Orice studiu asupra tradiţiilor de orice natură, fie ele meşteşugăreşti ori religioase, trebuie să recurgă la cunoştinţele lingvistului, căci o moştenire tradiţională constă, pe lângă corpul de instrumente, tehnici şi rituri, într-o terminologie, uneori chiar într-un limbaj propriu. Limba însăşi este una din cele mai importante tradiţii spirituale ale unui popor şi de aceea cercetările de istorie a limbii române îşi vor găsi mereu un loc în paginile acestei reviste dedicată moştenirilor spirituale româneşti.

Acesta este motivul pentru care am găsit de cuviinţă ca în acest prim număr să vă supun atenţiei nu o dezbatere teoretică despre limbă şi tradiţie ci un studiu etimologic concret, o descoperire recentă a celei mai vechi atestări a unui important termen românesc, şi anume cuvânt.

Izvorul nostru este cronicarul bizantin Leon Diakonos ale cărui “Istorii” înfăţişează evenimente dintre anii 959-976, evenimente cărora le-a fost nu doar contemporan ci şi martor, fapt care conferă relatării sale o sporită credibilitate.

Unul din episoadele înfăţişate pe larg de diaconul cronicar este cel al expediţiei întreprinse în sudul Dunării de cneazul Kievului, Sviatoslav, între anii 969-971. După o serie de victorii ale ruşilor, proaspătul împărat Ioan Tzimiskes porneşte o viguroasă contraofensivă, recucereşte Preslavul şi reuşeşte să-l împingă pe Sviatoslav înapoi spre Dunăre. Acesta se retrage în incinta fortificată a oraşului Durostorum de unde speră să relanseze războiul. Bizantinii însă izbutesc să escaladeze zidurile şi să pătrundă în cetate, prin ciocniri sângeroase în care ruşii lui Sviatoslav sunt decimaţi. Retras, împreună cu resturile armatei sale, între zidurile curţii domneşti a oraşului, cneazul trebuie să decidă dacă să reziste grecilor ori să treacă Dunărea înapoi spre patrie şi pentru aceasta îşi cheamă comandanţii la sfat. Iată cum prezintă Leon Diakonos acest moment(XI, 7):

“ Τότε δὲ ἤ δη διανισχούσης ἡμέρας βουλὴν ὁ Σφενδοσθλάβος τῶν ἀρίστων ἠκάθιζεν, ἥν καὶ κομέντον τῇ σφετέρῳ διαλέκτῳ φασίν.“ [Şi atunci, pe când se lumina de ziuă, Sviatoslav a aşezat sfatul nobililor, căruia ei îi spun în dialectul lor şi komentos (ori komenton). ]

Subiectul lucrării noastre este prilejuit tocmai de glosa κομέ ντον[komenton] despre care fraza citată pare a spune limpede pe de o parte că ea aparţinea limbii acelor ἄριστοι[áristoi] (care trebuie să fi fost membri ai aristocraţiei militare ruse şi în acelaşi timp comandanţi de corpuri de armată), prin urmare limbii ruse, iar pe de alta că sensul său era acela al grecescului βουλή[bulé], adică “sfat, adunare”.

O analiză mai atentă însă ridică probleme pe care articolul de faţă îşi propune, dacă nu să le rezolve, măcar să le aducă în discuţia cercetătorilor.

Să observăm mai întîi un viciu în logica frazei, ori cel puţin în forma care ne întâmpină azi în manuscrisele păstrate. Dacă autorul voia să ofere cititorului doar corespondentul rusesc al grecescului βουλή[bulé], el ar fi trebuit să spună: ... βουλή...,ἥν κομέντον...φασί ν. (...sfat...pe care ei îl numeau komenton...). Introducerea conjuncţiei καί[kai] “şi” dă însă de înţeles că pe lângă komenton ar mai fi existat şi un al doilea termen cu acelaşi sens, despre care el nu spune însă nimic : “...sfat...pe care ei îl numesc şi komenton...”(şi mai cum?). Această inadvertenţă se poate datora la fel de bine stilului arhaizant şi preţios al autorului dar şi unei trunchieri a textului în cópiile de mai târziu.

Să admitem însă că e vorba de o simplă redundanţă şi că autorul a vrut să spună doar că în limba ruşilor la “sfat” se zicea “komenton”. În acest caz avem de a face cu o altă eroare, de atribuire lingvistică, deoarece nici în rusă, nici în vreo altă limbă slavă, nu există un asemenea cuvânt, ori vreun altul măcar apropiat ca formă şi cât de cât potrivit semantic. Pentru noţiunea de “sfat, adunare” limbile slave folosesc urmaşi ai slavonului sŭborŭ (rus, pol., mac. sobor, bg. soborъ, ceh soubor etc. ) ori alţi termeni regionali: ceh,pol. rada, rus, bg., mac. sovet ş.a., dar niciunul comparabil cu komenton.

Nu întâmplător însă un corespondent perfect al glosei noastre găsim în latină: conventus, -um “adunare, sfat, consiliu, înţelegere etc. “. Fără îndoială că în aceste regiuni nu mai putem vorbi, în sec. al X-lea, de latină, nici măcar ca limbă de cancelarie, ea fiind abandonată cu totul după moartea lui Iustinian. Dar conventus, care aparţinea se pare şi limbajului militar, se propagase încă din antichitate în toată aria latinofonă de est a Peninsulei Balcanice, adică ambele Moesii şi Dardania, fiind transmis atât dialectelor româneşti cât şi idiomurilor tracice supravieţuitoare, aşa cum dovedeşte răspândirea lui în limbile moderne din aceste regiuni. Albaneza, continuatoare directă a unui dialect trac supus unei puternice influenţe latine, are de aici pe kuvënt (pl. kuvënde, verb kuvëndonj) “conversaţie, discuţie”, respectiv “a discuta”, de unde greaca modernă a împrumutat pe κουβεντιάζω[kuvendiazō] “a vorbi, a discuta”. Din albaneză este împrumutat aromânescul cuvendă “cuvânt, discurs”, care coexistă cu (a)cuvintedzu “vorbesc” moştenit din latină. Vechimea acestui termen în Balcani este probată de evoluţia sa profund diferită de cea din Romania occidentală. Astfel, pe când francezul couvent, italianul convento şi spaniolul conventual au deplasat sensul “adunare” spre cel de “adunare religioasă” şi de aici “mânăstire”, în limbile balcanice înţelesul primar de “adunare, sfat, dezbatere” s-a îndreptat spre cel de “luare de cuvânt, vorbire, cuvânt (vocabulă)”. Este posibil ca această evoluţie semantică să fi fost determinată de existenţa unui cuvânt balcanic mai vechi (poate trac?) care va fi însemnat “adunare, sfat” dar şi “cuvântare (publică), vorbire”. La adoptarea de către localnici a limbii latine, ei l-au preluat şi pe conventus căruia îi vor fi transferat toate sensurile vocabulei autohtone. Acelaşi lucru s-a întîmplat mai târziu în aromână: aceasta, împrumutând panslavicul s(o)borŭ (care în limbile acestei familii înseamnă numai “adunare, sfat”), i-a modificat radical sensul prin acelaşi calc, şi astfel zbor înseamnă “cuvânt, vorbă, discurs, vizită, adunare, înţelegere”, iar verbul zburăscu “a vorbi”. Din aromână l-au luat apoi macedoneana (zbor “cuvânt”, zboruva “a vorbi”) şi neogreaca (ζμπόρους[zborus] “vorbă”). Românii nord-balcanici au conservat latinescul conventus care, prin forme intermediare, a ajuns în română cuvânt. Prin urmare este foarte posibil ca glosa de care ne ocupăm să înregistreze tocmai acest termen românesc.

Pentru a lămuri ce fază din evoluţia fonetică a vocabulei latine spre cea română este surprinsă de Leon Diakonos în forma κομέντον, trebuie mai întâi să discutăm unele dificultăţi pe care le ridică originea termenului românesc. Etimonul direct al lui cuvânt nu este clasicul conuentus,-m, ci o formă latină populară *couentu. Deşi neatestată, existenţa acesteia poate fi postulată pe baza observaţiei că şi în alţi compuşi cu prefixul con- (com-) ai latinei dunărene, acesta a fost redus la co- (păstrat în românescul cu-). Într-adevăr, lat. clasic con-venire devine în latina dunăreană *co-venire de unde apoi românescul a (se) cuveni, iar com-pre(he)ndere, popular *co-prendere, devine în română a cuprinde. Densuşianu (Hist.LR, p.413-414) leagă fenomenul de absenţa accentului, constatând că acolo unde prefixul este aton, ca în com-pr(eh)éndo, el s-a redus la co-, pe când în cóm-paro ori cóm-pleo (>rom. cúmpăr, cúmplu) nazala a fost păstrată. Fără să intrăm în detaliile acestei explicaţii, pe care o vom discuta cu alt prilej, să reţinem doar că acest fenomen fonetic este cunoscut de istoriile limbii române şi că, prin urmare, reconstrucţia *co-uentu este perfect îndreptăţită. De altfel el trebuie să fi apărut în limba populară şi în alte arii romanice, ca de pildă în galo-romanică, de vreme ce şi fr. couvent presupune un prefix co- şi nu con- (v. şi couvrir din co-operire).

Acceptând acest etimon, trebuie să lămurim însă alte câteva probleme de ordin fonetic pe care acesta le ridică:

Conform legilor fonetice care au guvernat transformarea latinei dunărene în română, -u- latinesc consonantic (ori “semivocalic”) dispare când se găseşte în poziţie intervocalică. Astfel clavem, prin forma *cl’ae a devenit în rom. cheie, pluviam - ploaie iar *expaverare - a speria. Explicaţia pentru care acest fenomen nu se produce în cazul lui *couentu stă în faptul că el este un compus. Atât timp cât vorbitorii l-au putut analiza ca pe un compus, prin opoziţie cu forma sa necompusă, -u- din *co-uentum a fost tratat întocmai ca cel din uentum, uenire, uiridis şi altele unde u- se afla în poziţie iniţială forte. Acelaşi lucru s-a petrecut, spre exemplu, în primăvară ori în a (se) cuveni în care conservarea lui u- (devenit v) se datorează faptului că în limbă au continuat să existe şi formele necompuse vară şi a veni. Funcţionarea acestei analogii trebuie admisă cel puţin până la generalizarea şi în Romania orientală a pronunţiei inovatoare labio-dentale (ca v-ul românesc de astăzi) a vechii bilabiale latine ( u, rostit ca b-ul spaniol).

O altă întrebare pe care trebuie să ne-o punem este aceea dacă vocala prefixului, -o-, aşa cum apare în komenton, putea să mai existe în sec. al X-lea, deci către sfârşitul perioadei românei comune, în plină epocă de diferenţiere dialectală, atâta vreme cât toate dialectele româneşti au închis pe o aflat în poziţie neaccentuată la u. Credem că şi acest lucru a fost posibil. Este adevărat că în unele situaţii, în poziţie nazală bunăoară, o se închisese regulat la u cu câteva veacuri mai înainte. Găsim astfel la cronicarii bizantini, încă din sec. VI, nume ca Γεμελλομού ντις [Gemellomuntis] ori Καλβομού ντις [Calvomuntis] ¹ cu –muntis din -montis (> rom. munte). Însă ezitările şi inconsecvenţele în generalizarea acestei transformări fonetice, ca şi desele restaurări care ne întâmpină mai ales în dialectul dacoromân, ne fac să admitem, împreună cu ILR II (p. 198) că “a existat totdeauna o variaţie între o şi u”. Putem presupune deci că spre sfârşitul epocii române comune, închiderea lui o la u constituia doar o tendinţă fonetică în curs de propagare, tendinţă ce avea să se realizeze în mod independent în cele două arii dialectale româneşti şi, prin urmare, că este foarte posibil ca în unele locuri să se fi conservat încă pronunţia veche cu o .

O explicaţie asemănătoare are şi e din acelaşi komenton, care corespunde lui â din rom. cuvânt. Aflat în poziţie accentuată şi nazală, ne-am fi aşteptat ca el să se fi închis la i ca în bine < bene, linte < lentem ori vintre < ventrem. Pe de o parte însă există dovezi că fonetismul originar s-a păstrat intact pe alocuri până foarte târziu (găsim în texte româneşti din sec. XVI cuvente, mente, cene pentru cuvinte, minte, cine)² iar pe de alta ştim astăzi că în poziţie post-labială (deci după un p, b, v ori m) şi fără influenţa metafonică a unei vocale palatale în silaba următoare (e ori i) vocala e în poziţie nazală trece în seria medianelor devenind într-o primă fază ă, ulterior â. Această lege a determinat fonetisme ca vânt (<vănt) <ventum, mormânt (<monmăntu) <monumentum ori măr < melum, văr<verus etc.

În rândurile de mai sus am încercat să demonstrăm că pentru sfârşitul fazei comune a limbii române se poate reconstrui o formă *couentu ori chiar *covăntu, continuatoare a lat. conventus şi conventum. În acest caz, κομέ ντον al nostru ar fi tocmai transcrierea, aproximativă ce-i drept, a acestui termen românesc. Nu putem şti deocamdată dacă apariţia lui μ[m] în locul unui aşteptat β[v] (*couentu ar fi fost redat în mod normal printr-un *κοβέντον[koventon]) se datorează autorului însuşi (μ şi β fiind ambele labiale se puteau confunda) ori vreunui copist de mai târziu, confuzia grafică μ/ β nefiind o raritate în manuscrisele greceşti.

Locul în care autorul bizantin plasează episodul amintit sprijină şi el atribuirea acestei glose limbii române. Într-adevăr Durostorum, cetate fondată de celţi, după cum o arată numele, a devenit încă din sec. I p.Chr. unul din cele mai însemnate centre ale romanităţii dunărene. Aici se afla castrul uneia din cele două, apoi trei legiuni de pe cursul moesian al Dunării, Marcus Aurelius l-a ridicat la rang de municipium iar din sec. al VI-lea îl găsim în mod constant pe listele oraşelor cu sedii episcopale din Moesia. Populaţia sa a fost, de la cucerirea Moesiei şi până astăzi, predominant romanică, apoi românească, fapt care explică şi păstrarea în română a numelui vechi, Dârstor, în timp ce bulgarii îi spun astăzi Silistra, cu un derivat de la Drist(r)a, numele folosit de către bizantini, şi el la rândul său o adaptare a formei româneşti.

Dacă acceptăm aşadar că glosa κομέντον transcrie un rom. *couentu, atunci cum s-ar putea explica atribuirea ei de către autor limbii ruse? Cu toate că ne aflăm, fără îndoială, în plină perioadă de romanizare a formaţiunilor slave de la Dunăre, este greu de presupus ca acei ἄριστοι[aristoi] chemaţi la sfat de Sviatoslav să fi fost slavo-români, deşi aceştia i-au fost aliaţi cneazului în această expediţie (poate alături de slavo-români de la nordul fluviului), deşi – din nou - teatrul operaţiunilor militare se afla chiar pe teritoriul lor iar armata rusă cu care venise cneazul fusese decimată. Explicaţia este mai degrabă alta. Din lectura “Istoriilor” ne putem da seama, fără greutate, că Leon Diakonos a văzut cu proprii săi ochi locurile şi oamenii de care vorbeşte. Este aşadar foarte posibil ca o parte din informaţiile sale să fi provenit de la localnici. Putem presupune deci că într-o discuţie cu vreun român din Durostorum, acesta să-i fi povestit amănunte ale episodului chemării nobililor la sfat şi să-i fi spus şi cum se zicea “sfat”, dar în româneşte. La redactare, la mai bine de douăzeci de ani după evenimente (căci lucrarea a fost scrisă în 992), consultându-şi notiţele, Leon Diakonos a dat şi peste acest cuvânt pe care a considerat interesant să-l reproducă, crezând însă că el aparţine limbii ruşilor.

Concluzia noastră, rezumând conţinutul articolului într-o frază finală, este că de vreme ce termenul komenton nu poate fi rusesc şi nici măcar slav, el trebuie să aparţină unei limbi din Balcani, iar asemănarea în formă şi identitatea sensului cu cele ale latinescului conventus, -um, precum şi localizarea episodului, îndreptăţesc ipoteza că el transcrie o fază, reconstruită de noi *couentu, din evoluţia românescului cuvânt.

Densuşianu HistLR = Ovid Densuşianu, Histoire de la langue roumaine, Ed. “Grai şi Suflet-Cultura Naţională”, Bucureşti, 1997

ILR II = Istoria Limbii Române, Ed. Academiei, vol II, Bucureşti 1969.

DLR = Dicţionarul Limbii Române editat de Academia Română

1. Γεμελλομούντις [Gemellomuntis] la Procopius, De Aedificiis, IV p.148 rând 14(Ed. Haury) iar Καλβομούντις [Calvomuntis] la Theophylactos Simokatta 2, 15, 3.

2. cf. Densuşianu HistLR p. 426 şi p. 434.

English full text (for classicists) English abstract Résumé français