Formantul iniţial Εβρυ-/Αβρο(υ)-
[tot o ciornă, dar funcţională. Nu toate părţile sunt complete şi bine articulate; nu are aparatul făcut]
Ebry- apare în câteva nume tracice, în mai multe variante aparţinând în mod evident la două clase, după vocala iniţială, E- sau A-. Numele principale în care apare sunt:
1.-cu E-: Εβρυζελμις şi Efrizelmus, Εβρυζενις şi Efriporis
2.-cu A-: Ἀβροζέλμης, Ἀβρούπολις
Atestările.
1. Variantele cu E- iniţial. Cu E- iniţial, formantul nostru apare în două variante, Εβρυ- şi Efri-, în numele de persoană Εβρυζελμις/Efrizelmus, Εβρυζενις, şi Efriporis.
1.1. Varianta Εβρυζελμις are cele mai multe atestări, după cum urmează:
1.1.1 Monede ale regelui odryşilor Ebryzelmis (cca.389-383a.), în Head HN, 284:
 |
genitiv Εβρυζελμιος |
1.1.2. Decret atenian din 386/385 (IG II2 31) în cinstea regelui Ebryzelmis, destul de rău păstrat, în care numele îi apare de 4 ori:
-gen. Εβρυζελμιδος (r. 11: Εβρυζελμιδος şi r. 22 Ε[βρυζ]ελμιδος)
-ac. Εβρυζελμιν (r. 5: Εβ[ρυζε]λμ[ι]ν şi r. 18: Εβ]ρυ[ζελ]μιν)
1.1.3. Papirul PCair, Zen 1, 59001rp, (Memphis? 273a.)
recto r.21-22: Ἑβρύ/ζελμις Θρᾶιξ τεσσαρακοντάρουρος
recto r. 49: Ἑ]βρύζελμις Θρᾶιξ τεσσαρακον/[τάρουρος…]
verso r.4: Ἑβρυζέλμιος
1.1.4. Papirul PHib, Vol 2, 208 (Hibeh; c270-250a.)
r.5: Ἐβρυζέλμιος
r.7: Ἐβρύζελμις
r.10: Ἐβρύζελ[μ]ι̣
1.1.5. Papirul PHib, Vol 1, 81, 2 (Hibeh; 238/237a.)
r.18 … Ἐβρύζε(λ)μις Ζιπ̣ύ̣ρου (ἔτους) 9 Ἁθὺρ 28.
1.1.6.Papirul BGU, Vol 14, 2448, Fr1;2 (Herakleopolite; sec. Ia.):
r.6: Ἐβρύζελμις
1.1.7. Inscripţie descoperită într-un loc neprecizat[1] în sudul Traciei şi nedatată, dar cu siguranţă mai veche de sec. III p. AM 22, 1897, 475=SEG 39:653, unde se spune că provine de la Hadrianopolis şi datează de după 387a:
Εβρυζελμις Σευθου Πριανεύς.
1.1.8. Papirul PSI, Vol 9, 1070 (Oxyrhynchus; 261p.?):
r.9: ἐκ δὲ τοῦ Ἑβρυζέλμιος
1.2. [E]frizelmus. Varianta aceasta se întâlneşte într-o inscripţie latină nedatată de la Drama (BCH 47, 1923, 73 n.29). Citit iniţial Erizelmus, numele a fost corectat de Decev în [E]frizelmus (TSR 2, s.v. Αβροζελμης).
1.3. Εβρυζενις. Numele apare o singură dată pe o inscripţie găsită în Asclepieum-ul de la Glava Panega, IGB II 538, databilă vag în sec. II-IIIp., după aspectul monumentului şi al literelor:
 |
Εβρυζενις Μουκακακεους εὐχήν |
1.4. Numele Efriporis apare în Moesia Inferior, probabil de două ori:
1.4.1. Sigur într-o inscripţie nedatată de la Nicopolis ad Istrum (satul Nikjup), în AEM 15, 1892, 216 nr. 98: Efripor[i]s Bisinii
1.4.2. Foarte probabil în inscr. RA 1908, 2, 69 n. 90 de la Resen (Târnovo), nedatată. Textul acesteia, E///IPOR//SBI//I, a fost întregit de editori E[pt]ipor[i]s Bi[t]i, lectură acceptată de Decev. Însă radicalul Epta-/Επτα-, foarte bine atestat, are ca vocale finale doar pe –α,–ε,-η şi –αι, puţinele variante latine terminându-se în –a şi –e (Epta-, Epte-). Bineînţeles că nu este exclusă apariţia unei variante în –i (eventual transcriere fonetică târzie a variantei greceşti Επτη-), dar este bine să evităm să creăm noi înşine asemenea variante neatestate (chiar dacă posibile), atâta vreme cât textul în discuţie se poate explica prin forme existente. În cazul nostru este deci de preferat lectura E[fr]ipor[i]s, cu atât mai mult cu cât astfel, cele două atestări ale numelui Efriporis provin practic din acelaşi loc, fiindcă între satele Resen şi Nikjup, aflate unul în faţa celuilalt de o parte şi de alta a Iatrului, sunt numai vreo 5 km.
1.5. Cu siguranţă aici aparţine derivatul Εβρυλος din inscripţia Taşliklioğlu I:7,2 (=BE (1962) 193 ), provenind nesigur de la Heraion Teichos (Karaevlialti), sf. epoc. helenistice: Σισομαρκη /Εβρυλου,/ Γλύκιννα/ Μοκαπορεως,/ Διονυσία/ Δημητρίου, γυνὴ δὲ/ Μοκαπορεως/ χαίρετε. Necunoscut lui Dečev, acest nou nume trac este deosebit de preţios, el adăugându-se unei serii care evidenţiază existenţa în limba tracă a unui sufix masculin -la- (-lo- în adaptările greceşti) care se alipea întotdeauna la tema numelui. Tocmai de aceea el este atât de preţios, pentru că ne indică temele nominale care existau în tracă. <ια >
1.6. La rădăcina Ebry- ar putea eventual aparţine şi derivatul (H)ebrenis, cu formele:
-1.6.1. Εβρενις în marea inscripţie de la Pizos (IGB III2, 1690), din anul 202, col. b, r.41 (printre cei veniţi din κώμη Στρατοπαρων): Μουκατραλις Εβρενεος σὺν ἀδελφῷ.
-1.6.2. Ebrenus în ISM 5, n.21 la Capidava (138-161p.), 7: Ebrenus ma\gistras vici\Scenopesis
-1.6.3. Ηebrenus în CIL 05, 02834, la Patavium (Padova), nedatată: L(ucio) Memmio Iden Hebreni / mil(iti) class(is) |(centuria) Sabini qui vixit ann(os) XXX / militavit ann(os) XII hered(es) eius fecer(unt) / Iarsa frater suus Paulus Q() Cusfilia per / L(ucium) Coranum Ursu[l]um fiduc(em) her(edem).
Nu aparţine aici †Ebrenus din papirul ChLA, Vol 18, 659, Doc5 (sec. 7/8p.):
A 28: Ebrenus [[t(riticum) i, au(ena) i]]
Acest †Ebrenus este cu siguranţă un omonim germanic, întrucât personajul este fără dubiu german, din colonia Belcusiaco cum spune documentul, ca toţi ceilalţi menţionaţi în această listă, persoane cu nume tipic germanice: Chadoaldus, Fredeberchtus, Gunsoala etc. În acelaşi papir apar şi alte nume germanice având ca prim formant Ebr(o)-, în nume evident netrace: Ebrolenus, Ebromaris, Ebrachaius, Ebremundus, Ebrulfus, Ebreberthus etc. Este de altfel cu totul improbabil ca în Germania secolului 7 (8?) să apară un nume tracic.
2. Cu A- iniţial. Avem formele Abro- şi Abru- în numele: Ἀβροζέλμης, Ἀβρούπολις.
2.1. Ἀβροζέλμης este pomenit de Xenofon (Anabasis 7.6.43) ca interpret de limba greacă al lui Seuthes II, pe la 399a. Mulţi cercetători moderni (v. Radu Vulpe, La succession des rois Odryses, în Studia Thracologica 1976, p.30) cred că el este acelaşi cu viitorul rege Ebryzelmis (cca.389-383a., v.supra)
2.2. Αβρούπολις, sigur antroponim şi sigur trac, foarte probabil un nume regal. Atestările acestuia sunt: Polyb. 22, 22a 2 (gen. Ἀβρουπόλιος), App.Mac. 11 (ac. Ἀβρούπολιν). Diod. 29 frg. 36 (gen. Ἀβρουπόλιδος), Paus. 7,10,6 (ac. Ἀβρούπολιν), Liv. 42, 41, 11 şi 40 (nom. Abrupolis).
2.3. Există mai multe nume începătoare cu Abro-/Abru- care trebuiesc eliminate din comparaţie, ca nepotrivite radicalului antroponomastic de care ne ocupăm.
2.3.1.Ἀβρότονον, numele unei Θρήϊσσα γυνή la Athenaios (13, 756c) şi Plutarh (Them. 1), este grecescul ἀ(ἁ-)βρότονον "o plantă saŭ kopăčelŭ asemenea la kualităţĭ cu pelinul (poate peliniţă)"(Ioanid. I p.6);
2.3.2. Abrittus (şi în formele Ἄβρυτος şi Abrutus), posibil de origine celtică, însă oricum un radical toponomastic, poate acelaşi şi în oronimul
2.3.3. Ἀβρολέβας (Theoph. Chr. 470). Câmpie împădurită pe cursul Hebrului.
2.3.4. Αβροαγος şi Αβροζεος, deşi aparţin unor persoane şi sunt considerate de Decev ca posibil trace, ele sunt sigur de origine scitică. Sunt atestate doar în Bosforul Cimmerian (Αβροαγος; în forma Αβραγος apare de şapte ori la Olbia, Αβροζεος la Tanais) şi sunt formate cu Abro- pe care-l regăsim şi în alte nume indiscutabil iranice (v. de pildă Ἀβροκόμας citat de mai multe ori de Xenofon în Anabasis).
2.3.5. Decev crede că tot aici aparţine şi numele Abrenus, din CIL 6, 37225 (Roma): Sex. Abrenus Sex. f. Pol. Rufus mil.chor. XI pr. (v. Decev p.2, s.v. Abrenus), afirmând că Schulze (ZGLE 110) greşeşte luându-l drept latin, din seria Aberrinus, Aberenus şi Aberra. Însă o altă inscripţie romană, necunoscută lui Decev, CIL 6, 10457, în care citim L(ucius) Abrenus Hera / Abrena Iliona arată că Schultze avea dreptate şi că deci Abrenus nu este trac.
Din păcate, în inscripţia Ditt.Syll. 643 = FD III 4:75, de la Delphi, 171a., tocmai începutul numelui este căzut în lacună, deci nu ne poate fi de folos:[Aβρου]πολιν presupune editorul, eu cred că mai probabil [Eβρυ]πολιν (v. mai jos).
Comentariu.
Sunetul ä. Alternanţa a/e. O foarte interesantă problemă de fonetică ridică forma Ἀβροζέλμης de la Xenofon. Chiar dacă Ebryzelmis, tălmaciul lui Seuthes II, nu e una şi aceeaşi persoană cu regele de peste câţiva ani, deşi nu avem nici un motiv să ne îndoim de această identificare, este neîndoielnic că atât Εβρυζελμις cât şi Ἀβροζέλμης sunt variante ale aceluiaşi nume şi sunt contemporane. Ele nu constituie aşadar variante diacronice (evolutive) şi nici sincronice (dialectale) ale numelui. O primă tentaţie este să explicăm fonetismul lui Ἀβροζελμης de la Xenofon prin tendinţa naturală oamenilor de a apropia cuvintele şi numele necunoscute de cele existente în propria limbă, în cazul nostru de gr. ἁβρός "moale, gingaş". Această explicaţie este însă foarte inconsistentă şi deci improbabilă, în primul rând fiindcă forma de la Xenofon nu are aspiraţie, cum ar fi fost normal să aibă în cazul unei etimologii populare. Ne-am putea mai degrabă gândi la o apropiere făcută de Xenofon cu numele iranice formate cu Abro-, de pildă Ἀβροκόμας (care şi apare în Anabasis de mai multe ori şi era de altfel cunoscut şi în Tracia), Αβροαγος etc., fiindcă generalul-scriitor nu doar era un grec foarte cultivat, dar a şi locuit vreme îndelungată printre străini, în primul rând iranici, ajungând – cu certitudine - să se deprindă cu pronunţia numelor lor, dacă nu cumva va fi învăţat chiar persana din vremea sa. Cred totuşi că explicaţia cea mai consistentă şi mai probabilă ţine de interpretarea greacă a unei realităţi fonetice trace. Tracii trebuie să fi pronunţat vocalele foarte deschis, ori cel puţin pe /e/ şi pe /o/, şi sunt multe argumente în sprijinul acestei afirmaţii, pe care nu le voi dicuta aici[2]. Această pronunţie deschisă a făcut ca un nume - pe care un trac îl interpreta fonetic ca /Ebruzelmīs/ (fiindcă ne aflăm într-o epocă în care [υ] nota pe /u/) - să fie auzit şi interpretat de către Xenofon (un ionian, cu urechea deprinsă cu o anumită alternanţă între /e/ şi /a/) drept /Abrozelmēs/[3]. Vocala iniţială, /e/ pentru un trac, mai degrabă /a/ pentru un ionian, trebuie deci să fi fost pronunţată undeva între /e/ şi /a/. Să o notăm în continuare cu [ä].
Aceeaşi explicaţie are şi forma Ἀβρούπολις care, cum am spus, redă un tracic *Εβρυπορις. Regele Sapeilor care purta acest nume a fost contemporan cu Perseus, ultimul rege al Macedoniei, trăind deci la încep. sec. IIa. Autorul de la care a plecat informaţia a fost fără îndoială Polybios, contemporan al faptelor, şi este de presupus că toţi ceilalţi, mult ulteriori acestuia, n-au făcut decât să citeze numele în forma dată de el[4].
Între variantele literare greceşti (cu A-) şi cele trace (cu E-) apare aşadar o alternanţă, impusă de timbrul deschis al vocalei trace, numele cu Ebru-/Abro(u)- definind astfel una din clasele alternanţei a/e. Caracteristica acestei sub-alternanţe este aceea că variantele autohtone au vocala [e], în timp ce [a] apare în variante străine zonei trace (greceşti în primul rând).
Evoluţia formelor. Din atestările păstrate putem deduce cu multă probabilitate că forma cea mai veche va fi fost /ebru/, scrisă Εβρυ- şi pronunţată foarte deschis (eventual între /ebru/ şi /abro/, pronunţie care poate fi notată prin /äbrå/). Această formă urmează evoluţia fonetismului greacesc, ajungând să se pronunţe /evri/. Aceasta este pronunţia pe care romanii au scris-o Efri-. Identitatea Εβρυ- = Efri- fiind mai presus de orice dubiu, putem pe baza ei postula existenţa a două alte forme:
-Efriporis, păstrat doar în această variantă târzie, trebuie să provină dintr-un clasic *Εβρυπορις
- Εβρυζενις poate să fi evoluat în *Efrizenis (ori *Efrizanus la nord de Haemus)
Aspirata iniţială. Unii cercetători postulează în acest nume o aspirată iniţială, şi aceasta din două motive:
-Numele este considerat acelaşi cu cel al r. Hebros, care este întotdeauna scris cu aspirată, legătură pe care Decev o afirmă explicit[5].
-Numele Ἐβρυζελμις este scris cu aspirată (Ἑβρυζέλμις) în câteva din ocurenţele sale în papirii egipteni. Deasemenea, derivatul Hebrenus, Hebrenis are şi el aspirată.
Să le discutăm pe rând:
1.Este cu totul improbabilă legătura etimologică între (H)Ebry- şi hidronimul Hebros, mai întâi pentru că nici una din numeroasele atestări ale numelui acestui râu nu indică vreo altă pronunţie ori vreo altă pistă etimologică. El are în fapt o altă vocală tematică, fiind declinat în mod constant după decl. a 2-a în –ος (cu tema în [o]), niciodată după a 3-a în [υ], cum este cazul lui Εβρυ-, Ἀβρο(υ)-. De altfel, eu cred că hidronimul Hebros aparţine unui alt strat lexical, poate pre-tracic, oricum mai vechi - deşi tot indo-european -, caracterizat prin mutaţia consonantică k > h, care apare, după toate probabilităţile, şi în alte nume precum Αἷμον/Haemum (< *kaymon, formă metafonică a unui< *kamyon "pietros" < ie *kamon "piatră") şi altele. Hebros ar fi deci o variantă străveche a hidronimelor tracice cu tulpina kebr-, precum Kebros (Kiabros), Kebren etc.
2. Dacă numele tălmaciului lui Seuthes şi al viitorului rege s-ar fi pronunţat cu aspirată, acest lucru nu avea cum să scape lui Xenofon, care l-ar fi scris fără îndoială *Ἁβροζελμης /habrozelmēs/, cu atât mai mult cu cât această pronunţie se apropia astfel de gr. ἁβρός "gingaş, moale". Faptul că Xenofon îl redă constant prin Ἀβροζέλμης /abrozelmēs/ ne dovedeşte că originalul trac era /ebruzelmīs/ şi nu /hebruzelmīs/. Atât în Hebrenus (singura variantă cu H- din Tracia), cât şi în Ἑβρυζελμις (în papiri egipteni de pe la sf. sec. 3p), este mai probabil ca aspiraţia să se datoreze unei etimologii populare de la hidronimul Hebrus, deoarece mult mai numeroase sunt variantele fără aspiraţie (Ἐβρυζελμις în papiri şi Ebrenis, Εβρενις în inscripţii). Aceeaşi etimologie populară face ca şi în literatura istorică şi numismatică modernă, unde aspectul lingvistic al numelui este mai puţin important, să găsim deseori varianta nemotivată Hebryzelmis în loc de Ebryzelmis. Aici trebuie luat însă în calcul şi un alt fenomen fonetic care merită atenţia noastră şi un studiu dedicat. Este vorba de aparenta introducere a unei aspirate iniţiale şi în alte nume, precum în Hepta-(poris) în loc de mult mai frecventul Epta-(poris), Haleti pentru –αληται din unele etnonime (Dant-haletae, Si-aletae), Helice, faţă de Iliga/Egerica şi multe altele. Forma Ἐβρυζελμις (şi cu aspirată, Ἑβρυζελμις) este bine atestată în papiruşii greceşti din Egipt şi de-a lungul sec. IIIa, la membrii numeroasei comunităţi trace de acolo (σπείρα Θρᾳκῶν), fapt care ar putea explica evoluţia ei separată de cea din patria mamă. Ultima atestare, nedatată mai strâns, este pusă, vag, prin sec. II-IIIp, şi ne arată evoluţii fonetice vulgare notabile: υ > i iar p+cons. > f+cons.[6]
3. Şi alte nume au o aspiraţie nemotivată în inscripţii latineşti: Heptaporis (dipl. CIL 16, 108)
Varianta Hebryzelmis pentru Ebryzelmis circulă şi astăzi în literatura istorică şi numismatică.
Numele regale. Compuşii cu Ebry-, înfloritori prin sec. IV-IIa, încă existenţi prin sec. IIp, aparţin altor familii de antroponime decât cele specifice sec. II-IVp. Dacă acestea din urmă au ca formanţi obişnuiţi pe Diza-, Epte-, Muka-, Dia-, Brinka- etc. la iniţială şi pe –zenis, -zeris, -tralis, -poris la finală, stratul de care vorbim prefera ca prim formant pe Isa-, Ama-, Ma-, Spar(a)- etc. şi ca formanţi secunzi –zelmis, -dokos, -sades ş.a. Datorită faptului că multe din ele au fost purtate de regi odryşi şi de personaje înalte de la curte, cred că acestea din urmă erau nume regale, compuşi de tip indo-european din două elemente, primul un determinant, cel de al doilea un subiect logic. Ele nu erau deci răspândite printre oamenii de rând, ceea ce ar explica slaba lor atestare epigrafică[7]. Marea frecvenţă a lui Ἐβρυζελμις în Egipt s-ar explica prin aceea că tracii de acolo, nefiind sub autoritatea obiceiurilor ori a legilor de acasă, care poate interziceau folosirea acestor nume de către oamenii de rând, şi-au luat libertatea să le folosească. Este de asemenea posibil ca primii lor purtători în Egipt să fi aparţinut chiar familiilor regale odryse.
Numele, fără să fie regal, este un compus de tip indo-european (v.Sluşanschi), din Abro-/Ebru- + zelmis, ambele bine atestate în antroponomastica tracă[8]. Pentru prima lui parte trebuie să aducem în comparaţie şi numele următoare:
Etimologia.
Valoare fonetică iniţială a numelui trebuie să fi fost /ebru-zelmis/. Primul component, în varianta Ἀβρο- este inclus de Pokorny printre cuvintele IEne derivate de la rad *abhro-'stark, heftig'; cf. abh-; prefix mir. abor-, cymr. afr- 'sehr'; got. abrs 'stark, heftig', adv. abraba 'sehr', bi-abrjan 'vor Staunen außer sich geraten', prefix v.isl. afar- 'sehr'; ill. VN Ἄβροι. Aici, spune el în continuare, aparţine probabil şi got.aba (n-Stamm) 'Gatte'. Problema este însă că fonetismul originar (cel trac) trebuie să fi fost Ebru- şi nu Abro-, cum am văzut mai sus. Cel de al doilea component însemna, cu mare probabilitate, "protector, apărător" (v. p. 2, WP. I 177, Feist 1 b f., 579 a., W. Schulze KZ. 52, 311 = Kl. Schr. 398), cf. şi Zalmoxis.
NOTE
[1]În SEG 39.653=de la Hadrianopolis (Edirne), după 387a. [2]Între ele se află alternanţa a/e (în fapt "alternanţele a/e", fiindcă sunt mai multe tipuri, grafia εα a unei vocale deschise pe inelul de la Ezerovo etc. Toate acestea vor fi discutate cu exemple într-un articol viitor.
[3]În cazul ultimului e este vorba de o adaptare morfologică, de care mă voi ocupa în alt loc: numele trace în –īs sunt trecute la declinarea greacă în –ης.
[4]Alternanţa –polis/–poris în antroponime apare frecvent şi în inscripţii dar şi în atestările culte ale altor nume (de pildă Ῥασκούπολις/Ῥησκουπορις, Κεδρηπολις etc.)
[5]TSR 63, sub Εβρυ- (+variante): Mit dem Stamm des Hebros als GN[=Göttername] identisch.
[6][f] în forme târzii apare şi în locul lui [p], de pildă în Efta-,Efti- în loc de Epta-, Epti- etc. Poate că fenomenul este legat de evoluţia lat. ct, cs > alb. ft, fsh, rom. pt,ps.
[7]Observaţia aceasta ne îndeamnă să vedem în Εβρυζελμις Σευθου un personaj de rang înalt.
[8]Pentru –zelmis v. Decev TSR, p.181 s.v. –ζελμης, unde sunt citate Αβεζελμις, Αυλουζελμις, Δαλαζελμις, Διαζελμις, Διλιζελμις, Ληζελμις, Μεστουζελμις ş.a.
Revizuit la 16.04.2008