Sluşanschi. Numai o moarte - din nou prematură - a făcut ca faima acestui alt mare clasicist al nostru, a cărui stea era în plină ascensiune, să nu o egaleze şi depăşească pe cea a maestrului, aşa cum "dom' Poghirc" îi profeţea cu ani în urmă.

Portret făcut de pictorul Octavian Eugen Sassu-Ducşoară http://www.sassu-ducsoara.ro/index.php?p=paintings&m=ulei&i=1&l=ro&w=ART0000016

Cicerone Poghirc a fost un eminent dascăl, încă de foarte tânăr. Se povesteşte că acad. Alexandru Graur, după una din orele de asistenţă la clasă, în baza cărora trebuia să-i dea un calificativ tânărului asistent, ar fi spus "lui Poghirc i se potriveşte catedra cum i se potriveşte unui cazac să stea în şa"^[1]. Avea un simţ special al valorii, un soi de intuiţie care-i permitea să distingă calitatea intelectuală a tinerilor încă neformaţi, şi aşa se explică de ce de el s-au ataşat oameni precum Culianu, Sluşanschi, Francisca Băltăceanu, Adrian Pârvulescu ş.a.

Pentru tânărul student care, mânat de misterul civilizaţiilor vechi, intra la facultatea de limbi clasice, Cicerone Poghirc era fără îndoială figura cea mai impresionantă. Era un bărbat distins, de statură medie, cu sprâncene groase şi stufoase, cu ochi albaştri şi privire pătrunzătoare, mereu concentrată şi mereu atent la ceea ce ai de spus. Prezenţa sa emana energie şi hotărâre, dar în acelaşi timp blândeţe şi înţelegere. Poliglosia lui era impresionantă (la simpozionale şi congresele internaţionale răspundea în limba în care era întrebat)^[2], iar în discuţii cunoştinţele sale profunde îi permiteau să facă mereu asociaţii de idei surprinzătoare, care deschideau orizonturi noi şi neaşteptate. Îl găseai întotdeauna citind câte ceva (şi obişnuia să-şi noteze ideile inspirate de lectură chiar pe marginea cărţilor, cu creionul). În particular era un bon viveur, atunci când era cazul, îi plăcea să asculte muzică şi să cânte împreună cu tinerii. Râdea cu poftă şi îi plăcea să povestească, să spună bancuri şi vorbe de duh. Îşi iubea studenţii şi discipolii şi-mi aduc aminte cu câtă îngrijorare a venit în ţară, imediat după cutremurul din 1977, vizitându-ne pe rând ca să vadă dacă vreunul a păţit ceva ori dacă avea nevoie de ceva.

Fotografie luată de pe situl http://bookiseala.wordpress.com/2009/04/15/s-a-stins-cicerone-poghirc/

În ciuda unei activităţi prodigioase, mai ales pe tărâm pedagogic, nu a publicat multe cărţi. Lecturile sale permanente, care-i permiteau să fie la curent cu cele mai noi idei, precum şi activitatea pedagogică, cea de conferenţiar, de organizator, ca şi funcţiile de decizie i-au răpit mult din timpul pe care şi l-ar fi putut dedica scrisului. A scris însă multe articole de specialitate, a ţinut cursuri universitare şi a participat cu lucrări la numeroase simpozioane şi congrese.

S-a format de la bun început ca indo-europenist, sub influenţa şi cu îndrumarea unor mari lingvişti indo-europenişti, precum Theofil Simenschy, Vlad Bănăţeanu, Aram Frenkian sau Al. Graur. Preocuparea pentru vechea macedoneană - care îl apropie de un alt mare filolog clasic şi indoeuropenist al nostru, I.I.Russu - denotă interesul său, încă de foarte tânăr, pentru balcanistica veche. Colaborează la Cursul de introducere în lingvistică (1955), şi la Introducere în lingvistică (1958), ambele sub redacţia lui Al. Graur. În 1968 începe colaborarea, cu etimologii originale, la Dicţionarul limbii române al Academiei (DLR, literele M-R). Etimologia aplicată îl conduce spre unele concluzii de ordin teoretic, pe care le expune în acelaşi an în revista Limba Română, sub titlul Probleme actuale ale etimologiei româneşti.

În 1968 publică volumul dedicat lui Haşdeu (B.P. Haşdeu, lingvist şi filolog, Bucureşti), un autor pe care l-a iubit şi admirat, de care ne vorbea deseori la cursuri, îndemnându-ne să-l citim complet şi cu atenţie. Am convingerea că Haşdeu, cu care de altfel cred că şi semăna în unele privinţe, i-a fost un model intelectual. Îngrijeşte apoi două volume din opera mentorului său Theofil Simenschy. După ce îi scrisese necrologul în Studii Clasice (XI, 1969) şi articolul omagial Theophyli Simenschy in memoriam (St. et Acta Orientalia 1972), în 1978 publică Th. Simenschy, Cultura indiană în texte şi studii (căreia îi adaugă un Cuvânt înainte şi note), iar în 1979 scoate o nouă ediţie din Un dicţionar al întelepciunii (ed. Junimea, Iaşi).

La curs (Bochum).

O contribuţie cu totul specială a avut Cicerone Poghirc în promovarea studiilor române de indianistică. Bun cunoscător al limbii sanscrite, ca de altfel al principalelor limbi indo-europene vechi, şi al literaturii şi filosofiei indiene, C. Poghirc a reuşit – contrar directivelor autorităţilor comuniste – să fundeze şi să cultive, cu toate resursele sale şi cu un mare entuziasm, o şcoală română modernă de indianistică. Pe lângă editarea operelor lui Theofil Simenschy, el a acordat sprijin unor indianişti de frunte, şi în primul rând lui Sergiu Al-George, de care l-a legat o strânsă prietenie şi cu care de altfel a şi fost în India. Este de asemenea cunoscut sprijinul pe care l-a acordat unor tineri indianişti, precum Radu Bercea, Mircea Itu, Dănilă Incze şi altora de care nu-mi aduc acum aminte. A contribuit activ la invitarea unor profesori indieni, şi mă gândesc aici la prof. Amita Ray (d-na Ray s-a stabilit apoi în România, reluându-şi numele de fată, Bhose). Grija sa programatică pentru aceste studii este dovedită şi de publicarea în 1972 a studiului Sanskrit Studies in Romania (în Cultural Forum XV, India). Îmi vine în minte un episod petrecut prin 1974 sau 1975 (ani în care nu era recomandabil să spui că citeşti pe Eliade, a cărui operă era considerată decadentă, sau filosofie indiană, şi cu atât mai puţin yoga): pe când la BCS operele lui Patanjali, Shivananda sau Vivekananda erau retrase din fişierele destinate publicului larg şi puse la index (în infamul 'fişier gri', alături de 'Mein Kampf' al lui Hitler), prof. Poghirc l-a invitat pe yoginul indian Suren Goyal la ASO, ca să ne vorbească despre yoga şi, mai ales, ca noi să vedem în carne şi oase un practicant autentic (experienţa a fost într-adevăr memorabilă). Obişnuia să ţină pe biroul de la ASO o statuetă a lui Mahatma Gandhi adusă din India, iar pe perete, în biroul său, avea un portret mare al misteriosului doctor Honigberger, eroul nuvelei lui Eliade.

Însă firul roşu al tuturor preocupărilor sale a fost istoria limbii române – aşa cum de altfel s-a întâmplat cu toţi marii filologi români, indiferent de domeniul lor particular – şi în mod special substratul ei daco-moesian (tracic în sens mai larg). Cunoscute fiindu-i studiile de balcanistică veche, începute încă cu teza de doctorat despre limba macedoneană şi continuate în anii următori (1959-1960) cu studii despre unele fenomene lingvistice trace, despre relaţiile lingvistice româno-albaneze şi despre limbile balcanice, i se încredinţează redactarea unei importante secţiuni a Istoriei Limbii Române, lucrare fundamentală apărută sub egida Academiei în 1969, anume C. Influenţa autohtonă (vol. II, p.311-365). Aceste cca. 50 de pagini vor constitui una din contribuţiile sale cele mai importante la studiul istoriei limbii române, ca şi la cel al limbilor trace. În anii următori continuă aceste studii, concretizate într-o serie de descoperiri, publicate în mai multe reviste de specialitate şi volume de culegeri. În Studii Clasice a publicat aproape în fiecare an, începând cu 1959. Recunoscut ca unul din cei mai de seamă tracologi români, C. Poghirc este unul din principalii oraganizatori ai celui de al II-lea Congres de Tracologie (Bucureşti-Tulcea 1976), editând împreună cu Al. Vulpe şi C. Preda, volumul Thraco-Dacica, o culegere de studii prezentate la acest congres. Aici publică articolul Thrace et daco-mésien: langues ou dialectes? în care îmbrăţişează şi dezvoltă poziţia nouă a lui Vl. Georgiev, care susţinea individualitatea limbilor tracă şi daco-moesiană^[3]. Tot în 1976 fondează, împreună cu Dan Sluşanschi, revista universitară Studia Indo-europaea ad Dacoromanos pertinentia, ce nu avea să cunoască, din păcate, decât două numere: cel inaugural din 1976 şi cel din 1980, editat de Dan Sluşanschi (recenzat de prof. Poghirc în Kurier nr.12/1981). Chiar şi la indianistică Cicerone Poghirc ajunsese studiind perspectiva originii indo-europene a limbii şi culturii române (şi în acest sens sunt grăitoare câteva titluri precum Contribuţii la o mitologie comparată traco-indică şi Rituri funerare la traci, indieni şi români, ambele în St.Trac. 1976, sau O sursă indiană a Luceafărului lui Eminescu [Katha-Upanishad I.19-28], în 1977 ş.a.).

În 1983 colegii de la universitatea din Bochum îi editează un volum omagial cu prilejul împlinirii a 55 de ani de viaţă, intitulat Philologica et Linguistica. Este o culegere de articole scrise între 1953 şi 1983 - elogios prefaţată de către Helmuth Frisch şi conţinând la sfârşit o listă bibliografică, incompletă, cu 121 de titluri – un reper indispensabil pentru tracologul de azi.

A avut nenumărate colaborări la lucrări colective, din cele mai importante pentru ştiinţa românească, de la cele de istorie a limbii, menţionate mai sus, la traduceri din autori clasici (ca de pildă cărţile CXXI-CXXX din Appian, Războaiele civile, 1957). Tot într-o lucrare colectivă, anume în cele 16 volume ale prestigioasei The Encyclopedia of Religion (New York, Macmillan, 1987), coordonată de Mircea Eliade, a scris opt articole, unul în nume propriu (Albanian Religion), celelalte şapte în colaborare cu I. P. Culianu (Bendis, Dacian Riders, Geto-Dacian Religion, Sabazios, Thracian Religion, Thracian Rider şi Zalmoxis). A participat la congrese şi simpozioane în toată lumea, peste tot fiind un ambasador de excepţie al ştiinţei româneşti. A sprijinit cu prezenţa sa, ca şi prin prefeţe, recomandări şi recenzii creaţia originală, în special pe cea a tinerilor. În 1978 s-a numărat printre puţinii lingvişti în viaţă incluşi în Dicţionar de lingvişti şi filologi români (Jana Balacciu şi Rodica Chiriacescu, Albatros 1978).

Nu mi-e uşor să găsesc o altă figură atât de proeminentă a ştiinţei şi a diasporei româneşti care să fi fost atât de iubită şi atât de puţin contestată, chiar de către spiritele cele mai intransigente. Cât a fost în ţară şi-a folosit înaltele poziţii pe care le-a deţinut pentru a forma, a îndruma şi a ajuta. Ajuns în Occident, unde autoritatea sa în domeniu i-a deschis porţile celor mai renumite şcoli, şi-a continuat această vocaţie a Binelui. I. P. Culianu este cel care a surprins cel mai bine această esenţă a celui ce a fost Cicerone Poghirc: Je crois que tous ses disciples et amis ont de lui le même souvenir – M. Poghirc incarnait, pour nous, en cet endroit qu'était l'Université de Bucarest, un principe cosmique: le Bien qui s'opposait au Mal, une force de la nature qui combattait, fière, contre les misères de la société humaine. Ni les plus grands honneurs, ni la misère, n'ont su altérer sa fierté de se savoir bon et de vouloir le rester à tout prix.

Fără îndoială că, acolo unde este acum, este alături de cei drepţi şi buni, într-un Pantheon al celor ce au slujit România, pe frontispiciul căruia scrie: Marilor români, patria recunoscătoare.

La un congres în 1986, fotografie luată de pe situl http://www.alternativaonline.ca/CiceronePoghirc.html

• v. bibliografia operelor lui Cicerone Poghirc