Ar trebui cred să discutăm câteva din fenomenele lingvistice care sunt cel mai puţin cunoscute ori înţelese şi care, de aceea, provoacă cele mai mari confuzii. Cele mai multe procese de contact se petrec în situaţiile de bilingvism. Sunt şi astăzi regiuni, ca de pildă în Ardeal, în Deltă, prin Banat etc. în care se vorbesc două limbi, uneori chiar trei. În antichitate aceste cazuri erau mult mai numeroase, şi aveau loc pe suprafete mult mai mari. Cred că este inutil să atrag atenţia că procesele lingvistice se petreceau, până în epoca modernă, sub imperiul legii naturale a junglei. Nu existau mass-media care să ne corecteze şi care să răspândească o varietate 'corectă' a limbii. Din momentul în care o populaţie se separa de masa mare a vorbitorilor unei limbi şi îşi urma propria istorie, izolată de conaţionali, existau toate şansele ca într-un secol sau două limba ei să se fi modificat atât de mult incât să fie practic altă limbă faţă de cea din care s-a desprins (şi care a evoluat şi ea, în altă direcţie). Fenomenele cele mai interesante se produc tocmai în regiunile în care se vorbesc două limbi, în care cu necesitate o parte a populaţiei devine cu timpul bilingvă.

 

Împrumutul lexical. Cea mai simplă formă de împrumut este cea a preluării unui cuvânt împreună cu realitatea (obiectul) pe care o desemnează. Într-o societate tradiţională, aceste realităţi aparţin culturii (atât materiale cât şi spirituale) a neamului "donator", înţelegând prin aceasta elemente de organizare socială, tehnici (agricole, de industrie tradiţională), artistică etc. Nu trebuie să credem că înlocuirea elementelor vechi (latine şi dacice) cu elemente mai noi, slave, apoi turanice, maghiare, turce etc. s-au petrecut numai în anumite epoci de simbioză ori de bilingvism intens. Asemenea împrumuturi, primeniri ale fondului lexical, se petrec permanent, ba azi poate mai mult (mai frecvent şi mai masiv) decât în trecut, datorită mass-mediilor. Există senzaţia că limba nu se schimbă, ori cel puţin nu într-un ritm sesizabil. În realitate, fiecare generaţie a avut un set de cuvinte pe care le-a introdus în limbă şi un altul pe care l-a eliminat. Printre cuvintele cu dinamica cea mai vie sunt cele numite "expresive". Când eram eu copil, în locul banalului "bun" se spunea "valabil". Ascensiunea acestuia a încetat încă de când eram tânăr, când el a fost înlocuit cu ţigănismul "mişto" pentru că era mai expresiv. Azi amândouă sunt perimate şi, după o serie de intermediari, noţiunea respectivă este redată prin "beton" şi "marfă". Şi acestea se vor schimba, fără nici o îndoială, o dată cu o nouă generaţie. De obicei termenii vechi convieţuiesc cu cei noi o vreme, apoi unul din ei (şi nu neapărat cel mai vechi) dispare. Astfel, astăzi spunem toţi măgar, dar poporul numea cândva acest animal şi asin, din lat. asinus. Istro-românii cunosc numai acest cuvânt (asir) nu şi pe măgar. La fel, la slugă se zicea şerb (din lat. servus), la slănină (slavic) se spunea lard (latin), prin Ardeal încă se mai foloseşte cuvântul de origine latină vipt în loc de slavicul hrană şamd. Deseori cuvântul nou, mai proaspăt, aduce o mai mare putere sugestivă sau o altă calitate (precizie, diferenţe de nuanţă). De pildă, sl. fală este mult mai tare decât lat. laudă, pulbere (<lat. pulverem) desemnează altceva decât sinonimul praf (<sl. prahu). Tot Sextil Puşcariu ne arată cât de "nelogică" este înlocuirea cuvintelor (în sensul că ea se face în baza altor legi decât cele logice), luând ca exemplu cuvintele de origine slavă plug, sită, războişi brici , care desemnează nişte instrumente, în timp ce verbele numind acţiunile făcute cu aceste instrumente sunt latineşti: a ara, a cerne, a ţese şi a se rade. Spune Puşcariu în continuare: "Evident că intrarea în limbă a cuvintelor citate nu însemnează că Românii au învăţat de la slavi să lucreze cu instrumentele denumite de ele, căci dacă strămoşii noştri ar fi încetat în vreo epocă să are, să cearnă, să ţeasă ori să se radă nu s-ar fi păstrat nici verbele respective." În covârşitoarea majoritate a cazurilor, cuvintele noi desemnau noţiuni uşor diferite de cele vechi. De altfel există extrem de puţine sinonime perfecte în limbă, de tipul lift/ ascensor. În asemenea cazuri, de redundanţă evidentă, unul din termeni dispare (şi într-adevăr, ascensor este mult mai rar folosit astăzi decât acum câteva decenii, după ce el fusese cuvântul principal pentru noţiunea pe care o denumeşte; faţa de el, lift are două mari avantaje, fundamentale în procesul de care vorbim: este scurt şi este neechivoc, în sensul că nu poate fi uşor încurcat cu vreun termen cât de cât asemănător). Într-adevăr, toporul slavic nu este acelaşi lucru cu securea latină, ceea ce le-a asigurat deocamdată existenţa în paralel. Nu acelaşi lucru s-a petrecut cu termenul pentru plug. În proto-Română instrumentul era numit * aratrŭ sau, cu aşa-numita disimilare (regresivă), poate chiar aratŭ, aşa cum sună el în aromână. Slavii, pricepuţi agricultori, aşa cum se ştie, trebuie să fi adus cu ei un tip mai modern de plug, mai complex, cu piese din fier şi cu siguranţă mai performant, pe care îl numeau, în limba lor, plugŭ. Este deci evident că, o vreme, Românii au folosit şi vechiul lor arat, şi plugul slavic, pe care le deosebeau tocmai folosind aceşti doi termeni. Cu timpul, renunţându-se la vechiul tip, a dispărut şi cuvântul care-l numea, termenul plug ajungând să desemneze orice tip al acestui instrument. Un exemplu şi mai clar al lui Puşcariu: orice bărbat îşi lua, în satul românesc tradiţional, o soţie ori soaţă, cuvânt atât de vechi încât se întâlneşte cu acest sens şi în inscripţiile mai târzii ( socius, socia însemna de fapt tovarăş, tovarăşă). Slavii spuneau la soţie nevĕsta. În perioada simbiozei slavo-române, "mi-am luat neveastă" însemna aşadar la început "mi-am luat ca soţie o slavă". Când aceste uniuni inter-etnice au devenit banale, neveastă (pronunţat apoi nevastă) a ajuns sinonim cu soaţă.

Uneori înlocuirea unui cuvânt se datorează unei "boli" de care suferă. Bolile cuvintelor sunt extrem de numeroase, între cele mai "grave" sunt: concurenţa omonimică (atunci când, datorită evoluţiei sale fonetice, un cuvânt ajunge identic sau foarte apropiat cu un altul, fapt care duce la confuzii uneori intolerabile), tocirea sensului (în special la cuvintele cu mare circulaţie), reducerea corpului fonetic (datorită evoluţiei fonetice, cuvântul se scurtează atât de mult încât nu mai poate fi întrebuinţat eficient) etc.

Astfel, lat. vivere "a trăi" a devenit în română a via [datorită unei legi fonetice române conform căreia în cuvintele din stratul cel mai vechi (aşadar latineşti ori dacice) [v] aflat între două vocale dispare). Formele latineşti vivo, vivis, vivit, vivimus, vivitis, vivunt (prezentul indicativului) se reduseseră de aceea în română la viu, vii, vie, viem?, vieţi?, viu. În aceeaşi vreme, verbul latinesc venire "a veni" (care în latină se conjuga venio, venis, venit, venimus, venitis, veniunt) evoluase în rom. la viñu, viñi, vine, venim, veniţi, viñu (şi în aromână se spune azi chiar aşa). În daco-română, aşadar după perioada română comună, s-a petrecut însă un alt fenomen fonetic care va duce la eliminarea acestui verb: sunetul / ñ/ ([n] moale, ca în spaniolă) a dispărut, lăsând în urma lui un / i/: viñă (din lat. vineam '(viţă de) vie') > viĭă (aşa cum găsim în texte vechi) şi apoi vie; l'iñiă (din lineam 'linie') > l'iiă şi apoi ie, buboñŭ (din lat. buboneum) > buboiŭ, ţiñu - ţiñi (din lat. teneo - tenes, de la vb. tenēre "a ţine") > ţiu - ţii etc. Formele lui a veni devin astfel: viu, vii, vine, venim, veniţi, viu. Observăm că formele persoanelor 1, 2 sg. (viu, vii) şi 3.pl.(viu), adică cele mai importante ale oricărui verb, au ajuns să se pronunţe la fel cu formele corespunzătoare ale lui a via, intrând cu acestea în concurenţă omonimică. Cum în vorbire confuzia între noţiunile a trăi şi a veni poate altera grav sensul mesajului, vorbitorii au început să folosească, pe nesimţite, sinonimul slavic a trăi, care cu siguranţă avea la început o altă nuanţă, fapt care a dus în final la eliminarea completă din limbă a lui a via, din familia căruia au supravieţuit doar adjectivul viu, subst. viaţă şa.

Un exemplu de reducere a corpului fonetic: termenul latin pentru "strugure" (în toate sensurile sale: de fruct, de ciorchine şi de podgorie) era uva. Conform legii fonetice prezentată mai sus, acest cuvânt a devenit în română, prin căderea lui [v] intervocalic, uă. Acest cuvinţel era nu doar prea scurt şi fluid, ci a ajuns să se confunde cu terminaţia morfologică a unor cuvinte precum steauă, cureauă ş.a., cum se pronunţau aceste cuvinte în vechime. Soluţia nu putea fi decât una singură: înlocuirea lui. Evident că nimeni nu a luat vreo decizie oficială în acest sens ci, prin uz, a fost adoptat un vechi sinonim, dacic, anume strugure care, la acea vreme, poate încă mai avea nuanţe de sens speciale, azi pierdute.

Studii interesante făcute asupra substratului limbii franceze (limbă romanică dezvoltată pe un substrat celtic, tot aşa cum româna este o limbă romanică dezvoltată pe un substrat dacic) au arătat că şi în franceză cuvintele de substrat ocupă cam aceleaşi nişe pe care le ocupă cele dacice în română: numele unor plante şi animale, ale unor părţi ale corpului, termeni tehnici ai unor industrii şi ocupaţii precum păstoritul şi agricultura etc. Mai mult, uneori acelaşi cuvânt latin este înlocuit în franceză de termenul gallic, în română de cel dacic.