Numele Scoris şi familia.

 

Scoris. Acesta este numele dacic primitiv de la care s-a format, între altele, derivatul Scorilo (v. mai jos). Documentele antice ne-au transmis o formă dm. Scōris, certă şi bine atestată atât în greceşte (N. Σκωρις, G. Σκωριτος), cât şi în latineşte (N.Scoris, G.Scorinis). Deosebit de important şi de interesant mi se pare faptul că răspândirea geografică a atestărilor pare să arate că centrul de iradiere a acestui nume a fost E Moesiei Inferior (Scythia Minor). Numele Scoris poate deci aparţine aceluiaşi neam daco-moesian care avea toponimele în –dina, probabil cel al crobyzilor.

Atestările lui Scoris- Σκωρις:

•§1.CIL 03, 14214, 14[1] la Tropaeum Traiani (Adamclisi): D(is) M(anibus) / Scoris Mucapo/ri vicsit(!) anno/s LX Aurelius fi/lius vicsit(!) an/nis XXXI Sabina / filia vicsit(!) anni/s XXX / Aur(elia) Eftepir u/csor(!) et Vale(n)s / et Sabinianus fi(lii) / superstantes // posuerunt

CIL 03, 14214. Fotografie prelucrată de mine după http://edh12.iaw.uni-heidelberg.de/efhico/F002906.JPG

•§2.AE 1972, 00523[2] la Tropaeum Traiani (Adamclisi): Hercu(la)nus Scori/nis, unde Scorinis este cu siguranţă un genitiv popular al lui Scoris, cum se mai întâlneşte în inscripţiile latine din regiunile trace (v. de pildă coniugi Dutuborini Porinis - în ILBulg 349 la Karaisen [Pavlikeni, Svištov]; cf. şi Detschew Sprr. 374-375 – forme oblice ale numelor Dutuboris şi Poris).

•§3.IGB I² 354  la Gorica (Nesebăr; =IGB 5. 5127=SEG 24.906): Ταρουλας Βειθυος [ὁ κ]αὶ Σκωρις Tarulas al lui Beithys, (numit) şi Scoris;

•§4.IGB I² 164 la Odessus: Διονύσιος Ἀντιφίλου ὁ καὶ Σκωρις Dionysius al lui Antiphilus, (numit) şi Scoris;

•§5.IGB 3.1.1406 la Izvor (Plovdiv): Σκωρις

•§6.ISM 2.258 la Tomis (încep. IIIp): Θεισ[..]ιος Σκριτος. Theis[..]ios al lui Scoris. Σκώριτος este un genitiv al lui Σκωρις, încadrat tipului grecesc χάρις, χαριτος (decl. III, teme în i+dentală).

 

Compuşi cu Scoris:

•§7. IGB V 5067, la Odessos (=SEG 28.619) pomeneşte o femeie cu un foarte frumos nume trac, Ζουκαιβλωστι Σκωρισεισου [Zukaiblosti[3] a lui Scoriseisos]. Aici patronimul ei, Σκωρισεισος, este nume compus neîndoielnic din Σκωρι+σεισος[4].

•§7bis. IGB II, 724 la Minğa: Ζεισκωρις Δορσο[υ], înregistrat de Detschew dar lăsat fără explicaţie.[4bis]. Numele este însă, în mod evident, un compus Ζει-σκωρις, din formantul iniţial Zei- (cu palatală tracă, pe care deci îl putem transcrie fonetic convenţional prin /Ċey-/, şi a cărui funcţie rămâne de lămurit) + Scōris, care este numele de care ne ocupăm.

 

Derivaţi ai lui Scoris.

Numele Scorilo. Cel mai important derivat al lui Scoris este Scorilus / Scorilo.(Pentru inscripţia Decebalus per Scorilo click aici)

•§8. Sex.Iulius Frontinus (Stratagemata 1.10.4, autor ce a scris în a II-a jum. a sec. Ip): Scorylo[5], dux Dacorum, quum sciret dissociatum armis civilibus populum Romanum... ([Scorylo, căpetenia Dacilor, ştiind că poporul Roman era divizat de lupte civile...]; urmează pilda celebră cu cei doi câini care se luptau între ei dar care, când li s-a arătat un lup, şi-au uitat ura şi au sărit la el împreună).

•§9.Iordanes (Getica 73): Coryllus[6] rex Gothorum. Dar aici trebuie citat în mod special contextul: et hoc [scil. Comosico] rebus excedente humanis Coryllus rex Gothorum in regno conscendit. [plecând şi acesta din cele lumeşti la domnie a urcat ca rege al Goţilor Coryllus]. Acest pasaj, în care înaintea numelui coryllus se află humanis, un cuvânt terminat în –s, face posibilă o eroare de despărţire în scriptio continua[7] şi permite conjecturarea unui Scoryllus (pe care Mommsen loc.cit. îl acceptă). Nu există deci nici o îndoială că şi în originalul textului lui Iordanes numele era Scoryllus, cu S- iniţial aşa cum apare la Frontinus, prin urmare aici nu este vorba de vreo variantă a acestui nume. Explicaţia aceasta îmi pare atât de întemeiată şi de sigură, încât propun ca în interpretările istorice (şi chiar în viitoarele ediţii ale Geticii lui Iordanes) să se folosească forma *Scoryllus, cu asterisc pentru a marca emendarea. Scrierea cu [y] în loc de [i] şi cu [ll] în loc de [l] este o afectare (hiberurbanism) târzie a copiştilor.

•§10.IDR 3.3.272 (fig. 205). Inscripţie descoperită la Grădiştea Muncelului, care are imprimate de 4 sau 5 ori câte două ştampile, una conţinând numele Decebalus, cealaltă cuvintele per Scorilo, alcătuind împreună textul Decebalus per Scorilo.

•§11.Scorilo, -onis. Într-o inscripţie de la Aquincum (Pannonia, azi Budapesta), CIL 3.13379 + add. p.2328= IDRE 2.282, găsim scris: Scorilo Ressati libertus / domo Dacus an(norum) IXXXX h(ic) s(itus) e(st) / item Annamae coniugi viv(ae) / et Mattoni filiae vivae / t(itulum) p(osuerunt) Quintus et Anculata fili(i) / patri pientissimo b(ene)m(erenti) Sensul inscripţiei, cât mai literal, este Aici zace Scorilo, libertul lui Ressatus, dac de fel, de 39 de ani; la fel, şi soţiei lui Annama, în viaţă, şi fiicei Matonis, în viaţă, le-au pus dedicaţia copiii Quintus şi Anculata; tatălui preapios care binemerită. Inscripţia este pusă în bună limbă latină, fără erori, deşi ea nu are unitate stilistică. În prima parte - care iniţial era probabil textul complet al inscripţiei, terminat cu formula H(ic) S(itus) E(st) – subiectul logic este chiar destinatarul dedicaţiei, defunctul Scorilo, al cărui nume este la nominativ (Scorilo, Scorilonis), acordat cu libertus şi Dacus. Textul ce urmează pare adăugat ulterior: aici subiectul gramatical sunt cei doi fraţi dedicanţi, în vreme ce destinatarii (mama şi fiica lui Scorilo, ambele în viaţă, şi Scorilo însuşi, tatăl celor trei) sunt puşi în dativ. Acesta nu este totuşi un motiv să suspectăm că şi primul nume, Scorilo, ar fi în realitate un dativ, şi că textul ar avea o sintaxă defectuoasă.

 

•§12.AE 1991, 1353[8], un vas descoperit la Borniş (com.Dragomiresti,Neamţ), are scrijelit numele: Scorilo[...

 

Nesigure. O serie de alte câteva nume ar putea fi înrudite cu Scoris, dar nici regiunea atestării şi nici forma lor nu prezintă garanţii că lucrurile stau astfel.

•§13.BCH 1902:248.3 la Delphi: ...]στράτου Σκοριτιων

•§14.AE (1936) Chr., 17,9: Berge (Odomantike, Macedonia, azi Neos Skopos): Γούρας Σκόρου, de la un nominativ Σκορος, poate înrudit cu Σκωρις.

•§15.IGB 3.1.1090 la Pazardžik(Plovdiv): Βειθυς Αυλουζενεος κ[αὶ..]ακετης Ἀσκανίου καὶ Σκωρια[νὸς κα]ὶ Σαδαλας εὐχήν. Aici găsim un alt derivat, probabil Σκωρια[νὸς. Acest ultim nume, Σκωριανὸς, este aproape sigur creat de la gr.σκωρία "spumă de metal" (cuvânt împrumutat în lat. scoria, de unde a fost moştenit în rom. zgură).

 

Comentariu.

Istoricul numelui Scorilo este unul din acele cazuri care justifică şi impun o nouă lucrare comparativă asupra numelor trace. Este limpede că el este un derivat de la primitivul (crobyzic? bessic?) Scōris, dar este important să analizăm toate faptele de ordin lingvistic ce pot fi deduse din aceasdtă derivare.

•suf. trac –(i)las. Sufixul derivativ al numelui nostru este la origine traco-bessicul –ila(s), des întrebuinţat şi bine atestat în resturile de limbă trace: Bascilas-Βασκειλας (de la un *Βασκις[9] Detschew Sprr. 43-44), Didila (adaptare lat. a unui *Διδιλας < Διδας, Δειδας şi Διδις, ibid. 131), Δινειλας (ibid. 137; v. şi Dinilanis, ibid. 537, un derivat cu suf. –anis de la *Dinilas) de la Δινις, Dines etc., Cetrilas (ibid. 243) de la un *Cetris (ca prim formant în Κετρε-ζερις, Κετρη-ζεις, Κετρι-πορις), Sedila (latinizat) şi Σαιδειλας [fonetic Sedīlas] (de la un *Sedas, Sedis, reconstruit din alte două derivate atestate: Sedida şi Σεδαλας, ibid. 428), Σευθειλας de la Σευθης (ibid. 434-437) şi multe altele. Pare un sufix de agent. Nu ştiu dacă este acelaşi cu suf. -ilo- din βρίλων: βαλανεύς băieş (op.cit. 88), de la un *bri- a tăia (părul) (cf. v. sl. brija, britĭ tunde, a rade; v. rom. brici, brişcă, briceag, alb. brisk la Ciorănescu, DELR p.113) + suf. -ilo- (care arată agentul [autorul acţiunii]). În rom. rotilă, flămânzilă, zorilă etc. apare un un suf. -ilă care pare creaţie românească, decupat din formaţii slave ca Danilo, Bratilo, Stanilo ş.cl.(Rosetti). Suf. slav în aceste cazuri este nu -ilo, ci -lo. Acelaşi sufix este -lă în rom. ţesală, zăbală, păcală, budală etc. Ca şi în tracă, este un suf. de agent, dar el nu constituie un element particular limbilor TDM şi celor slave, fiindcă se întâlneşte în multe alte limbi IEne, între care şi în latină, greacă, celtă şi gotică, deci mai în toate limbile antice vorbite în peninsulă. De altfel, şi în tracă este greu de spus dacă sufixul este -ilo-(devenit -ila- în traco-bessică) sau este vorba de fapt de suf. -lo- (>-la-) adăugat temei, fără o vocală proprie sufixului. În cazul nostru tema este într-adevăr în [i], cum vedem în Scōri-s şi avem exemple clare ale unui sufix traco-bessic -la în nume precum Βιθυλος (temă *Βιθυ < Βιθυς), Διζαλας (temă *Διζα < Διζας) şi multe altele.

varianta latină dacizantă Scorilus. Derivatul tracic normal, cu suf. –(i)las, ar fi fost *Scorilas, şi este posibil ca acesta să fi existat şi să fie cândva descoperit în vreo inscripţie. Varianta dacică are însă suf. -(i)lo, şi este greu de spus acum dacă limba dacă a păstrat [o]-ul originar al suf. IE *lo, sau a avut loc o evoluţie fonetică târzie a > o. O primă adaptare dacică, cu suf. (i)lo, pare să fi fost Scorilus (temă *Scorilo-), variantă presupusă chiar de forma numelui de pe vasul de la Grădiştea: Scorilo (caz oblic, oricare ar fi el). Aici aparţine şi *Scoryllus de la Iordanes - transcrierea afectată, "hipercorectă" şi cu siguranţă târzie, cu [y] pentru [i] şi [ll] pentru [l] - luată dintr-o sursă în care nominativul era Scorilus, nu Scorilo, deci alta decât Frontinus. Este o adaptare latină, iar adaptările latine, aşa cum am arătat într-un alt loc, prezintă caracteristici (sau sunt variante) dacice ale numelor trace (ca şi dm.-lat. –zanus = tr. –zenis, dm.-lat. zalmos = tr. zelmis, dm.-lat. por, porus = tr. poris etc.).

tipul onomastic daco-ilir în –o,-onis. Însă forma dacică cea mai sigură şi mai bine atestată este Scorilo (G. Scorilonis; tema acesteia este Scorilon-). Aceasta are un caracter să-l numim "daco-illyric". Numele în –o, -onis provin categoric din spaţiul illyric, unde apar în cel mai mare număr: Assenio, Bato, Biso, Dasto, Dito, Ditio, Epatino, Geldo, Laedio, Nando, Verzo, pentru a enumera doar câteva din cele cu mult mai numeroase prezentate de I.I.Russu (Illirii p.162 şi urm.). Pe de altă parte, găsim – în special în Dacia şi în Illyricum şi - de aici - şi în provinciile vestice, latinofone, ale imperiului, adaptări în –o,-onis ale unor nume trace în –is, -as. Să luăm doar câteva exemple din repertoriul lui Detschew (la care trimit paginile citate în continuare): Dento, -onis (CIL 11.82 la Ravenna: T. Mucius Dento nat. Bessus), deşi bess de origine, cum o spune el însuşi, şi-a scris numele în manieră latino-dacizantă, în vreme ce în Thracia sa natală numele său este Δενθις şi Δεντις (p.125); Dizo,-onis (p.135), bine atestat în Dacia, Pannonia şi Illyricum, este illyrizarea tracului Διζας (p.133); Dolo,-onis (Cod.Iust. 2.7.1 din 213p şi CIL 3.416, la Smyrna) este adaptarea tr. Δολις (Δολης), Δολας (p.149); Mucco,-onis, Mocco,-onis sunt adaptări ale tr. Μουκ(κ)ας, respectiv Μουκα- în compuşi (Μουκαπαιβης, Μουκαπορις, Μουκατραλις etc.)(toate la p.319-320). Această situaţie pare a fi cu mult mai veche decât cucerirea Daciei de către romani, când aici au fost colonizaţi numeroşi illyri, în special în regiunile miniere, întrucât nume dace în -o,-onis apar cu mult înainte: Cotiso, -onis şi Κωσων, -ωνος sunt nume de sec. Ia, dar tot acestui tip par să-i aparţină şi Μοσκων (sec. IIIa) şi Χαρναβων[10](sec. Va). Numele în –o, -onis (echivalate în greacă celor în -ων, -ωνος) sunt concentrate în Dacia traiană (unde cunoaştem urme ale celţilor, poate amestecaţi cu illyri, iar mai târziu au existat colonii illyre), şi în regiunile învecinate cu illyrii sau locuite de ei (Moesia superior, Daciile aureliene, Dardania), deci nu sunt răspândite pe tot teritoriul considerat azi ca fiind locuit de daco-moesieni.

Corespondenţele daco - edone(sud-tracice). Există o serie de paralele onomastice, şi chiar unele afirmaţii ale unor autori antici - asupra cărora nu mă voi opri aici - care par să susţină existenţa unor elemente comune între regiunile daco-moesiene (ori poate doar dacice) şi cele sud-tracice, aflate între mt. Rhodope şi coasta egeeană, uneori chiar până în Asia Mică (Mysia, inclusiv Troia, şi Bithynia). La dosarul acestora par să se adauge câteva nume în –o,-onis, comune regiunilor arătate dar opuse celor traco-bessice (cu variante în –is, -as); transcrierile greceşti corespunzătoare sunt la decl. 3 greacă în –ων, -ωνος (mai rar –ονος), fie că redau un tip tracic local, fie că transcriu nume deja adaptate la limba latină (tratate ca şi Στράβων, Λέων etc. din lat. strabo,-onis, leo,-onis ş.a.m.d). Să luăm din nou câteva exemple: Maro,-onis din Moesia corespunde lui Μάρων (un troian la Homer, dar şi o persoană de la Maroneia) (p.289); lui Dolo, despre care am vorbit deja, îi corespunde un alt nume de troian la Homer: Δολων (p.149); Mucco (şi el prezentat mai sus) apare de două ori într-o inscr. de la Seres: Μουκκων Μουκκωνος (319-320); Bitho (numele unui dac de la Roma, în CIL 6.36021) are drept corespondent un Βειθων la Athena (SEG 12:120 = IG 3.1255 = IG2.2164).

 

NOTE:

[1] S. Conrad, Die Grabstelen aus Moesia inferior. Untersuchungen zu Chronologie, Typologie und Ikonographie (Leipzig 2004) 199, Nr. 271; Taf. 109, 3.

[2] S. Conrad, Die Grabstelen aus Moesia inferior. Untersuchungen zu Chronologie, Typologie und Ikonographie (Leipzig 2004) 198, Nr. 268; Taf. 110, 3. = D. Ciurea - N. Gostar, AMold 6, 1969, 112-114, Nr. 2 (fig. 2).

[3] Numele, compus cu Blōsti 'floare' (cunoscut şi din alte surse, cum o cheamă pe fiica ei), este probabil numele trac al unei specii de flori.

[4] Al doilea formant, -σεισος, se întâlneşte întocmai şi în Ζισεισος (Detschew Sprr. 192). Detschew îl crede acelaşi cu Ζειζας, Ζισις (op.cit. 178), dar el este de fapt tr. Sises, Sisus (v. şi Sisola), op.cit. p.449-450.

[4bis] Detschew îl separă însă Ζει-σκωρις la p. 185 (s.v. Ζι-, Ζει-, Ζη- etc.; v. şi Ζει-πυρος, Ζει-πυριων, Ζει-τραλις, p.180, Ζη-μαρχος, Zi-marcus p.188). Primul formant, Z(e)i-, este însă explicat greşit de savantul bulgar, ca variantă asibilată a lui Δι-,Δει- ş.cl. În realitate el începea cu o consoană autohtonă, aşa cum demosntrează numele Zi-marcus (Ζη-μαρχος + var.), care are ca variantă de pronunţare pe Θια-μαρκος [pentru care v. IDR II.599; D. Berciu, Regele Thiamarcus şi tradiţia statală geto – dacică, în SCIVA 30, 3/1979, 347-358; Detschew Sprachr. 537; v. şi forma Thamarcus, în CIL 3.14507 la Kostolac]. Alternanţa z/th de la iniţială arată că formantul Z(e)i-, Θia- avea în această poziţie o palatală tracă.

[5] Var. de mss (din ed. Herelius 1772 p.58 n3 şi ed. Oudendorpius 1779 p.131 n.16, singurele de care dispun acum): Scorilo, Scoriolo, Corilo, Arocilo.

[6] Ed. Mommsen (Monum.Germ.Hist. tom.V.1: Iordanis Romana et Getica, Berolini 1882), p.75, dă ca variente de mss: coryllus HPV, corillus LOXY, chorillus A, chorilius B.

[7] Cel mai probabil o grafie humanĩscoryllus - unde humanis era scris humanĩ, cu un [s] suprascris care din varii motive nu a fost citit - a fost separată greşit în humanĩs (citit humanis, ablativ cerut de rebus) + coryllus, în loc de humanĩ+scoryllus.

[8] R. Popovici, AMold 13, 1990, 155-160; fig. 1.

[9] V. Βασκιδιθιας este de explicat din Βασκιδ(ι) (tema cazurilor oblice ale unui *Βασκις,-ιδις) + ιθια (formant frecvent în epitele Eroului Trac: Ebist-ithias, Βορκη-ιθιας, Ithi-ostla, etc.)

[10] Dacismul acestuia îmi pare improbabil, atât datorită aspiratei χ (se ştie că limbile trace nu aveau aspirate) cât şi lipsei de paralele. El este mai degrabă scitic, dar putem accepta că el va fi fost folosit, poate chiar preluat şi adaptat morfologic la limba dacă şi asimilat acestui tip dacic, încadrat apoi în greacă temelor în nazală în –ων, -ωνος.