Important! Pentru redarea corectă a caracterelor speciale folosite în acest fişier, trebuie să aveţi instalat un font Unicode extins, ca Arial Unicode MS (pe care îl au toţi utilizatorii de MsOffice 2000/XP) ori Titus Cyberbit Basic (download de pe site-ul Titus)

 

 

Despre etimologia lui barză

(schiţa unui articol în curs de publicare)

 

Barza, în ornitologie "ciconia ciconia", aparţine ordinului ciconiiformelor, familiei ciconiidelor (Fauna României, pp.89-99). Haşdeu, în Etymologicum Magnum s.v., o defineşte ca pe o "pasăre călătoare, mare, cu ciocul şi picioarele foarte lungi, pene albe pe corp, de acelaşi gen cu cocorul sau gruia. Afară de Muntenia şi Banat, pe aiuri se zice mai mult stârc sau cocostârc". În credinţele satului românesc tradiţional, barza este printre păsările cele mai sfinte, poate mai mult chiar decât porumbelul şi rândunica. Etalon al fidelităţii conjugale şi al dragostei de urmaşi, barza este principalul vestitor al primăverii, de venirea ei din ţările calde fiind legate numeroase legende şi practici magice care vin, fără îndoială, din credinţe păgâne străvechi, multe din ele amintind de mituri greceşti şi chiar egiptene.

Românii disting două feluri de barză: cea albă (ciconia ciconia)

şi cea grivă, cernită ori neagră (ciconia nigra).

În afară de barză, pasărea este numită şi stârc (de la sl. strŭkŭ "barză"), cocor (de la sl. kokorĭ "creţ")[1], cocostârc (din cocor+stârc) ori grui(e) (din lat. grus "cocor")

Răspândirea cuvântului

Dialectul daco-român cunoaşte următoarele forme:

barză (adj. substantivizat, fem.) însemnând 1. Ciconia ciconia (sens cunoscut în toate regiunile româneşti nord-dunărene) 2. Oaie ori capră albă bălţată cu negru (prin Moldova). 3. Pelican (după Haşdeu, Etym. Magn., în Biblia Şerban-Vodă, de la 1688, în două locuri: (Levit.11,17-18 şi Deuter.14,18).

bardoş şi bardăş, numele berzei (1) prin Mehedinţi şi Banat.

Pluralul berze şi forma de dat.-gen. berzei ar indica la prima vedere o rădăcină *berz-, dar aceasta este doar o regularizare analogică târzie (probabil după varză-verze, dar v.şi tipul alternant mai general masă-mese, fată-fete etc.), căci atestările daco-române cele mai vechi au pl.barze, gen.–dat.barzei iar aromâna nu cunoaşte decât formele cu a (v. infra).

În aromână:

bardzu,-ă (pl. bárdzî,-ă) şi bardz,-ă (Brâncuşi) înseamnă, după Papahagi, "bălan pestriţ; blond filasse et bariolé (en parlant des chevaux et des mulets); nom donné a ces animaux ayant cette couleur" (DDA 257). Brâncuşi însă (p.55), în urma unei anchete proprii în Albania, atestă, cel puţin pentru aromâna vorbită aici, utilizarea adjectivului şi pentru alte animale (oaia şi capra) citând sensuri noi şi preţioase: peru bardz (despre capre) "peru misticat lai cu roşu, poati şi galbinu", oaie bardză (oaie cu lâna neagră-albă, pestriţă), mular bardzu (catâr alb cu negru). Brâncuşi notează totodată că termenul este în plin proces de dispariţie, concurat de alb. barth,bardhë "alb,-ă".

barză (subst. fem., pl. bărză) "catâr alb"( Papahagi DDA 257)

bardzucánat,-ă (adj.) "mouton gris ou chèvre grise qui a des raies rouges le long de la tête", compus, ca şi asprucánat, florucánat, din bardzu+cánat 'cenuşiu, cărunt'<lat. canutus (Papahagi DDA 256).

Aromâna nu cunoaşte aşadar sensul ciconia ciconia, pentru care foloseşte termenul de origine turcă leléc (cu numeroase variante de pronunţie locale), cuvânt despre care vom mai vorbi mai jos, mai rar stî'rcu (var. ştrăc) şi pilicán.

Meglenoromâna are bardză, ca s.f. 'nume de capră' Capidan. Megl. III,34 ( Ros.265)

 

Albaneză

barth, bardhë (adj.), termenul principal pentru noţiunea "alb" în această limbă, cu diverşi derivaţi, între care adj. bardhosh “alburiu”şi subst. bardhash “ţap alb, cal bălan”. Cuvântul albanez a pătruns (şi câştigă permanent teren) în graiul aromânilor din Albania, după cum şi dialectul tosc al albanezei a luat din aromână pe barxu (pron. /bardzu/) "capră jumătate albă, jumătate neagră". Pentru variantele daco-române bardoş, bardăş din Banat, sursa este cu siguranţă alb. bardhosh, împrumutat într-o epocă mai recentă (în ciuda părerii lui Haşdeu că este forma cea mai veche) în mişcările de transhumanţă, care trebuie să fi înlocuit, ca termen expresiv, mai proaspăt, dar numai în pronunţie nu şi în sens, pe vechiul barză. Este deci vorba doar de o contaminare fonetică.

 

Toate celelalte limbi balcanice, cu excepţia turcei, au acest cuvânt şi l- au împrumutat[2] fie din albaneză, fie, cel mai adesea, din română şi aromână, în special ca termen tehnic de păstorie. Astfel, din daco-română el a trecut în:

-ucraineană: barza s.f. Ros.265 şi 425, ILR 332 'oaie neagră cu pieptul alb' , Ros.265 s.m. barzij 'berbec negru cu pieptul alb'

-sârbo-croată: barzast (despre capre)'nici alb, nici pestriţ', Barzilo 'nume de ţap' şi, de aici, toponimicul Barzilovica (Ros. 432, după Capidan)

Din aromână:

-bg. bardz 'cendré'(DDA) bárdzif, bárziv, bárzav 'gris cendré', bardza 'nom d'un chèvre au pelage gris et noir' (Ros. 265), reg. barza=barză,cocostârc (Ros.430).

-neogrec μπάρτζο '?' (DDA)

O scurtă privire asupra acestor împrumuturi româneşti în limbile învecinate, ne prilejuieşte două observaţii: 1. Şi daco-româna trebuie să fi cunoscut şi utilizat pe barză ca adjectiv din domeniul pastoral şi 2. Cu mici excepţii, sensul care a asigurat exportul acestui cuvânt a fost acela de "alb-negru, cenuşiu ori pestriţ", niciodată "alb", ceea ce înseamnă că şi pentru români acesta va fi fost sensul principal.

 

Sensul

Analiza semantică a tuturor realizărilor româneşti infirmă aserţiunea lui Brâncuşi că sensul primar al acestui cuvânt va fi fost acela de 'alb'. Aşa cum demonstrează împrumuturile din daco-română în limbile învecinate (ucraineană, sârbo-croată), şi acest dialect trebuie să fi cunoscut într-o perioadă mai veche, sensul "balţat, alb tărcat cu negru" (v. supra). Acesta trebuie să fi fost de altfel şi sensul primar principal în toate dialectele româneşti, prin urmare şi în româna comună. Spun "principal", fiindcă este probabil ca barză, ca orice cuvânt important al limbii, să fi avut şi în româna comună sensuri secundare. Dintre acestea, unul trebuie să fi fost 'ciconia ciconia', aşa cum vom arăta mai jos. Un altul, care poate fi şi el străvechi, este acela de "tărcat şi cu roşu", aşa cum demonstrează două din atestările aromâneşti (v. mai sus bardzucánat şi bardz în Albania="lai cu roşu").

 

Existenţa cuvântului atât în română cât şi în albaneză îi probează vechimea, iar diferenţele de formă şi de sens între cele două limbi demonstrează că niciuna nu l-a împrumutat de la cealaltă, ci că ambele l-au moştenit din substrat. Suntem îndreptăţiţi prin urmare să reconstituim mai întâi un adjectiv rom.com. *bardzŭ, fem.*bardzә cu sensul de “alb tărcat (cu negru şi/ori roşu), pestriţ”, iar din comparaţia acestuia cu alb. barth, bardhë “alb, -ă” să deducem apoi existenţa unui daco-moesian *barż(a) care va fi desemnat o culoare(nuanţă de alb) pe care vom încerca s-o definim mai îndeaproape în cele ce urmează. Cuvântul trebuie să fi fost în dm. un adjectiv, aşa cum a rămas în albaneză, aromână şi, regional, şi în daco-română, însă şi sensul ciconia trebuie să fie străvechi, întrucât numele vechi grecesc al păsării (poate printr-un calc semantic după l-bile tracice), πέλαργος, însemna "alb pestriţ"

 

Etimologii anterioare

N-am să rezum aici toate etimologiile propuse până acum pentru acest cuvânt, multe din cele mai vechi fiind considerate pe bună dreptate de către Haşdeu drept "neserioase". El însuşi trece de altfel destul de superficial peste acest cuvânt, propunând consecutiv două etimologii diferite, pe care, în Etym. Magn. încearcă să le împace, la sugestia lui Schuchardt. Aş menţiona, doar în treacăt, intuiţia cu care Laurian-Massim a încercat să explice pe barză de la sensul bălţat, abordare corectă în idee, falsă în realizare (ca şi în cazul lui brânză, de care mă voi ocupa într-un articol viitor). Trec şi peste explicaţia mai veche, reluată de M.Lübke şi de Haşdeu, prin lat. ardea, pentru că, după Haşdeu, toţi cercetătorii sec. 20 au înţeles că etimologia se află, evident, în explicarea înrudirii dintre formele româneşti şi albanezul barth, bardhë [3]. În ce priveşte relaţia lor de înrudire, mai întâi s-a presupus că româna a împrumutat termenii din albaneză. Obstacolele fonetice şi semantice au dus însă la abandonarea acestei piste şi la acceptarea explicaţiei de principiu a lui Haşdeu că ambele trebuie să-i fi moştenit dintr-un substrat comun. Cât priveşte natura acestui substrat, părerile au rămas împărţite până astăzi, în funcţie de poziţia pe care o are fiecare cu privire la patria primitivă a albanezilor: unii îl consideră iliric, alţii tracic ori daco-moesian[4], părere pe care o împărtăşim şi noi.

dz/z în română

 

O discuţie specială cere prezenţa africatei dz corespunzătoare albanezului dh, nu numai în bardzu,-ă (care trebuie să fi fost şi pronunţia daco-română veche), ci pentru toată seria cuvintelor comune românei şi albanezei considerate de substrat care conţin un z(dz). Istoriile limbii române arată că africata dz provine în română din d palatalizat în anumite contexte vocalice. Deşi transcris prin z în sursele antice (epigrafice ori manuscrise) - tocmai datorită faptului că şi în greacăşi, se pare, şi în latină această literă era pronunţată [dz] - sunetul era o consoană africată, fiindcă altfel nu s-ar putea explica realizarea lui ca africată în română. Alături de acesta, latina avea însă şi pe z, ca siflantă sonoră, provenită fie din cuvinte de împrumut (majoritatea din greacă) fie prin unele evoluţii fonetice proprii (şi în primul rând prin sonorizarea lui [s] intervocalic), şi notată în surse tot prin litera z. Ne-am aştepta, prin urmare, ca z-ul de substrat (provenit - aşa cum arată atât etimologiile daco-moesiene certe[5] cât şi cele ale cuvintelor albaneze - din i-e. *ĝ(h)) să fi fost pronunţat ca z-ul din cuvintele greceşti, şi nu ca dz-ul din cele latineşti, având în vedere distincţia netă pe care cele mai vechi texte româneşti o fac între cele două sunete, transcriind pe dz prin litera chirilică Ѕ, dar pe z prin З[6]. În realitate însă, în latina dunăreană târzie ori poate în protoromână, z-ul – care avea în circulaţie o frecvenţă infimă faţă de dz – trebuie să fi fost asimilat acestuia, astfel încât în româna comună nu exista decât africata /dz/, nu şi siflanta sonoră z. Că aşa stau lucrurile, deşi exemplele certe sunt foarte puţine, ne-o demonstrează cuvinte ca lat. zéma (luat din gr. ζέμα), pentru care aromâna nu cunoaşte decât forma dzámă (nu şi *zamă). Prin urmare, reintroducerea siflantei sonore z în inventarul fonetic al românei este posterioară proto-românei şi comunităţii dialectale şi se datorează, cu siguranţă, masivei inluenţe slave de după această dată. Dacă în daco-română z-ul slavic a înlocuit pâna la urmă complet dz-ul din fondul vechi de cuvinte (ezitări în scrierea lui apar încă din sec. 16), aromâna a fost şi aici mai conservatoare, păstrând vechea pronunţie, ba chiar extinzând-o şi asupra slavismelor de dată mai veche (găsim spre ex. dzare 'zare' < paleosl. zarja). Prin urmare, tratamentul dz în cazul elementelor de substrat conţinând un daco-moesian z este nu numai normal ci, mai mult, el constituie o normă pentru aceste elemente[7].

 

s şi z în transcrierile numelor TDM

Şi, cum ideile se cheamă una pe alta, nu pot lăsa să-mi scape ocazia de a face o altă precizare, referitoare de data aceasta la fonetica numelor atestate[8], căreia eu îi acord mare însemnătate. Autorii moderni tratează pe /s/ şi /z/ din formele traco-dacice păstrate ca aparţinând unor variante foarte naturale ale numelor pe care le discută, nevăzând nici o dificultate în a cita, pentru un acelaşi radical trac, forme cu s alături de forme cu z. Cred că, fie şi doar metodologic, este o greşeală, fiindcă înseamnă că luăm ca aprioric demonstrată identitatea acestor variante, ceea ce este departe de a fi corect. O analiză statistică a numelor trace cu /z/ ne arată că el nu alternează nicidecum cu /s/ şi nici invers. Este un fapt de altfel foarte normal şi de aşteptat, de vreme ce limbile tracice erau limbi satəm, grup în care /z/ şi /s/ au origini şi funcţii diferite (de cele mai multe ori provenind din asibilarea lui *k' şi *ĝ): ex. cu /z/: Ζάλδαπα/Ζέλδεπα (<*ĝhel-d- "galben, auriu"), ζελᾶς (<*ĝhela- "vin") etc. şi cu /s/: Serdica/Sardica (<*k'ṛd- "inimă, mijloc"), -sula (<*sulŭa "pădure"), Σεύθης, Suci-dava etc. În cele mai multe din cazurile în care s alternează totuşi în mod real cu un z, este vorba de diverse tipuri de oscilaţii grafice, din care cele mai importante sunt următoarele două:

-scrierea hipercorectă s pentru z în limba latină, în cuvinte şi nume în care /z/-ul este etimologic corect. Fenomenul, bine cunoscut în epigrafie şi în istoria limbilor romanice, este provocat de pronunţarea sonoră (ca /z/) a lui /s/ intervocalic în vorbirea "vulgară" (instalată încă din sec. I aChr.), care a determinat considerarea ei drept "incorectă". Ex.: formantul final –ζενις (<**ĝenes "fiu, născut", acelaşi cu gr. –γενης), cu peste 130 de atestări, nu este decât de câteva ori scris –senis/-sanus, aproape exclusiv în teritoriile latinofone (la sud de Haemus apare o singură dată în forma –σενις, în prov. Rhodope, într-o inscripţie foarte probabil latinizantă). În cele din Thracia propriu-zisă el este scris numai –ζενις.

-confuzia grafică între Σ şi Ζ (deseori şi Ξ) în paleografia greacă. Ex.: Forma Σάλμοξις (cu Σ-) ne întâmpină doar în unele manuscrise ale lui Herodot, în timp ce toţi ceilalţi autori (inclusiv cei care-l citează explicit pe Herodot) scriu Ζάλμοξις.

Trebuie, prin urmare, să fim mult mai precauţi în alegerea variantelor atestărilor tracice cu care lucrăm, aşa cum vom vedea imediat mai jos.

 

Etimologia

Etimonul indo-european este *bhēreĝ-, *brēg’-,*bhereĝ-cu variantele *bherek’-, *brēk’ - ), el constituind o familie foarte numeroasă, cu atestări în toate ramurile şi aproape în toate limbile indo-europene. Sensul său general, aşa cum a fost el reconstruit, este acela de "strălucitor, luminos". Ţinând însă cont de multitudinea de rădăcini cu acest sens, este probabil că existau, încă din i-eană, specializări pe care limitele reconstrucţiei semantice nu ne mai permit să le surprindem. Deşi sensul general 'strălucitor' este cel curent pentru unele limbi (cf. av. brāz-“a lumina”, engl. bright “strălucitor”) ne este deloc imposibil ca în aceste cazuri să avem o generalizare a sensului mai vechi, de 'alb întunecat, alb pestriţ'.

Pokorny crede că rădăcina este o dezvoltare a rad. bher- "luminos, cafeniu"(p.139): " Die Gruppen bhereĝ -, bherek' - scheinen Erweiterungen zu bher-`hell, braun' zu sein ". După părerea mea, varianta principală * bhēreĝ - (alternând cu * bhēreĝ -, * bhereĝ -) este un compus (ori poate un derivat prefixat) al rad . ar(e)-ĝ - (arĝ -?), e r e ĝ - ( *( e )r( e )g’) , ṛ ĝ i- 'alb (strălucitor), argintiu' (poate o combinare a lui *bher + e r e ĝ - ?? ).

 

 

Etimonul indo-european

Cuvântul românesc şi cel albanez provin dintr-un etimon de substrat, despre care vom vorbi mai jos, al cărui prototip este, aşa cum se cunoaşte mai de mult, i-eanul *bhērəĝ 'luminos, strălucitor', cu multe realizări fonetice (*brēĝ,*bhərəĝ,*bherək’,*brēk’ etc.). Acest radical, foarte răspândit în toate ramurile limbilor i-ene, a dezvoltat însă o mulţime de forme şi de sensuri, asupra cărora trebuie să stăruim puţin pentru a alege pe cel mai potrivit pentru cuvântul nostru. Pokorny crede că rădăcina este o dezvoltare a rad. *bher-"luminos, cafeniu"(p.139): "Die Gruppen bhereĝ-, bherek' scheinen Erweiterungen zu bher-`hell, braun' zu sein". După părerea mea, varianta principală *bhērəĝ- (alternând cu *bhērəĝ-,*bhərəĝ-) este un compus (ori poate un derivat prefixat) al rad. ar(e)-ĝ- (arĝ-?), ərəĝ- (*(ə)r(ə)ĝ), ṛĝi- 'alb (strălucitor), argintiu' (poate o combinaţie a lui *bher + ərəĝ- ??).

Însuşi *bhērəĝ este doar o variantă a unei extrem de ramificate familii de rădăcini cu sensul 'strălucitor, luminos', de care cel mai apropiat membru este *bheləĝ 'strălucitor, alb'. Ca să nu plictisesc aici cu prea multe forme indo-europene, voi enumera realizările acestui radical într-un fişier separat, pentru cei dornici să le cunoască.

Sensul:

Ca şi Fick, cei mai mulţi lingvişti consideră că mesteacănul este copacul alb (Fick 264: "der lichte Baum" copacul de culoare deschisă), numele său explicându-se prin urmare de la *bhēr(ə)ĝo- ori *bhēr(ə)ĝā, o dezvoltare tematică a rădăcinii de care ne ocupăm: *bhēr(ə (alb) strălucitor. Este o explicaţie simplă şi aparent consistentă dar, din nou, câteva observaţii o pun sub semnul întrebării. Trebuie mai întâi să observăm că, la nivelul formei,*bhēr(ə)ĝ- este un compus şi nu un radical primar. Fiind un compus, este de la sine înţeles că sensul său iniţial reprezenta, în gândirea indo-europeanului, combinaţia a două noţiuni. Partea finală a lui *bhēr(ə)ĝ- trebuie să fi fost *ər(ə)ĝ- ori chiar *ar(ə)ĝ-, aceeaşi cu rădăcina de la care provine numele argintului pe o largă arie i-eană (exemple). Dacă deci acest acest *ər(ə)ĝ- final este într-adevăr purtătorul sensului alb strălucitor, atunci primul formant, probabil bhe[9], trebuie să conţină diferenţa specifică, cea care precizează ce fel de alb.

În primul rând, mă îndoiesc că vechii indo-europeni vor fi avut noţiunea alb aşa cum o înţelegem noi astăzi. Ca urmare a unei îndelungi evoluţii culturale şi semantice, în limbile moderne culorile principale sunt nişte abstracţiuni. Cu puţine excepţii[10], numele lor nu mai evocă proprietăţile cromatice ale vreunui obiect din natură. În vechime însă, oamenii gândeau în termeni mult mai concreţi. Spre exemplu, nu existau termeni care să însemne albastru, verde ori galben, ci doar cuvinte precum (culoarea) cerului (alb-albastru), a fierii (verde deschis-gălbui), a frunzei (verde mai închis-galben-roşcat), a părului (blond sau blond-roşcat) etc. În al doilea rând, constatăm că pentru noţiunea alb + strălucitor indo-europeana avea un număr extrem de mare de radicale (peste 20), fiecare cu mai multe variante şi realizări lexicale. Este de domeniul evidenţei că este exclus ca toate să fi avut sensul general alb + strălucitor. Mult mai plauzibil este că fiecare din aceste radicale va fi desemnat o anume combinaţie cromatică, specifică unor obiecte din natură, şi că doar limitele metodologice ale reconstrucţiei semantice ne împiedică să o identificăm cu precizie.

 

Analizând dezvoltările semantice ale radicalului nostru, constatăm că ele se pot separa în două grupe principale:

1.            Tulpina tematică *bhēr(ə)ĝo- ori *bhēr(ə)ĝā, a ajuns să desemneze, pe aproape întreaga arie indo-europeană, mesteacănul, mai rar o rudă a acestuia, ca ulmul, frasinul etc.

2.            Tulpina atematică, ori diverşi derivaţi, au continuat să desemneze un anumit model coloristic. Această a doua tulpină s-a specializat şi ea, în anumite grupuri de limbi, ori în arii ale indo-europenei, pentru a numi:

-coloritul special al unor animale, constând în puncte, dungi ori pete negre pe un fond alburiu/cenuşiu-deschis, uneori cu nuanţe roşietice; cuvântul a fost folosit aproape exclusiv pentru două categorii zoologice:

-animale de cultură, în principal oi şi capre, uneori bovine [preponderent în aria balcanică]

-peşti: în principal din familiile somonului, păstrăvului şi bibanului (salmo, perca) [în special în aria nordică, celto-germanică]

-culorile crepusculului (în special al celui de dimineaţă): alb întunecat, uneori cu roşu. [mai ales în aria balto-slavică]

-modelul cromatic al altor obiecte din natură, constând în pete de negru pe un fond alb ori alburiu.

 

 

Culoarea mesteacănului (în botanică betula, cu numeroase specii)

Iată câteva mostre de coajă ale câtorva din cele mai obişnuite specii de betula.

Iată şi un frumos aliniament de mesteceni tineri (fotografie luată de pe situl internet www.fotosearch.com):

Varianta cu cele mai multe şi mai râspândite (geografic) realizări este cea care denumeşte mesteacănul (uneori plopul) şi care porneşte de la variantele tematice *bhēr(e)g’o- ori *bhēr(e)g’ā (sanscr. bhūrjah, lit. béržas (modern bērzs), prus. berse, v.isl. bjǫrk (<*bherəĝā) , v.g.s. birihha, engl. birch, germ. Birke şi a sl.com.arhaic *berεzā, mai târziu bérza,v. Bernstein p.52 şi 138). Fotografiile de mai sus ne arată că mesteacănul nu este alb, ci alb-cenuşiu cu pete albe şi vom vedea în continuare că acest sens este confirmat şi de realizările din alte sfere semantice ale acestei rădăcini. Demiraj este cel care, în EtimAlb, pune în legătură cuvântul albanez derivat de la *bhēr(ə, anume barth, bardhë (dintr-un proto-albanez direct *barĝ(ā)), cu numele bradului, care este bredh, rezultatul unei regularizări de la pluralul cu umlaut bredhī al vechiului singular etimologic *bradh, dintr-un proto-albanez *braĝ-. Este, bineînţeles, corespondentul cuvântului românesc de substrat brad, provenit şi el dintr-un daco-moesian *braz (din acelaşi i-ean *braĝ-), tot printr-o regularizare, de data aceasta analogică: fosta pereche sg.*braz/pl.brazi devine brad/brazi, după cad/cazi, rad/razi, ud/uzi, crud/cruzi etc.

 

 

Culoarea zorilor. Un al doilea sens cu largă răspândire este cel al culorii cerului la crepuscul (mai ales cel de dimineaţă), un amestec incert de alb, cenuşiu şi roşu. Acest sens este bine atestat în grupul slavic. Pokorny citează rad. balto-slav *brēsk- din * bhrēg'-sk- (deci o extensie cu suf. –sk-) în: lit. bré́kšta, bré́ško, bré́kšti 'a se crăpa de ziuă', apýbréškis 'zori'; slov. bręsk (dar v. şi briež-dit’ “a se lumina de ziuă”) , ceh břesk, pol. brzask 'zori', 'crepusculul de dimineată', poln. obrzasknąć 'a se lumina', brzeszczy się 'se face ziuă', cu asimilarea sonorităţii sufixului la cea a consoanei finale a radicalului, v.sl.bis. pobrězgъ 'crepuscul, zori', rus. brezg 'id.', pol. brzazg 'id.'. Înrudite cu slovacul brieždit' sunt cehul şi bulgarul březen, brežen care înseamnă însă “martie”. Legătura de sens între cele două forme trebuie explicată poate prin aceea că luna martie, prima lună a primăverii, cu care începea anul (agricol) la cei vechi, reprezenta, în gândirea metaforică a oamenilor acelor vremuri, zorii noului an. Simbolul ei trebuia deci să aibă nuanţa zorilor: alb întunecat cu tente roşietice. O interesantă şi frumoasă apropiere culturală între aria slavă şi cea română (păstrată fără îndoială de la daci) ne oferă sensurile lui mărţişor: 1. “luna martie” şi 2. simbolul acestei luni, anume şnurul împletit din fire albe şi roşii, aşadar culorile zorilor. Acest sens ne arată că noţiunea "luminos, strălucitor, culoare deschisă" nu este dată de strălucirea soarelui (de la sensul general “a străluci” al radicalului de care ne ocupăm), ci mai degrabă de culoarea cerului la răsăritul soarelui, un amestec de alb nehotărât, cenuşiu şi roşu. Asociaţia de idei între “zori” şi culoarea alburiu-roşcată a crepusculului de dimineaţă poate fi regăsită şi în alte limbi indo-europene. Astfel rădăcina *aus - / *us-, cu sensul primar “roşcat, roşietic” a dat în lat. aurora(<*ausosa), gr.ἔως, skt. ušas "zori", vgs.ostar (>germ. Ost, engl. East) etc.; pl. lat. albae însemna şi "zori" după cum mărturisesc arom. albile, fr. aube ori it. alba, toate însemnând "zori". Confirmând nuanţa de alb impur pe care o bănuiesc, multe din limbile i-ene, mai cu seamă cele din aria centrală, au păstrat, alături de termenul pentru mesteacăn, şi alte cuvinte derivate din acest radical. Sensurile lor sunt dezvoltări semantice diverse de la o noţiune primitivă care desemna o anumită combinaţie cromatică din natură. De altfel, nici mesteacănul nu are culoarea albă, ci cenuşie cu pete albe şi vom vedea în continuare că ea este confirmată şi de realizările din alte sfere semantice ale acestei rădăcini.

Pentru a încerca o reconstrucţie a acestei noţiuni, să trecem în revistă câteva din cuvintele derivate din *bhēr(ə:

 

Pentru aria centrală a limbilor i-ene, cu siguranţă pentru cea ocupată de limbile baltice, slave şi TDM, trebuie să acceptăm existenţa a cel puţin două cuvinte:

-*bhēr(ə)ĝo- şi *bhērəĝā 'mesteacăn' (ulm, frasin etc.)

-*bhērəĝ 'alb cu negru'

 

Limbile TDM

Limbile indo-europene par să fi avut, cele mai multe din ele, cel puţin două cuvinte derivate de aici: unul cu sensul mesteacăn, celălalt cu sensuri diferite derivate de la cel al nuanţei de culoare "alb (pestriţ)". Şi în limbile TDM putem izola două variante, care merg în paralel cu cele din limbile balto-slave.

1. Primul, cu sensul "mesteacăn", avea forma *bergā- (cu voc. tematică ā). L-bile slave de sud au: bg. брéза, scr. брéза, slov. bré́za. Situaţia din limbile tracice cere explicaţii suplimentare

Există trei atestări, toate trei toponime (deci potrivite sensului 'mesteacăn'), care pot fi legate de acest radical: Βέρζανα (sec. 6 la Proc.De Aed. 120,41 în Dardania), Bersovia (TP 7,3 şi, după ea, GR 204,3)=localitate în SV Daciei, dar Berzobis la Prisc.Inst. 6,13, care îl citează pe Traian (deci atestare de sec. I): Traianus in I Dacorum: inde Berzobim, deinde Aizi processimus şi Bersamae (GR 187,16), localitate între Anchialus şi Kabyle, azi poate Aitos (după Dec. 54, s.v. Bersamae). Două din aceste atestări sunt în regiuni vorbite de daci: Βέρζανα în Dardania şi Bersovia/Berzobis în Dacia. Cred că sonoritatea originală era cu z, nu cu s (care este o var. grafică latină târzie (apare practic o singură dată, în TP, fiindcă GR nu face altceva decât să reproducă această variantă, ca în cazul majorităţii numelor). Varianta Berzobis (=Berzouis) este mult mai credibilă, fiind mai veche şi de primă mână (Traian trebuie să fi auzit numele chiar din gura dacilor de acolo). De altfel pronunţia cu z este confirmată şi de hidronimul local modern Bârzava (cf. şi Berzovia; poate prin filieră slavă? numele nu poate fi antic în română: v-ul intervocalic ar fi dispărut). Pentru zona tracă nu mă pronunţ, fiindcă acolo putem avea de a face cu o mutaţie consonantică, dar în general, nu ne putem bizui pe acurateţea formelor redate de GR (mă refer la detalii; el latinizează).

În baza acestor atestări putem aşadar propune un TDM *berz(a) "mesteacăn"

2. Cel de al doilea, în voc. tematică –o ori poate atematic (?), trebuie să fi fost adjectivul care desemna diferite nuanţe de alb, folosit în special pentru nume de animale, în primul rând oi. Aici intră bg. pe brézь (bulg. modernă бряз , mac. brez ) '(despre animale) alb,bălţat, pătat cu alb, cu o pată albă în frunte (despre cai, oi)”, de unde româna l-a împrumutat pe breaz, cu acelaşi sens, şi l-a creat apoi pe brezaie (numită şi brezoaie ori brează), personaj mascat şi costumat în zdrenţe pestriţe, cu velinţă roşie, purtând un cioc lung ca cel al berzei, din care clămpăne în ritmul muzicii de fluier. Această variantă, cu acest sens, este necunoscută limbilor slave, ceea ce mă face să cred că ea ar putea fi preluată chiar din substrat (dintr-o formă tracică *brez(o?)), suferind apoi metateza tipic slavă(11). În daco-moesiană acesta va fi avut forma * barż(12), din care au provenit alb. barth, bardhë 'alb' şi rom. bardzŭ,-ă 'bălţat cu alb, o anumită nuanţă de alb > ciconia etc.' Cum ambele atestări dacice citate mai sus (Βέρζανα şi Berzobis) au vocala e în radical, trebuie să admitem fie că deschiderea e>a s-a produs mai târziu decât data celei mai târzii din ele (Βέρζανα, sec. 6, fiindcă GR, sec. 7, reproduce forme din sec. 4), fie că timbrul vocalic al radicalului era diferit de cel al cuvântului *berzā 'mesteacăn', cum pare să arate bulgara (berza 'mesteacăn', dar bĕrzь > brjaz( ь ) 'breaz'). Această a doua explicaţie îmi pare mai probabilă şi în consecinţă, consider că rad. care a stat la baza daco-moesianului *barż trebuie notat prin *bĕrz-

 

Pentru dm. am avea deci:

1. pantr. *berz > dm. *berz ori *berż (atestările nu ne permit să stabilim nuanţe de pronunţie, dacă ele vor fi existat)

2. pantr. *bĕrz > dm. *barż 'diferite nuanţe de alb -> subst. ciconia'. În cazul în care, într-adevăr, rădăcina ie *bhereg'- este un compus al lui *ereg, atunci avem atestată şi pentru tracică evoluţia fonetică e(ă)>a în Arzos=gr. ἀργός. Consider că sensul 'ciconia' este de dată antică dintr-un motiv bine întemeiat, acela că numele păsării în greaca veche exprima exact nuanţa culorii pe care am reconstruit-o pentru numele românesc al păsării, 'alb pestriţ': gr. πέλαργος 'barză', compus din πέλιος 'pestriţ, pătat' + ἀργός 'alb(strălucitor)'. O variantă fonetică a aceluiaşi radical l-ar putea explica chiar şi pe πάρθενος (cu etimologie necunoscută). Acesta poate avea un etimon de forma *bh(a)rdh-eno- ori * bh(a)rgwh-eno-, înrudit cu *bhereg, unde lanţul semantic "alb"-"pur"-"fecioară" este perfect justificat (v. cazul latinului candidus ori, şi mai grăitor, cel al gr. κόρη "lumina ochiului" şi "fată"). Vechiul nume indo-european al păsării (*stṛk-) lipseşte în pen. Balcanică, probabil datorită unui tabu religios al tuturor popoarelor antice din această arie.Urme ale unui asemenea mit s-ar putea să fie legenda alungării pigmeilor de către cocori de care ne vorbeşte Plinius[13], care plasează acest episod mitologic în sud-estul Moesiei, la Gerania (=Cranea, la sud de Callatis). Este locul să amintim aici poziţia cu totul specială pe care o are barza în credinţele populare ale românilor, poate şi ea o reminiscenţă dacică .

 

Traca şi greaca

Fac aici o paranteză pentru a atrage atenţia asupra deosebitei importanţe a limbii vechi greceşti în studiul limbilor tracice[14]. Pe de o parte nu este deloc exclusă originea lor comună (în ciuda izoglosei centum/satem care le desparte, dar care poate fi ulterioară perioadei de comunitate). Pe de altă parte trebuie să reconsiderăm raporturile existente între civilizaţiile greacă şi tracă la o epocă mai veche decât cea a istoriei scrise, cu consecinţe asupra limbilor lor. Dacă în epoca clasică tracii erau văzuţi ca barbari şi inferiori grecilor, mitologia îi prezintă cel puţin ca pe egali ai lor, dacă nu superiori în unele privinţe sau prin unele figuri (să ne amintim că Orfeus este trac, mari eroi ca Diomedes şi chiar zei ca Dionysos) şi această viziune pare să fi dăinuit până la Homer. Fără nici o îndoială, tracii au reprezentat cândva un model pentru greci, au fost o forţă civilizatoare (ca reprezentanţi ai unei culturi înalte pentru acea epocă) şi este, prin urmare, de aşteptat să găsim în limba greacă (îmi asum riscul s-o spun) profunde influenţe tracice, aşa cum le întâlnim în mitologie. Probabil vom descoperi că trebuie să împingem şi istoria tracilor înapoi cu câteva sute bune de ani (dacă nu cu un mileniu), aşa cum s-a întâmplat cu cea a grecilor după descifrarea tăbliţelor în linearul B, pentru a putea explica toate legăturile tracilor nu doar cu grecii ci şi cu frigienii şi cu alte popoare străvechi din Asia Mică (troienii erau mysieni traci). Cred că o serie întreagă de cuvinte, calcuri semantice şi chiar evoluţii fonetice greceşti, fie provin din tracă, fie au aceeaşi origine cu corespondentele lor tracice. Studiile de istorie a limbii greceşti cunosc de multă vreme o lungă listă de elemente străine în această limbă, considerate fie micro-asiatice, fie 'mediteraneene', fie de altă origine, rareori şi sotto voce numite 'tracice'. Cred că în realitate, cum mi se pare de altfel şi natural, ţinând cont de îndelungata vecinătate a celor două popoare, multe din aceste elemente negreceşti se pot explica prin tracă, şi numai puţinătatea cunoştinţelor noastre despre această limbă ne-a împiedicat până acum să o facem. De aceea consider că vocabularul, atât de bine atestat, al limbii greceşti are încă multe să ne spună despre limbile tracice.

Schema evoluţiei cuvântului bardzu, -ă din faza i-e. până la cea română:



[1] Numea la început poate o specie de barză moţată, dar şi sub influenţa lat. ciconia (Haşdeu, în Cuv.den bătr. I,303)

[2] Rosetti 265 'termenul e răspândit în toate limbile balcanice (afară de turcă) şi vine de la păstorii români nomazi'

[3] Şi Sextil Puşcariu, care în 1913, în DA, îl credea împrumut din albaneză, a revenit asupra acestei poziţii în 1940 (Limba Română).

[4] De altfel, unul din argumentele principale aduse în această dispută este tocmai fondul lexical comun al albanezei şi românei.

[5] v. de ex. (la Decev, TSR p.504) planta μιζήλα 'cimbru' (Thymus), plantă diuretică, < ie. *meiĝh-il-ā 'pişătoare' (cf. arm. mizel 'a urina' şi sudov. mizalai 'urină'); (ib. p.9)Αἰζισις (+var.)< aiĝ 'capră'

[6] cf. spre ex. textul Legendei Duminicei, de la 1600, la Haşdeu, Cuvente den bătrâni (Buc. 1984, vol.II, p.75)

[7] Alternanţa dz/z poate fi deci folosită pentru a distinge între cuvintele fondului proto-român (cu dz) şi cele pătrunse în limbă după acest stadiu (cu z). Din păcate, în dialectul daco-român aceste cuvinte sunt relativ rare în textele vechi, iar confuziile grafice în redarea celor două sunete pot uşor induce în eroare.

[8] Este vorba în fapt despre o secţiune nouă a lingvisticii tracologice care aşteaptă un studiu serios: aceea a reconstituirii fonetismului autohton al variantelor gregeşti şi latineşti atestate; aceasta este însă o discuţie vastă, care nu-şi are locul aici.

[9] Ca, de pildă, portocaliu < portocală.

[10] Prima sa parte, probabil *bhe, este prea scurtă pentru a putea fi explicată cu o probabilitate satisfăcătoare.

[11] Pentru 'metateza slavă', numită 'metateza în grupurile tort,tolt', v. mai multe la Berstein.

[12] Prin [ż] am notat un tip de palatală sonoră specific dacică cu realizările /ð/ (>poziţional /þ/) în albaneză şi /dz/ în română (ulterior /z/ în daco-română), în cuvinte ca alb. viedhullë-rom. viedzure, alb. modhullë-rom. madzăre etc.

[13] Şi Propertius menţionează mitul, fără să amintească însă de daci.

[14] Cf. şi studiul meu despre paralele lexicale existente între greaca veche şi substratul limbii române (A New Dimension of the Linguistical Relations between Romanian and Greek)