'Recenzia' d-rei Petan la nota mea despre Dromichaites: o trista demonstratie de ignoranta.

'Recenzia' d-rei Peţan la nota mea despre Dromichaites: o tristă demonstraţie de ignoranţă.

De la primele cuvinte cu care îşi începe "recenzia" din obscura revistă "Sarmis" , este limpede că d-ra Peţan este pusă pe harţă şi pornită să-mi dea o lecţie de s-o ţin minte, în ciuda registrului "ştiinţific" în care vrea să lase impresia că-şi conduce argumentaţia. Trec pe lângă adresarea care ar fi putut fi ceva mai reverenţioasă, dată fiind măcar diferenţa de vârstă dintre noi, dar, mă rog!, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! Să trecem deci la analiza motivelor pentru care – în opinia dumneaei – soluţia propusă de S. Olteanu nu se susţine ştiinţific.[Cu litere mari şi cafenii sunt citatele din "recenzia" recenzată aici.]

•În primul rând, compunerea cu elementele dromi- (de la verbul drao 'alerg, curg') şi -chaites '(cel) cu plete', chiar dacă este confirmată de Eustathius, nu este în spiritul limbii greceşti.

Formularea în sine nu vizează cunoştinţele şi convingerile mele, ci pe cele ale lui Eustathius. Din ea se înţelege că d-ra Peţan ştie ea mai bine decât el ce este în spiritul limbii greceşti şi ce nu. Pretenţiile mele nu bat până acolo. Îi recomand deci d-rei A.P. să-i explice lui Eustathius (care era nu un simplu grec, ci un mare filolog bizantin, expertul în limba veche necontestat nici de greci) de ce nu trebuia să-l folosească pe dromichaites şi, eventual, de ce n-avea el cum să cunoască acest cuvânt.

•Nu există un verb drao „alerg, curg”, aşa cum afirmă Olteanu.

Minciună sfruntată. În greacă existau două^[*] verbe δράω: primul (δράω 1), mult mai folosit, avea sensul 'a face' [foarte probabil înrudit cu verbele arom. adarŭ (perf. adraşi 'făcui') şi rom. a deretica venite poate din substratul dacic]. Celălalt (δράω 2) însemna 'a fugi, a curge'. Acesta era practic inuzitat, însă cunoscut de lexicografii moderni şi antici ca primitiv al lui δράσκω, διδράσκω (utilizat cel mai frecvent în compusul ἀποδιδράσκω) 'fug, scap cu fuga'. De la tema acestuia s-au format o serie de nume cu largă circulaţie, precum δραπέτης 'sclav fugar', δρασμός 'fugă pe ascuns' (v. Hesych. delta.2335 δρασμός· φυγή; δρασμῷ φυγεῖν· δραπετεύειν şi delta.2330 δράσκας· δρασμός). Skarlatos Vizandios^[1], marele lexicograf grec de la mijl. sec. XIX, apreciază (s.v. δράω 1) că timpurile lui δράω 1 s-au confundat mereu cu ale lui διδράσκω, pornind tocmai de la constatarea existenţei unui δράω cu sensul lui διδράσκω 'a fugi'. Burnouf^[2] (p.209) credea chiar că δράω 2 provine din δράω 1, ca şi lat facesso 'a fugi' de la facio 'a face'. Această confuzie este vădită şi la Hesychius, care credea că există un singur verb, cu două sensuri distincte: (delta.2315) δρᾶαι· ποιῆσαι ἢ φυγεῖν draai (infinitiv): a face ori a fugi. Groves^[3] (p.160) crede acelaşi lucru: (1) to act, exercise, practise; to act, do, live, lead life; to serve, minister, attend; şi (2) to fly or flee, escape, run away ^[4]. Liddell-Scott^[5] (p.164, s.v. διδράσκω) îl notează pe *δραω (2) cu asterisc, considerându-l, în mod greşit, neatestat. Cele mai bune dicţionare dau însă două verbe distincte. Astfel, Passow^[6] (p. 723) în excelentul său dicţionar şi Valpy^[7] (p.74), unul din marii etimologi şi lexicografi ai limbilor clasice, stabilesc clar existenţa a două verbe separate, ei arătând că δράω 2 stă şi la baza altor verbe rare precum δρασκάζω ('mă ascund să fug') ori δρῆμι (amândouă şi la Burnouf loc.cit.) I run away, flee. Tocmai omonimia între δράω 1 ('fac') şi δράω 2 ('fug') a fost cea care a dus la ieşirea din uz a celui de al doilea. Rămâne deci stabilit că un verb δράω, exact cu sensurile 'fug, curg' există, nu doar ipotetic, dedus din temele temporale ale lui (ἀπο)διδράσκω ş.cl., ci şi atestat (v. mai sus Hesychius delta.2315; Etym.Magnum (286): Δραπέτης· ὁ φυγάς· παρὰ τὸ δρῶ [contras din δράω, evident] drapetēs: fugar, de la (verbul) draō; cf. şi Passow loc.cit.)[ Toate lucrările citate aici pot fi găsite şi consultate în Google.Books, deci afirmaţiile mele pot fi verificate de oricine doreşte].

•Există o rădăcină dram- „a alerga” utilizată la formarea unor timpuri (viitor, aorist, perfect: dramoumai, edramon, dedrameka) ale verbului trecho „a alerga”.

Ba, pardon! Rădăcina este *drem-, cu gradele apofonice drem- (tema prezentului), drom- (tema perfectului) şi dram- (tema aoristului). Prezentul δρέμω, deşi rar şi ieşit din uz, are totuşi atestări clare. Din nou Liddell-Scott p.175 îl menţionează cu asterisc (ceea ce de obicei înseamnă 'presupus, neatestat' dar aici ar putea marca şi formele ieşite din uz), iar Passow 1.2 p.723 îl consideră ca prezent neîntrebuinţat. Cu toate acestea prezentul δρέμω este foarte clar atestat în texte: Etym. magn. (286) are chiar o intrare Δρέμω: Ὁ μέλλων δραμῶ· ὁ δεύτερος ἀόριστος͵ ἔδραμον· καὶ τὸ ἀπαρέμφατον͵ δραμεῖν. dremo: viitor dramõ, aorist doi edramon, şi infinitivul drameĩn. Herodianus, De prosod. cathol. 3,1.325 (=reluat de Arcadius, De Accentibus 126.16): δρέμω δρομή͵ τέμνω τομή καὶ ἀνατομή͵ νέμω νομή καὶ προνομή͵ δέμω δομή (sunt perechi de substantive pe grad [o] de la temele de perfect ale unor verbe cu prezentul pe grad [e]). De verbis 3,2.801: ...δέρκω ἔδαρκον͵ πέρδω ἔπαρδον ἐξ οὗ πέρδομαι͵ δρέμω ἔδραμον· (perechi de verbe la prezent pe grad [e] şi la aorist pe grad zero^[8]). Theognostus, Canones 462: δρέμω͵ τὸ τρέχω; δρόμος· dremo: a alerga; (de unde) dromos [cursă]. Ps.Zonaras, Lexicon epsilon.618: Ἔδραμον. ἰστέον͵ ὅτι τὸ ἔδραμον ἀπὸ τοῦ δρέμω ἐστὶν edramon: de ştiut că edramon este de la dremo. Eustathius, Comm. ad Od. 1.224.: τοῦ δρέμω ἀφ΄ οὗ καὶ ὁ δρόμος. al lui dremo, de la care (vine) şi dromos. Mai există şi alte atestări dar nu are sens să lungesc această listă. Sper că citatele au fost suficiente pentru a demonstra că în greacă exista ceva mai mult decât o 'rădăcină' dram-. Erau de fapt două rădăcini, drā şi drem - aceasta având gradele apofonice drem, drom şi dram] -, de la care s-au format o mulţime de timpuri verbale. În fapt, acestea erau cele două tulpini principale care ocupau cândva nişa semantică a noţiunii 'a fugi, a fi în curs etc.', înainte ca ea să fie preluată de τρέχω (cu sensul iniţial 'a alerga (în cerc), a (se) învârti (ca roata)'). Rădăcina *drem- este derivată de Walde-Pokorny de la un primitiv *der- cu sensul "a fugi, a curge".

•Dacă ar fi vorba într-adevăr de un compus grecesc, verbul utilizat ar fi trebuit să fie trecho sau, în cel mai rău caz, rădăcina de aorist ori viitor, dram-, deci am fi avut dramochaites. Este inutil să contrazic această afirmaţie a lui A.P., fiindcă face singură acest lucru, o propoziţie mai jos: Din aceeaşi familie face parte şi substantivul dromos, „cursă, alergare”, deci am fi putut avea eventual Dromochaites, ca Dromokleides, dar sensul acestui cuvânt nu este compatibil cu celălalt element, chaites (ar însemna „alergarea coamei”). Prin urmare, nu poate fi decât "în cel mai rău caz" dramochaites, dar eventual şi Dromochaites. Afirmaţia este nu numai greşită, ci de-a dreptul hilară, de vreme ce cuvântul, cum vom vedea mai jos, există în limba greacă, fără nici o urmă de îndoială. Explicându-ne de ce "nu e în spiritul limbii greceşti" şi cum ar fi trebuit să fie dacă era, d-ra Peţan face ca ardeleanul în faţa girafei: "No, aiasta nu există!". D-sa ar fi trebuit să fie mai atentă la consistenţa internă a afirmaţiilor d-sale. N-ar fi stricat nici ceva mai multă precizie terminologică şi continuitate în idei. Trec peste faptul că aoristul şi viitorul nu au aici rădăcini, ci teme proprii. Gradul apofonic drom-, care are vocalismul [o] al temelor de perfect, nu apare numai în substantivul dromos "cursă", cum scrie A.P., ci în primul rând în perfectul δέδρομα (perfectul regulat al lui δρέμω, rămas apoi ca formă poetică a perf. δεδράμηκα al lui τρέχω). Cât despre compuşii indo-europeni de acest tip (pentru care recomand d-rei cu căldură "Introducerea..." scrisă de L.Wald şi D.Sluşanschi^[9]) primul formant este de regulă determinantul (adjectiv, substantiv sau tulpină verbală), nu determinatul (=subiectul logic). Spre exemplu, nume ca Theo-doros (unde theos = zeu şi doros=dar) se traduce prin "darul zeului" şi nu "zeul darului"; Leuc-ippos (leukos=alb, hippos=cal) înseamnă "(cel cu) cal alb" şi nu "albul calului"; Metropolis (meter=mamă, polis=oraş) înseamnă "oraşul mamă" şi nu "mama oraş" etc. Prin urmare, dromi-chaites, un compus perfect regulat, înseamnă "(cel cu) coama curgătoare" şi nu "alergarea coamei". Dar ce nu face omul când vrea cu disperare să aibă dreptate şi nu este ţinut în frâu de ceea ce se numeşte onestitate profesională! Mai mult, deşi formantul iniţial dromi- este foarte rar, el mai apare cu certitudine într-un alt cuvânt, δρομιάμφιον [ἦμαρ] (Hesych. delta 2400), cunoscut mai bine cu elementele în ordine inversă, ἀμφιδρομία: "a cincea (sau a şaptea) zi de la naştere, când femeile, cu nou-născutul în braţe, alergau împrejurul (amphi=împrejur, dromia=alergare) vetrei casei".

•Vocala de legătură în astfel de compuse este o, nu i.

Depinde de formanţii care intră în combinaţie. Sunt unii care acceptă atât vocala [o], cât şi pe [i]. De exemplu, adjectivul καλός are forma καλλι- în compuşi: καλλίθριξ "(cel cu) păr frumos", καλλίπολις "cu frumoase oraşe" sau "oraş frumos" etc. De altfel Eustathius atrage atenţia asupra faptului că în dromichaites vocala finală a primului element nu este cea obişnuită, [o], ci [i]. Dar trebuie să ne fie limpede (şi observaţia este valabilă şi pentru tăbliţele dabogete) că atunci când avem în faţă un fapt neîndoielnic, constatat în mod obiectiv, existenţa lui nu poate fi negată pentru că nouă ne este greu sau imposibil să-i explicăm aparentele anomalii. În cazul nostru, dromichaites - ca nume comun - este folosit în mod neîndoielnic de Eustathius (care îl atribuie bineînţeles limbii greceşti vechi, nu celei contemporane lui). Acesta este un fapt obiectiv, deci nici o dificultate de nici un fel în explicarea lui (nepotriviri, anomalii etc.) nu-i poate nega existenţa.

•Includerea acestui nume, de către Eustathius, în şirul compuşilor cu chaites, nu-i garantează în nici un fel „grecitatea”. Eustathius a trăit în secolul al XII-lea după Hristos, la o vreme mult prea depărtată de cea a grecilor care au scris despre Dromichaetes. Nici un comentator sau gramatic dintr-o epocă mai apropiată de cea a regelui get nu consideră că numele lui este grecesc, deşi povestea sa fusese pomenită de către zece autori.

D-ra Peţan face aici proba unei condamnabile lipse de onestitate ştiinţifică. În filologia clasică datul cu părearea se face numai cu textul original în faţă, pe care îl traduci şi îl analizezi până îl înţelegi. Este limpede că d-sa nu s-a deranjat să pună mâna pe operele lui Eustathius sau nu le-a putut traduce, fiindcă altfel nu ar fi putut scrie inepţiile de mai sus. Rezumându-se la scurtul citat (parţial) dat de mine cu titlu de exemplu, ea a înţeles că Eustathius vorbeşte de numele regelui get şi a presupus că filologul bizantin nu explică acest nume. Dacă ar fi făcut efortul de a-şi procura textul şi de a-l citi, cum ar fi făcut orice filolog onest, d-sa ar fi constatat că se înşeală în ambele presupuneri. Chiar dacă Eustathius nu spune explicit că dromichaites este cuvânt grec (n-ar fi avut, de altfel, nici un motiv, neştiind că A.P. o să i-o pretindă), explicaţia pe care o dă el formanţilor lui echivalează exact cu o astfel de afirmaţie (v. mai jos).

•Ba mai mult, Eusthatius nici nu interpretează acest nume, nu îl traduce (deşi din textul lui Olteanu rezultă contrariul), deci Eusthatius nu face decât să remarce elementul chaites în numele Dromichaites, fără să spună nimic despre prima parte a numelui.

Trebuie să ai tupeu, nu glumă(!), ca să faci asemenea comentarii "din burtă", când este vădit că nu ai citit textul şi că de fapt habar nu ai ce spune autorul în cauză! Căci iată ce spune el: Com. ad Il. 1.222: γίνεται δὲ χαίτη παρὰ τὸ χῶ καὶ τὸ ἀΐττω· χεῖται γὰρ ἀΐσσουσα...μάλιστα τοῖς δρομιχαίταις iar chaite [coama] e de la χῶ [=χώω, primarul tranzitiv al lui χώομαι=χώννυμι 'fac (adun) gămadă'] şi ἀΐττω [mă mişc, sar]; căci se face grămadă când se mişcă...mai ales la "cei cu coama fluturând" şi ibid. 2.796: ὡς ἐκ τοῦ δρόμος δρομιχαίτης ἵππος τροπῇ τοῦ 'ο' εἰς 'ι' ca şi de la dromos [alergare] dromichaites hippos [cal cu coama în vânt = fluturând], cu schimbarea lui [o] în [i]. Citind aceste două pasaje, oricine poate vedea că Eustathius nu se rezumă să "remarce elementul chaites în numele Dromichaites", ci vorbeşte despre expresia cal dromichait (cal cu coamă curgătoare) şi chiar de pluralul dromichaiţi (cai, bineînţeles). Iar când arată de unde vine chaites (etimologie naivă şi greşită, se înţelege, dar nu despre asta este vorba aici) şi când spune că dromi- vine de la dromos, el traduce şi explică acest nume, în ambele sale părţi , adică exact "aşa cum se înţelege de la Olteanu". Iată deci că A.P. se înşeală de două ori: Eustathius nu vorbeşte despre numele lui Dromichaites la 1500 de ani după acesta, ci despre numele comun dromichaites 'cu coama curgătoare', şi nu face o simplă menţiune a finalului chaites, ci face etimologia ambelor componente, chiar dacă ea ne apare nouă azi greşită şi naivă. Ba mai mult, ca să ne demonstreze clar că el interpretează acest cuvânt (contrar spuselor lui A.P.), Eustathius subliniază că vocala finală a primului formant este [i] în loc de obişnuitul [o].

•Cât despre chaites, acest cuvânt desemnează în primul rând coama animalelor şi frunzişul plantelor. Pentru părul de pe cap se foloseşte come sau, uneori, thrix etc. etc.... De aici rezultă limpede că pentru epitete apreciative care implică părul oamenilor sau al zeilor se foloseşte come, iar chaites, dacă este folosit cu referire la oameni sau zei, este depreciativ (ca în cazul lui Poseidon, reprezentat întotdeauna cu părul şi barba încâlcite, pline de alge)

Zău? Oare despre coamă zbârlită de animal o fi vorba în versul ὁ δ΄ Ἔρως ὁ χρυσοχαίτας iar Eros cel cu plete aurii [Carmina Anacreontea, 43]? Ori poate în ἁβροχαίτας δ΄ἅμα κοῦρος copilul cu prea gingaşe plete (ibid. 43) sau în ὑπὸ πορφυραῖσι χαίταις (pe sub pletele porfirii ib. 11)? Poate vorbeşte Pindar despre vreo fecioară sălbatică când spune χαίταν παρθένου (cosiţa fecioarei, Pindar Frg Incert.215a)? Poate fi vorba de vreun sens ori măcar de vreo nuanţă depreciativă în cuvinte ca ἀκτινοχαῖτης cu plete luminoase, ἀγλαοχαίτης cu plete strălucitoare, χρυσ(ε)οχαίτης cu plete aurii, διοχαίτης cu păr zeiesc, şi încă multe alte cuvinte şi expresii asemănătoare, toate despre oameni şi zei? Nici părul lui Poseidon nu era albastru din cauza algelor, cum crede d-ra Peţan, în euhemerismul d-sale naiv [de altfel algele sunt verzi, nu albastre!]. Culoarea κύανος, deşi avea tonul albastru ca al cerului (Hesych.kappa.4348.1: κύανον· εἶδος χρώματος οὐρανοειδές kyanon: o culoare ca a cerului), era însă închisă şi intensă, ea era deci culoarea mării adânci, întunecate, apropiată de negru (Hesych.kappa.4346 κυάνεος· μέλας͵ σκοτεινός kyaneos: negru, întunecat). În multe expresii κύανος este chiar sinonim cu μέλας negru (Hesych.kappa.4347: κυανέων· Μαύρων͵ Αἰθιόπων kyaneilor: Maurilor, Etiopilor; kappa.4349: κυανόπεζα· μελανόπους kyanopeza: cu picioare negre). La fel gândeau culorile şi romanii, pentru care caeruleus(de la caelum cer) era albastrul închis şi negrul. Poseidon este aşadar Cel-cu-Plete-Albastre pentru că el este zeul adâncurilor mărilor. Ioanid (după Scarlat Vizandios) nici nu traduce pe κυανοχαίτης prin cu păr albastru, ci prin čel ku neagră (lučĭoasă) koamă. Iată ce spune Hesychius (kappa.4351): κυανοχαίτης· μελανόθριξ. Ποσειδῶν kyanochaites: melanothrix [cu păr negru]. Poseidon. Kyanochaites nu era deci deloc un epitet depreciativ, ci dimpotrivă! El îi este dat de Homer, care astfel numea şi apa mării (v. şi Hesych.kappa.4350: κύανος· θαλάττιον ὕδωρ kyanos: apa mării), iar Nonnos, în Dionysiaca, aproape că nici nu-i spune pe nume, Poseidon, ci - cu tot respectul - Kyanochaites. În loc să se repeadă să emită teorii şi explicaţii fără nici o acoperire, doar după impresiile şi bănuielile pe care şi le-a făcut citind scurtele citate date de mine, A.P. ar fi putut pune mâna măcar pe un dicţionar, dacă nu şi pe textele de care vorbeşte. S-ar fi scutit de încă o situaţie ridicolă .

•În schimb este foarte frecventă grecizarea numelor străine de către autori greci, prin etimologizare. Numele barbare sunt modificate astfel încât să sune cât mai greceşte, fără a li se cunoaşte sensul, în cazul în care sunt analizabile. Această formă de etimologie populară se întâlneşte frecvent în toate limbile. numele aramaic al fariseului Naqdimon, derivat de la naqia "nevinovat" şi dam "sânge", a devenit în greacă Nicodemos, prin asemănare cu nike şi demos; numele regelui peon Audoleon a fost transformat în Autoleon; avesticul Zarathustra „cel ce conduce cămile” a devenit în greacă Zoroaster, prin asemănare cu zoros „pur, nediluat” şi aster „stea”. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu numele de locuri străine. Marea Neagră era numită de sciţi Axšaina "întunecată", iar numele a ajuns la greci, prin etimologie populară, Axeinos "neospitalieră" (nume schimbat ulterior prin antonimul Euxeinos "ospitalier"); când romanii au cucerit localitatea grecească din sudul Italiei Maloeis "cea rodnică", i-au spus în latineşte Maleventum (nume schimbat apoi în Beneventum); autohtonul Lederata, de pe Dunăre, a fost interpretat de romani ca Literata. Exemplele sunt extrem de numeroase, din toate epocile şi în toate limbile[2].

Sunt afirmaţii de o deconcertantă lipsă de continuitate în idei. Raţionamentul d-rei Peţan contrazice teza pe care o susţine, pentru că în exemplele de mai sus Nicodemus, Autoleon, Zoroaster, Axeinos şi eufemismul Euxeinos sunt toate greceşti, iar Maleventum şi Literata latineşti, indiferent care ar fi explicaţia formării lor, prin adaptare (acomodare) fonetică ori prin etimologie populară. Ea nu face decât să confirme spusele mele, anume că şi Dromichaites, dacă s-ar explica tot prin etimologie populară, ar fi tot grecesc.

•La acest lucru se referea Tomashek atunci când a afirmat că Dromichaites este un cuvânt trac, dar adaptat cu componente greceşti.

Tomaschek nu afirmă nicăieri aşa ceva. O afirmă Detschew. O altă inexactitate care spune multe despre cât de ştiinţific gândeşte şi lucrează A.P. Cât despre ideea exprimată, rămâne cum am spus: nu se poate ca un nume să fie trac, dar "adaptat" cu componente greceşti, fiindcă - o dată petrecut acest lucru - vorbim de un cuvânt grec. O să explic mai pe larg acest lucru în forma finală a articolului.

•Este interesant de remarcat, în aceeaşi ordine de idei, că Pomponius Trogus, autor latin de origine celtică, nu foloseşte forma Dromichaites, grecizată, ci variante mult stâlcite, ori poate din contră, mai apropiate de forma originală getică, preluate din alte surse: Dromiche, Romiche, Andromache etc., vezi Olteanu art.cit.

Final apoteotic şi mărturia involuntară a vastei d-sale ignoranţe! Jalnică frază pentru un doctor în filologie clasică! Mai întâi pentru că pe istoricul cu pricina îl cheamă Pompeius Trogus, nu Pomponius Trogus (a derutat-o probabil prescurtarea Pomp., dar dacă nu era sigură cum trebuie ea completată trebuia să verifice cu un dicţionar, ca să nu mai vorbim că ar fi trebuit să-i cunoască numele corect încă de pe băncile facultăţii). Dar stupefiantă aici este dovada că A.P. habar nu are ce reprezintă aşa-numitele "variante de manuscris" (sau variae lectiones). În cursul copierii manuscriselor, din motive pe care nu stăm să le discutăm acum, se produc erori de citire şi scriere (mai ales ale numelor proprii). De aceea, dacă am pune alături diferitele (uneori numeroasele) manuscrise păstrate dintr-o anume operă, constatăm că în unele locuri, câte un nume propriu sau cuvânt are forme diferite faţă de celelalte cópii. Acestea sunt variae lectiones, prin compararea cărora paleografii pot reconstitui în foarte multe cazuri forma numelui care figura în originalul lucrării. Tocmai de aceea ediţiile critice ale operelor antice menţionează (în aşa numitul aparat critic) toate aceste variante de manuscris. Este de la sine înţeles că ele nu pot apărea într-un singur manuscris – doar rareori filologii antici sau medievali, comparând între ele două texte (rareori mai multe), au notat astfel de variae lectiones pe marginea manuscriselor – şi în nici un caz în original. Este de aceea o enormitate să afirmi, aşa cum face A.P., că variantele cele 'stâlcite' – citate de mine ca variae lectiones, dar pe care d-sa le crede forme în circulaţie, şi încă mai apropiate de originalul lor (getic se înţelege!) – sunt inventariate şi folosite chiar de Pompeius Trogus (probabil din solidaritate barbară cu Dromichaites, fiindcă alfel nu văd de ce, celt fiind, ar fi cunoscut formele getice ale numelui). Este o afirmaţie care nu dovedeşte altceva decât că d-ra cu pricina nu a prea frecventat cursul de filologie clasică, unde se studiază între altele şi aşa-numita "tradiţie manuscrisă".

•Concluzie

Câte enunţuri, atâtea greşeli. Astfel se prezintă "recenzia" d-rei Peţan, care văd că ţine neapărat să se facă de râs, cu o încăpăţânare demnă de o cauză mult mai bună. Demersul dumneaei este mai întâi lipsit de realism (ca să nu mai vorbesc de modestie). A.P. abordează prea deseori teme şi fenomene - în care este în mod vădit nepregătită şi pe care nu le înţelege - de pe poziţia şi cu aerul de mare specialist în tracologie şi în filologie clasică. Este o atitudine cu totul deplasată, date fiind lipsa de metodă, de spirit critic, de acurateţe, precum şi precaritatea mijloacelor de care dispune şi superficialitatea în documentare de care d-ra A.P. face dovadă. Eu nu sunt un om violent, nici în gesturi şi nici în limbaj. De obicei nu condamn şi nu râd de cel ce nu ştie, dar arată că gândeşte şi vrea să înveţe. Însă ignoranţa arogantă şi agresivă cu pretenţie de ştiinţă este tot ceea ce poate fi mai rău într-un domeniu ca al nostru, în care discernământul şi capacitatea de a recunoaşte şi a înţelege se formează în zeci de ani de muncă anonimă. O polemică, chiar dacă uneori poate conţine şi înţepături personale, este în primul rând şi în covârşitoare proporţie o luptă de idei şi de argumente. Ea este posibilă (uneori şi necesară) doar când ai în faţă un preopinent serios şi respectabil, cu o contra-argumentaţie orientată către adevăr şi bine fundamentată, cu date şi interpretări fie certe, fie verosimile şi plauzibile. Însă întâmpinări ca aceasta, pline de greşeli şi naivităţi de la un cap la celălalt, menite mai puţin să corecteze şi să rafineze un adevăr şi mai degrabă să discrediteze, nu pot fi replici ale unei dispute de idei. Ele merită fără îndoială taxate oricât de caustic şi de tăios. Dar fiindcă preocuparea mea principală nu este să mă cert cu oricine vrea să fie băgat în seamă, ci să-mi informez corect cititorii, uneori derutaţi de astfel de ameţeli cu pretenţii ştiinţifice, nu cred că pe viitor se mai justifică pierderea de timp pentru a da astfel de răspunsuri polemice unor atacuri fără nici o valoare. Eventual vor fi suficiente scurte precizări punctuale sau lămuriri şi răspunsuri la întrebările care-mi vor fi adresate de cititori.

^[*] Ba chiar trei. Un al treilea δράω era sinonim cu ὁράω a vedea (v. de ex. C.T.Damm, Novum Lexicon Graecum, etymologicum et reale, Glasgow 1833, I.401). Acesta însă nu ne interesează aici, confuzia având loc doar între primele două.

^[1] În excelenta şi savuroasa traducere a lui Ioanid (Bucureşti, vol.1-1864, vol.2-1869), rămasă până azi singurul dicţionar grec-român complet.

^[2] J.L.Burnouf, Méthode pour étudier la langue grecque, Paris 1856, ed.55.

^[3] John Groves, Greek and English Dictionary, Boston 1842

^[4] Numerotarea îmi aparţine.

^[5] Liddell and Scott's, Greek –English Lexicon, Oxford 1858 (ed. VI)

^[6] Franz Passow, Handwörterbuch der griechischen Sprache, I.1 (1841)

^[7] F. Valpy.The Fundamental Words of the Greek Language. London 1826

^[8] Gradul apofonic [ø] (zero) al rădăcinii înseamnă că sonanta radicalului nu se sprijină pe nici o vocală. În cazul nostru tema prezentului are grad vocalic [e] (drem-), cea a perfectului grad [o] (drom), iar cea a aoristului grad [ø] (drm). În această situaţie [r] se află în poziţie vocalică şi s-a pronunţat multă vreme vocalic, întocmai cum îl pronunţă cehii pe [r] în Brno sau sârbii pe srpsko. Ulterior [r] vocalic s-a pronunţat în greacă [ra] sau [ar], în cazul nostru tulpina de aorist drm devenind dram.

^[9] Introducere in studiul limbii si culturii indo-europene, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1987