You can help this site!

You may post your impressions and opinions on

Va puteţi scrie impresiile ori opiniile pe

 

SoLTDM Forum

 

Organizarea administrativă a provinciilor din Peninsula
Balcanică în sec. al VI-lea p.Chr.

 

Cuprins:

 

Partea I. Teritoriile balcanice până la începutul sec. VI.

A. De la încheierea cuceririlor romane până la reforma din sec. III2-IV1

B. Reformele administrativ-teritoriale din sec. III2-IV1

C. Schimbările petrecute de la Diocleţian până la încep. sec. VI. Surse.

D. Structura administrativ-teritorială a peninsulei balcanice la începutul sec. VI,

după Hierocles. Graniţe. Oraşe. Harta.

 

Partea II. Evoluţia organizării administrativ-teritoriale a provinciilor balcanice în sec. VI.

         E. Sursele istorice pentru sec. VI

         F. Provinciile

         G. Subdiviziunile provinciei. Oraşul şi regiunea

 

Partea I. Teritoriile balcanice până la începutul sec. VI.

 

A. De la încheierea cuceririlor romane până la reforma din sec. III2-IV1. Primul tablou complet al administraţiei provinciale romane în peninsula balcanică - imediat după ce Domitian a împărţit Moesia în Superior şi Inferior, iar Traian a încheiat cuceririle romane prin supunerea Daciei - este cel oferit de Ptolemeu, în Cosmografia sa. Pe baza listelor sale de coordonate s-au putut reconstitui primele hărţi ale acestor ţinuturi, surprinzător de corecte în ansamblul lor, şi s-au putut reface în detaliu graniţele dintre provincii, multe din ele neschimbate până în antichitatea târzie, uneori până către epoca modernă. În acea vreme unitatea administrativă cea mai mare a imperiului era provincia, condusă de un legatus Augusti pro praetore. Imperiul roman avea în Balcani, la încep. sec. II, 8 provincii: Pannonia Inferior, Dacia, Illyris (formată din Liburnia şi Dalmatia), cele două Moesii (Superior şi Inferior[1], aceasta din urmă întinzându-se până la braţul cel mai nordic al Istrului), apoi Thracia, la sud de Haemus, care ocupa întreg uscatul dintre Pont, Propontis şi Egee, cu excepţia Chersonesului Tracic,  Macedonia şi Grecia, fiecare cu diviziunile ei istorice. Autonome erau teritoriul Iazygilor Metanaşti şi Chersonesul Tracic. Ptolemeu lasă să se înţeleagă că Roma controla şi partea Sarmaţiei aflată imediat la nord de delta Istrului. Provinciile erau subîmpărţite în regiuni (regiones), care nu par să fi fost constituite pe aceleaşi criterii cu cele din vremea Dominatului (v. mai jos). Thracia şi-a păstrat, poate chiar până la Diocleţian, diviziunile tradiţionale de natură militară numite strategíi/στρατηγίαι[2]. Plinius spune că ele erau în număr de 50, iar Ptolemeu numeşte 15 dintre ele. Diviziunea imediat inferioară (şi ultima pe scara ierarhică) era satul, aşa cum găsim în numeroase inscripţii[3]. S-a păstrat şi numele trac al acestei diviziuni, anume midne, încă în uz la 266p, aşa cum ne încredinţează inscripţia CIL 6, 32567 de la Roma: cives prov(inciae) Tracie, reg(ione) Serdicens(e), midne Potelense.

B. Reformele administrativ-teritoriale din sec. III2-IV1. Primele transformări radicale ale acestui tablou s-au petrecut la sf. sec. III. Mai întâi Aurelian, renunţând în 275 la teritoriile de la nord de Danubiu, a mutat Dacia lui Traian de-a dreapta fluviului, creând între cele două Moesii o Dacia Aureliani, cum spune Eutropius[3bis], Dacia Nova la alţi autori[4]. Însă marea reformă a imperiului s-a petrecut în ultima decadă a aceluiaşi secol, pe la 294 ori 296, când Diocleţian, din raţiuni în primul rând militare, a împărţit imperiul în două părţi, Occident şi Orient, fiecare urmând să fie stăpânită de un Augustus. Reforma lui a fost desăvârşită câteva decenii mai târziu de către Constantin, motiv pentru care reforma este de obicei atribuită amândurora. Într-o formă sau alta, această separare a dăinuit până când cele două imperii s-au separat în mod oficial în 395.

Fiecare din cele două părţi a fost divizată de către Diocleţian în câte două prefecturi (praefecturae), deci 4 în total, urmând ca fiecare din ele să fie condusă de către un praefectus, care dădea socoteală direct şi numai unui Augustus ori Caesar, unul dintre cei patru tetrarhi. Această schemă, la care urmaşii direcţi ai lui Diocleţian renunţaseră imediat, s-a dovedit totuşi funcţională şi de aceea a fost revitalizată în 318 de către Constantin în forma prefecturilor pretoriene, aflate sub comanda directă a prefectului pretoriului (praefectus praetorio). Constantin a creat şi o capitală nouă pentru imperiul de est, transformând - în decurs de cinci ani de construcţii asidue - vechiul Byzantium în Constantinopolis (Nova Roma), condusă de un Praefectus Urbis, ca şi Roma. O prefectură era subdivizată în mai multe dioceze (dioeceses[5]), fiecare ascultând de un vicarius. La rândul lor, diocezele erau divizate într-un număr de provincii (provinciae / gr. ἐπαρχίαι), aflate sub comanda unor guvernatori (rector provinciae) care erau fie consulares, fie praesides. Provinciile de graniţă (limitaneae) aveau un regim special: fiind în prima linie defensivă împotriva barbarilor, ele erau mult mai militarizate, găzduind un număr mare de trupe, aşezate în sistemele de fortificaţii (pe care le descrie Procopius) şi, de aceea, guvernatorii lor aveau şi atribuţii militare, fiind numiţi duces în ND, respectiv ἡγεμόνες de către Hierocles. Iniţial, diocezele balcanice aparţineau împeriului de Est, atât prefectura Illyricului cât şi cea a Orientului fiind conduse de tetrarhii estului. Theodosius însă, la 394, când a reaşezat organizarea administrativ-teritorială a imperiului, mai degrabă după apartenenţa cultural-lingvistică a diocezelor şi provinciilor, a înglobat Pannoniile latinofone în Imperiul de Vest.

C. Schimbările petrecute de la Diocleţian până la încep. sec. VI.

Principalele surse de care dispunem astăzi pentru reconstituirea evoluţiei acestei structuri teritoriale aparţin la două categorii principale de documente nu întotdeauna clare, sigure şi precis databile:

1. Itinerariile. Deşi sunt o creaţie romană, ele probabil îşi datorează existenţa periplurilor greceşti, fiind în fapt nişte portulane de uscat. Erau portabile şi perfect comparabile ca utilizare cu "mersurile trenurilor" din zilele noastre. Itinerariile sunt şi cele mai vechi dintre sursele asupra reformei, unele anterioare ei[6], dar ajustate şi completate ulterior, altele contemporane:

-Primul[7] şi cel mai important dintre ele era un itinerarium pictum, făcut probabil cu câteva decenii (cel mult un secol) înainte de Diocleţian, oricum înainte de pierderea Daciei Traiane. Acest original şi important document, pe care eu propun să îl numim Itinerarium Pictum Annotatum, a dispărut, însă nu înainte de a servi ca model altor două documente: Tabula Peutingeriana şi Cosmografia Anonimului din Ravenna. Foarte preţioase pentru datele lor topografice, geografice şi toponomastice, mai puţin pentru cele administrative, cele două lucrări încă nu dispun de analize şi aparat critic corespunzătoare şi complete.

- Itinerarium Antonini (IA), creat în vremea unui Antonin (probabil Caracalla), ultimul său strat este datat nu mult după Diocleţian. Se afirmă, cu argumente neconvingătoare însă, că în prima sa formă el provine din epoca lui Augustus. Are aceeaşi origine îndepărtată cu Itinerarium Pictum Annotatum de mai sus, având o serie de particularităţi ale informaţiei comune cu acesta şi fiind în mod evident decalcat după o hartă rutieră, cum arată mulţimea de rute independente pe care le conţine.

- Itinerarium Burdigalense (IB), numit şi Itinerarium Hierosolymitanum (IH), a fost întocmit de către un pelerin creştin la 333p şi are aceeaşi structură cu a celui precedent, fără să se inspire din el pentru niciunul din segmentele sale.

         2. Listele de provincii (laterculi provinciarum) şi cea a demintăţilor (Notitia Dignitatum).

Pentru părţile noastre aceste liste sunt în număr de 4:

-Laterculus Veronensis, datat la 297p

-Laterculus Polemii Silvii, complet pentru Imperiul de Răsărit, scris în 449p. Mommsen, care l-a şi editat în Chronica Minora, arată că pentru provinciile de vest datele sunt la zi, însă pentru cele din Est Polemius a copiat o altă listă, cu cca. 100 de ani mai veche. Putem deci să-l considerăm ca datând de pe la 350p ori mijl.sec. IV.

- Breviarium-ul lui Rufius Festus, de la 369p.

- Notitia Dignitatum, datează din apropierea mijlocului sec. V (oricum după 427), informaţia sa fiind însă relevantă pentru anii 420 pentru Vest, şi pentru anii cca. 400-405 pentru est. Ea conţine o listă detaliată a tuturor funcţiilor (demnităţilor) militare şi civile ale celor două imperii.

În afara acestor documente, care vizează chiar probleme de administraţie civilă sau de geografie (inclusiv administrativă[8]) a provinciilor, există şi alte texte care fac referire, direct sau indirect, într-o măsură mai mică sau mai mare, la organizarea administrativ-teritorială. Dintre acestea, de o deosebită importanţă sunt actele de natură juridică şi administrativă care compun Corpus Iuris Civilis (abreviat CIC în continuare). Un important potenţial informativ încă nevalorificat se află în textele care compun Patrologia Latina, în special în diversele acte bisericeşti, precum şi în "notitiae episcopatuum" de mai târziu (v. infra).

Studiul comparat al tuturor acestor surse arată că, în ciuda aparenţelor statice, această structură administrativă a lui Diocleţian a cunoscut, de la început şi până la începutul sec. VI, în cca. 200 de ani, mai multe schimbări. Mai mulţi împăraţi au avut, în acest răstimp, ambiţii de constructori şi de reformatori, toţi acţionând în direcţiile trasate de Diocleţian, anume aceea de separare a puterilor şi de divizare a unităţilor teritoriale mari în unele mai mici şi mai uşor de condus, cu preţul unui aparat birocratic masiv şi lent. Mulţi din împăraţii acestei epoci, în frunte cu Diocleţian, Constantin şi Iustinian,  majoritatea chiar, erau legaţi prin naştere şi limbă de ţinuturile balcanice (v. Russu, Elem.). Ei cunoşteau bine aceste regiuni şi nu este o simplă întâmplare că cei mai mulţi au intervenit radical în destinul patriilor lor. În urma reformelor lor, unele de scurtă durată, altele definitive, provinciile balcanice au cunoscut apariţii şi dispariţii, sciziuni şi uniuni, înainte de a ajunge la structura surprinsă de Hierocles în 527-528. Trebuie să amintim momentele cele mai importante ale acestei evoluţii, pentru a putea înţelege corect unele din nepotrivirile şi anacronismele pe care le găsim la autorii din sec. VI, şi pentru a vedea cum a continuat acest secol sensul devenirii istorice, pregătind evenimentele secolului al VII-lea. Iată, în acest scop, un tabel cu provinciile balcanice, aşa cum apar ele în listele de provincii:

 

 

Laterc. Veronensis

297

Laterc. Polemii Silvii

350

Festi Breviarium

369

ND

400

 

d.Thracia

 in Thraciis VI

Thracia

d.Thracia

1
Europa
Europa
Europa
Europa
2
Rhodope
Rhodope
Rhodope
Rhodope
3
Thracia
*Thracia†Thracia prima
Thracia
Thracia
4
Haemus mons
°Haemimontus†Thracia secunda
Haemimontus
Haemimontus
5
Scythia
°Scythia†Scythia inferior
Scythia
Scythia
6
Moesia  inf.
Moesia inf.
Moesia inf.
Moesia  sec.

 

d.Moesia

in Illyrico XVIIII

(Illyricus)

d.Dacia

7 Dacia Dacia Dacia Dacia ripensis
8 Moesia Superior/Margensis Moesia superior Moesia Moesia prima
9 Dardania Dardania Dacia Dardania
10 Praevalitana Praevalis Praevalis Praevalitana
11

Dacia mediterr.

(exista de la 386 )

12 pars Maced. Salut.
  (d.Moesia) ?( in Illyrico) d.Macedonia d.Macedonia
13 Macedonia Macedonia Macedonia Macedonia
14 Thessalia Thessalia Thessalia Thessalia
15 [Achaia] Achaia Achaia Achaia
16 Epirus nova Epirus nova Epirus Epirus nova
17 Epirus vetus Epirus vetus Epirus Epirus vetus
18 Creta Creta Creta Creta
19 pars Maced. Salut.
20   †Haemimontus    
21   †Scythia  

 

În 297, imediat după reformă, provinciile din Illyricum (nr-ele 7-19) aparţineau de dioceza Moesia. Exista o singură Dacie (numită Dacia Nova) şi o singură Macedonie, iar cele două Moesii încă se numeau Superior şi Inferior. După Bury Hist p.179, prezenţa în Illyricum a Haemimontului şi Scythiei (n-rele 20-21 în tablou), în lista lui Polemius Silvius, este o eroare de copiere, ca şi completarea locurilor lor goale din lista Thraciei cu "Thracia secunda" şi "Scythia Inferior". Este într-adevăr de neconceput să fi fost creat un Haemimontus şi o Scythie în Illyricum, aceste nume fiind bineînţeles mutate din greşeală din Thracia aici. Nu ştiu însă de unde a luat el diviziunea Thraciei în Prima şi Secunda, fiindcă aceasta nu pare a fi o invenţie a lui. Eroarea anterioară nu obliga la crearea celor două Thracii, cu atât mai mult cu cât cei mai mulţi autori numesc această dioceză dioecesis Thraciarum (la plural). Observăm apoi că în prima jum. a sec. IV, între 297 şi 350, dioceza Moesiei a fost împărţită în altele două: Illyricus şi Macedonia. Înainte de 386 se produce o nouă reformă, prin care Moesiile sunt rebotezate Prima şi Secunda, iar Dacia Nova este împărţită în Ripensis şi Mediterranea[9]. Tot acum dioceza Illyricus devine dioceza Dacia[10].

 

D. Structura administrativ-teritorială a peninsulei balcanice la începutul sec. VI, în detaliu. Nume. Graniţe. Oraşe.

 

1.Prefectura Illyricum

1.1.Dioceza Dacia

1.1.1.Moesia Prima [în lat. Moesia Prima (scris şi Moesia I), numită probabil şi Margensis, de la r. Margus; gr. Μυσία α']

1.1.1.1. Spre vest şi nord (până la Istru) graniţa Moesiei Prima nu este cunoscută în mod direct şi explicit. Se bănuieşte că ea avea aceeaşi frontieră vestică cu a Moesiei Superior, aşa cum o descrie Ptolemeu: de la muntele Scardus (azi Šar planina), pe o linie ce mergea spre nord până la Sava, apoi cursul acestui râu până la vărsarea sa în Danubiu. În ItBurd[11], Singidunum este însă atribuit Pannoniei inferior, sporind confuzia care învăluie această parte a provinciei. În imperiul târziu, la vest de această frontieră trebuie să se fi aflat în partea de nord Savia (de care nu se mai vorbeşte mai nimic în textele târzii), iar în cea de sud Dalmatia[12]. Despre regiunea de la vest de Margus sursele nu menţionează însă absolut nimic, nici o localitate, existând astfel o bună probabilitate ca acel teritoriu să nu mai fi fost controlat de imperiu la acea dată.

1.1.1.2. Spre sud Moesia Prima se învecina în cea mai mare parte cu Dardania, de-a lungul Moravei de Sud (Južna Morava). La unii autori (geografi şi cartografi), Moesia se învecinează şi cu Praevalitana, dar aceasta este, cred, o interpretare greşită, cum voi încerca să arăt într-un viitor articol.

1.1.1.3. Spre sud-est, pe o mică porţiune de câţiva kilometri est de r. Margus (Morava), nu departe spre sud de Horrea Margi[13] (probabil în dreptul staţiei Praesidium Dasmini), graniţa Moesiei Prima era comună cu cea a Daciei Mediterranea.

1.1.1.4. Spre est, Moesia I se învecina cu Dacia Ripensis, pe o linie ce pornea din punctul aflat în apropiere de Praesidium Dasmini (1.1.1.3) şi mergea până la Danubius, imediat la est de Taliata (Donji Milanovac), cea mai estică localitate moesiană menţionată în izvoare[14].

Moesia Prima avea, după Hierocles, 5 oraşe:

Βιμινάκιν μητρόπολις=Viminacium (Kostolac, Serbia)

Σιγγίδονος=Singidunum (Beograd)

Γρατιανά = Gratiana (în ND între Cuppis şi Taliata, azi poate Dobra, Serbia)

Πρικορνία=Tricornium (lângă Ritopek, Serbia)

Ὁρθεμάρχος=Horrea Margi (Ćuprija, Serbia)

1.1.2. Dacia Ripensis [gr. Δακία Παραποταμία, la Proc. Ριπησία]

1.1.2.1. Graniţa vestică a Daciei Ripensis este comună cu a Moesiei Prima (1.1.1.4), prima sa localitate la Istru fiind Transdierna (ND).

1.1.2.2. Graniţa sudică separa Dacia Ripensis de Dacia Mediterranea, începând din punctul de lângă Praesidium Dasmini (1.1.1.4), continuând de-a lungul ramurii celei mai nordice a Balcanilor de aici (suprapunându-se în parte cu frontiera actuală dintre Bulgaria şi Serbia), până într-un punct aflat pe creasta Haemului, la nord-est de Serdica/Sofia, linie certificată de o inscripţie găsită la Bov, care menţiona acolo hotarul inter duas Dacias.

1.1.2.3. Graniţa estică a Daciei Ripensis începea în punctul din NV Sofiei arătat mai sus (1.1.2.2) şi ducea până la Istru, imediat în aval de Utus (ND şi Procopius). Proc. 4.6.36-37 şi 4.7.1 plasează graniţa dintre Dacia Ripensis din Illyricum şi Mysia din Thracia undeva între gurile râurilor Utus (Vid) şi Almus (Lom). Ultimele două localităţi din Illyricum, φρούριον Λαπιδαρίας şi burgul Λουκερναριαβούργου, niciuna cunoscută, sunt aşezate dincolo de fortul Utus (φρούριον...Οὔτως). Nu ştim cât din desenul TP este corect. În porţiunea care ne interesează oraşul Oescus este la vest de r. Oescus, deşi Gigen este la vest, iar r. Utus (Vid) lipseşte. Putem admite totuşi că Securisca, prima localitate moesiană pe malul Danubiului, se va fi aflat, într-adevăr, la stânga gurii Lomului (Almus), acolo unde azi este satul Čerkovica (v.Miller). În acest caz, graniţa între Dacia Ripensis şi Moesia se afla între gurile celor două râuri, păzită de burgul Lucernaria.

1.1.2.4. Graniţa nordică a Daciei Ripensis era constituită de cursul Danubiului cuprins între Taliata şi Lucernaria Burgus (est de Utus)

Dacia Ripensis avea, după Hierocles, 5 oraşe:

Ραζαρία μητρόπολις = Ratiaria (Arčar, Bulgaria)

Βονωπία=Bononia (Vidin, Bulgaria)

Ἄκοινες = Aquis (Praovo, Serbia)

Καστραμάρτης= Castra Martis (Kula, Bulgaria)

Ἴσκος = Oescus (Gigen, Bulgaria)

1.1.3. Dacia mediterranea [gr. Δακία Μεσόγειος]

1.1.3.1. hotarul de nord al provinciei era comun cu cel sudic al Daciei Ripensis (v. 1.1.2.2)

1.1.3.2. spre vest se mărginea cu Dardania, pe o linie nu foarte sigură, care trecea prin Ad Fines/Kuršumlija (aşezat pe drumul între Naissus şi Lissus) şi cobora apoi spre graniţa Macedoniei, cu care se unea undeva la est de Scupi.

1.1.3.3. la sud se învecina cu Macedonia, până într-un punct aflat la câţiva km. est de Strymon.

1.1.3.4. spre est, Dacia Mediterranea se învecina cu Thracia, pe o linie ce începea din punctul din NE Sofiei(v.1.1.2.2), intersecta drumul Serdica – Philippopolis între Soneium şi Pons Ucasi (IB ), coborând apoi până în punctul de pe malul estic al Strymonului (v. 1.1.3.3), unde se unea cu graniţa Macedoniei. Pe porţiunea sa cea mai sudică, pe culmile vestice ale masivului Rhodope, hotarul despărţea Dacia mediterranea de provincia Rhodope.

Dacia Mediterranea avea şi ea, după Hierocles, 5 oraşe:

Σαρδική μητρόπολις, lat. Sardica şi Serdica, azi Sofia

Παυταλία, azi Kjustendil (Bulgaria)

Γερμάη, Proc. Γερμεννε şi Γερμαή, azi Germania (Sapareva Banja, Bulgaria)

Νάϊσος, Naissus, azi Niš (Serbia)

Ῥεμεσιανά, Remesiana, Remisiana, azi Bela-Palanka (Serbia)

1.1.4. Pr(a)evalitana [numită şi Pr(a)evalis, ἐπαρχία Πρεβαλέως la Hierocles, de la un nom. Πρέβαλις]. Pare a fi fost iniţial regiunea unui oraş Pr(a)evalis. Este una din provinciile despre care avem cele mai puţine date. Geografii consideră că ea ocupa partea sudică a vechii Dalmatia, din care cu siguranţă a fost desprinsă, dar sursele documentare nu pot susţine această prezumţie. Tot ceea ce ştim sigur este că ea conţinea cele trei oraşe menţionate de Hierocles (v.infra), anume Scodra, Lissus şi Doclea, însă fără nici un indiciu clar al extensiei ei în interiorul ţinutului. Atlasele istorice îi atribuie o suprafaţă foarte întinsă, mult în interiorul continentului, dar nu ştiu pe ce argumente se întemeiază această reconstituire. Este, dimpotrivă, mult mai probabil ca ea să fi fost una din provinciile mici ale acestei prefecturi, eventual cu o suprafaţă apropiată de cea a viitorului ducat croat Duklja, care ocupa o regiune ceva mai mare decât cea circumscrisă de cele trei oraşe. V. mai jos (sub secţiunea Provincii) o discuţie mai amplă.

Prevalitana, nemenţionată în ND avea la Hierocles, cum am spus, doar trei oraşe:

Σκόδραι=Scodra (alb. Shkodër, ngr. Skutari, Albania)

Λίσσος (alb. Lesh, sl. Lješ, it. Alessio, Albania)

Δωράκιον μητρόπολις = Δοκλέα (Duklja, Muntenegru)

1.1.5. Dardania

Dardania, ca regiune, exista încă înainte de a fi creată provincia cu acest nume. O altă Dardanie era cea în care era Troia (urbs Dardani), de unde provine poate şi numele Dardanelelor (notă a lui Arevalius la Isidorus). O a treia, menţionată de Anonimul Ravennat, este în Sarmaţia(?) în N Pontului. Dardania avea, după Hierocles, 3 oraşe:

Σκουπομητρόπολις = Σκοῦποι μητρόπολις, Scopi (Skopje, FYRO Macedonia)

Μηρίων, ?, poate Meridium

Οὐλπιάνα, Ulpiana (Lep(l)jan, în Kosovo, Serbia)

1.2. Dioceza Macedonia avea 7 provincii:

1.2.1. Epirus vetus (Παλαιὰ Ἠπεῖρος) cu 12 oraşe :

Νικόπολις, Δωδώνη, Εὔροια Ἀκνίου, Ἀδριανούπολις, Ἄππων, Φοινίκη, Ἀγχιασμός, Βουθρωτός, Φωτική, Κέρκυρα νῆσος, Ἰθάκη νῆσος

1.2.2. Epirus nova (Νέα Ἠπεῖρος), cu 9 oraşe:

Δυράχιν ἥ ποτε Ἐπίδαμνος,Σκάμπα, Ἀπολλωνία, Βούλλις, Ἀμαντία, Πολυχεριούπολις, Αὐλών, Αὐλίνιδος μητρόπολις, Λιστρῶν καὶ Σκεύπτων (probabil oraşe separate)

1.2.3. Macedonia Prima, cu 32 de oraşe (!)

Θεσσαλονίκη, Πέλλη, Εὔρωπος, Δῖον, Βέροια, Ἐορδαία, Ἔδεσσα, Κέλλαι, Ἀλμωπία, Λάρισσα, Ἡράκλεια Λύγκου, Ἀντανία, Γέμινδος, Νίκαια (?), Δόβηρος, Ἰδομένη, Βράγυλος, Πρίμανα, Παροικόπολις, Ἡράκλεια Στρύμονος, Σέῤῥαι, Φίλιπποι, Ἀμφίπολις, Ἀπολλωνία, Νεάπολις, Ἄκανθος, Βέργη, Ἄραλος, κλίμα Μεστικόν, Ἀκόντισμα, νῆσος Θάσος, νῆσος Σαμοθρᾴκη

1.2.4. Macedonia Salutaris (ori Macedonia Secunda), cu 8 oraşe:

Στόβοι, Ἄργος, Αἴστραιον, Πελαγονία, Βάργαλα, Κελαινίδιον, Ἁρμονία, Ζάπαρα

Ultimele trei provincii ale acestei dioceze aparţin Greciei istorice şi nu teritoriului balcanic (aşa cum apare la Procopius):

1.2.5. Achaea

1.2.6. Thessalia

1.2.7. Creta

2. Prefectura Oriens (sub Comes Orientis)

2.1. Dioceza Traciilor (dioecesis Thraciarum/ἐπαρχία Θρᾳκῶν ori Θρᾴκη ori Θρᾳκία), sub conducerea unui uir spectabilis uicarius dioceseos Thraciarum.

2.1.1. Moesia Secunda [în textele latine Moesia Secunda ori Moesia II ori chiar Mysia Secunda; în textele greceşti Μυσία β' (n-am găsit-o nicăieri numită "δευτέρα"]

2.1.1.1. Graniţa de nord a Moesiei II începea din punctul de după Lucernaria Burgus (precizat la Dacia Ripensis 3), prima localitate moesiană la Danubiu fiind Securisca (Proc.)

2.1.1.2. Graniţa sa de vest, comună cu Dacia Ripensis a fost arătată la Dacia Ripensis 3.

2.1.1.3. Graniţa de sud, care separă Moesia II de Thracia, este aşezată de autorii care vorbesc despre ea pe crestele muntelui Haemus. În realitate ea se afla pe limita cea mai nordică a lanţului muntos (care aparţinea astfel Thraciei), astfel explicându-se atribuirea Nicopolei ad Istrum (ad Haemum la Ptolemeu) când la Moesia, când la Thracia. Cel puţin pentru epoca principatului, avem însă o mulţime de dovezi că ea se afla mult mai la nord, cel puţin la latitudinea oraşului Târnovo de azi, dacă nu cumva chiar la cea a fostului Nicopolis ad Istrum, 20 km. mai la nord. Astfel, la Ptolemeu Nicopolis (numit nu ad Istrum ci ἡ περὶ Αἶμον ad Haemum) aparţinea Thraciei. O serie de inscripţii de la Târnovo, Polski Senovec, Mihalci, Bălgarski Izvor etc. plasează hotarul dintre Moesia şi Thracia pe o linie care urmăreşte poalele cele mai nordice ale masivului Stara Planina şi coboară apoi spre est până la Pont, la Mesembria, unde muntele se termină în mare (Ptol.). Toate sursele de sec. 6 plasează Nicopolea în Moesia (Hierocles, Proc, Iord etc.), Iordanes amintind-o în calitate de capitală regională (regio Nicopolitana). Interesant este că ea aparţine din nou Thraciei în listele de episcopate (sec. VII).

2.1.1.4. Graniţa de est a Moesiei era cea cu Scythia Minor. Cea mai estică localitate moesiană de la Istru era, după ND şi Procopius, Altina/Altinum, la câţiva km. est de Durostorum. Din acest oraş pleca spre sud un drum paralel cu această graniţă, despre care Procopius[15] spune că trecea prin Κούεστρις (*Equestris, fără îndoială), Πάλματις şi Ἄδινα, poate şi prin Τιλικίων[16]. Drumul, după Torbatov, continua până spre Marcianopolis, trecând şi prin Regianum. Graniţa mergea practic paralel cu acest drum, pornind de la Istru, imediat la est de Altina, coborând sud-sud-vest (probabil pe marginea dealurilor şi pe văile apelor sezoniere de aici), pe la vest de Tropaeum Traiani (Adamclisi) şi Zaldapa (azi Abrit, fost Abtaat), care aparţineau Scythiei Minor (Proc), şi terminându-se la ţărmul pontic, într-un punct situat între Bizone (Kavarna) şi Dionysopolis (Balčik).

Hierocles îi atribuie 7 oraşe:

1. Μαρκιανούπολις (Devnja) era capitala, deşi oraşul cel mai mare era Odessus.

2. Ὀδησσός (Varna)

3. Δορόστολος (Silistria)

4. Νικόπολις (Stari-Nikjup > Carevec)

5. Νόβαι (Stâklen, Svištov)

6. Ἀππιαρία (Orjahovo)

7. Ἄβριττος (Hisarlâk, lgă Razgrad)

Situaţia administrativă a Nicopolei nu este deloc clară, fiind nevoie de un studiu care să-i lămurească apartenenţa. La autorii sec. VI oraşul este, indubitabil, în Moesia, aşa cum notează Hierocles, cum găsim la Procopius şi la Iordanes. Ptolemaeus, în sec. II, numindu-l Νικόπολις ἡ περὶ Αἷμον, îl atribuie însă Thraciei, ca şi autorii bisericeşti[17] şi listele episcopale de mai târziu (începând din sec. VII)

2.1.2.Provincia Scythia (fosta Scythia Minor)

2.1.2.1. Graniţa de vest şi de nord a Scythiei Minor este formată de cursul inferior şi de delta Istrului, foarte amănunţit prezentate de către mulţi autori, şi în primul rând de Ptolemeus. Cea mai vestică localitate a Scythiei este, după ND, Flaviana (înaintea Capidavei), iar după Procopius Ἄχξίοπα (=*Axiopolis[18]).

2.1.2.2. Graniţa de est era ţărmul pontic, la care se aflau cele mai multe şi mai înfloritoare oraşe ale provinciei.

2.1.2.3. Graniţa de sud era comună cu nr. 4 a Moesiei Secunda.

Avea, după Hierocles, 15 oraşe.

1.Τόμις (Constanţa), care era metropola şi mitropolia provinciei, cu statut special, fără îndoială datorită poziţiei sale în imediata vecinătate a ţinuturilor barbare. Oraşul era departe şi nu putea primi din partea Constantinopolei ajutor la timp, aşa că beneficia de o largă autonomie, inclusiv religioasă, fiind singura provincie din aceste părţi[19] exceptată de la decretul lui Zenon[20], care stipula ca fiecare oraş să fie un episcopat. Este posibil ca această exceptare să se datoreze şi faptului că unele oraşe, cu locuitorii lor cu tot, vor fi căzut în mâinile barbarilor.

2.Διονυσόπολις (Balčik)

3.Ἄκραι (Kaliakra)

4.Κάλλατις (Mangalia)

5.Ἴστρος (Istria)

6.Κωνσταντιανά (?)

7.Ζέλδεπα (Abrit?)

8.Τρόπαιον (Adamclissi)

9.Ἄξιούπολις (Hinog-Cernavodă)

10.Καπίδαβα (Capidava, f. Calachioi)

11.Κάρσος (Hârşova)

12.Τρόσμις (Igliţa)

13.Νοβιόδουνον (Isaccea)

14.Αἴγισσος (Tulcea)

15.Ἁλμυρίς (Zaporojeni).

Enumerarea acestor oraşe, făcută pe criteriul geografic, este deosebit de importantă şi nu trebuie să trecem uşor peste ea.

-pe ţărmul pontic, de la sud spre nord (sărind peste Tomis, menţionată în capul listei în calitatea ei de capitală a provinciei) se aflau: Dionysopolis - Acrae - Callatis - [Tomis] - Istros - Constantiana.

-două oraşe în interior, ambele pe graniţa cu Moesia: Zeldepa şi Tropaion

-la Istru, tot de la sud spre nord, şi apoi spre est, până la Pont: Axiopolis – Capidava – Carsium – Troesmis – Noviodunum – Aegissus – Halmyris.

Să constatăm mai întâi că localităţile sunt grupate, ca şi la Ptolemeu şi la majoritatea celorlalţi geografi, în: la Pont, în interior şi la Istru, ordinea lor geografică fiind strict corectă. Nepretându-se – ca alte izvoare - unor interpretări alternante, lista lui Hierocles se constituie astfel într-unul din cele mai solide argumente pentru localizarea Constantianei la nord de Istria[21], într-o regiune care a suferit, din antichitate până acum, modificări geomorfologice profunde. Tot mai multe argumente par să indice faptul că în antichitate Istrul mai avea un braţ, cel numit Peuce, care se desprindea la Noviodunum şi se vărsa în lacul Halmyris (Razelm), cel mai probabil prin albia lacului Babadag de astăzi.

Provincia Thracia.

În ND 40,47, Thracia, ca şi Europa şi Rodopa, apare ca un apendice al Moesiei I, fiindu-i atribuite doar două unităţi militare. După Hierocles, ea are doar 5 oraşe:

1.Φιλιππούπολις, care era şi capitala.

2.Βερόη (fosta Augusta Traiana, azi Stara Zagora)=NotEpisc. 53 ὁ Βερωνῆς/Βερόης în Ἐπαρχίας Θρᾴκης

3.Διοκλητιανούπολις-identificat azi cu Hisarja

4.Σεβαστούπολις

5.Διόσπολις

Ultimele trei nu sunt cu certitudine localizate (deşi se acceptă unanim că Diocletianopolis ar fi la Hisarja), deşi toate trei apar în exact aceeaşi ordine în Notitiae Episcopatuum (Ps.-Epiphanius). Μulţi dintre cercetătorii moderni identifică Diocletianupolis cu Hisarja (lângă Karlovo), acolo unde alţii localizează însă Sebastopolis. Este chiar posibil ca numele lor să se datoreze unor modificări mai târzii ale textului lui Hierocles, fiindcă ele nu apar şi la alţi autori de sec. VI, fiind în schimb absolut identice cu cele din lista lui Ps-Epiphanius:

426. Ἐπαρχία Θρᾴκης· Μητρόπολις Φιλιππουπόλεως ἔχει ὑπ'αὐτὴν πόλεις ἤτοι ἐπισκοπὰς γ', οἷον

427. τὸν Διοκλητιανουπόλεως

428. τὸν Σεβαστουπόλεως

429. τὸν Διοσπόλεως

Provincia Haemimontus. Era condusă, după ND, de un praeses, dar după Hierocles, un secol mai târziu, de un dux[22], fapt care poate reflecta o reală schimbare politico-militară, provocată de atacurile barbare din nord. Încă un secol mai târziu, lista episcopatelor întocmită de (Pseudo-)Epiphanius atribuie Haemimontului şi oraşele Moesiei Secunde; dacă nu este vreo eroare a copistului, atunci această reaşezare administrativă ecleziastică arată că imperiul nu mai avea în stăpânire regiunile de la nord de Haemus. Avea, pe vremea lui Hierocles, 5 oraşe:

1.Ἀδριανούπολις (Edirne, bg. Odrin)=capitala

2.Ἀγχίαλος (Pomorje, Ahiolu)

3.Δερβέτιος [var.ms. διβερτίος], corect Δέβελτος =Develtus (ruine Stari-Debelt, lgă Burgaski Bani)

4.Πλουτινούπολις (Kornofolea la sud de Suflion, Grecia)

5.Τζοΐδης-lgă Sarai?

Provincia Europe.

Europa era în general considerată hinterlandul Constantinopolei, şi nu parte a Traciei, fiind izolată de restul lumii de Zidul Lung.

Are la Hierocles 14 oraşe:

Εὐδοξιούπολις (fosta Selymbria, azi Silivri)

Ἡράκλεια (Ereğli); aceasta era şi capitala provinciei

Ἀρκαδιούπολις (fosta Bergule, azi Lüleburgaz)

Βιζύη (Vize)

Πανόνιον (corect Panion, azi Panados ori Barbaros)

Ὄρνοι (lgă capul Kocaburun)

Γάννος (Ganos, tc. Gaziköy)

Καλλίπολις (Gallipoli ori Kallipoli, tc. Gelibolu)

Μόριζος, Decev 303=Μηρισός, Μηριζός lgă Çatal-tepe?

Σιλτική, Siltiköy?

Σαναδία, Kavak? Şedeli?

Ἀφροδισία (Evreşe ori Avraşa)

Ἄπρος (Kermian)

Κοιλία (Kilitbahar)

Provincia Rhodope.

Graniţele Rhodopei, în ciuda relativ numeroaselor menţiuni din surse, sunt foarte greu de stabilit, ele probabil suferind mai dese ajustări în cursul vremii. Hierocles îi numeşte 7 oraşe:

Αἶνος, Enos(Enez)

Μαξιμιανούπολις, (Komotini, tc. Gümülcine)

Τραϊανούπολις, (ruine lgă Lutros, tc. Ilıcaköy)

Μαρώνια (Maronia)

Τόπιρος νῦν Ρούσιον (azi Toxotai)

Νικόπολις (Nikopol [Hisarlık] lgă Nevrokop)

Κερεόπυργος (?)

Rhodope a fost întotdeauna un tampon între lumea greco-macedoneană şi cea greco-tracă

 

Harta provinciilor balcanice cu metropolele lor (Hierocles)

 

Partea II. Evoluţia organizării administrativ-teritoriale a provinciilor balcanice în sec. VI.

 

E. Sec. VI. Surse. Introducere. Am vorbit până acum despre crearea şi evoluţia provinciilor balcanice până în sec. VI, şi am prezentat, după Hierocles, un tablou al administraţiei romane în aceste ţinuturi la începutul acestui secol. Este secolul în care, după o istorie apropiată de îndelungate şi aprige lupte cu goţii şi cu hunii, Bizanţul şi mai ales locuitorii provinciilor de la Dunăre trebuie să suporte năvala avarilor şi slavilor, care, în mai puţin de 200 de ani, vor schimba radical şi definitiv (cum nu se întâmplase înainte) harta imperiului. Este un secol de mare criză a imperiului - de nemaivăzute distrugeri şi de rapidă decadenţă. Trebuie de aceea să avem permanent în minte această imagine atunci când interpretăm spusele surselor istorice, pentru că oamenii de acum vedeau realităţile cu alţi ochi decât înaintaşii lor, şi le apreciau cu alte unităţi de măsură.

Sursele de sec. VI au o imagine foarte tulbure a provinciilor din nordul Illyricului. Ele practic nu mai vorbesc despre unele din provincii (ca Moesia Prima, sistematic depopulată de către goţi, avari şi slavi, Savia ori Valeria), iar pe altele le încurcă destul de rău (Moesia ori Daciile). Sunt uneori folosite, cu totul anacronic, izvoare vechi de sute de ani, care se referă la cu totul alte realităţi.

Principalele surse istorice pentru sec. VI sunt destul de greu de stabilit. Opera ideală, pe care să o folosim ca schelet al cunoştinţelor noastre, ar trebui să fie 1. specifică (adică să se refere chiar la structura administrativ-teritorială a statului roman ori la geografia ei politică) şi 2. bine focalizată (adică să acopere spaţiul peninsulei Balcanice şi să reflecte o situaţie conformă cu realităţile sec. VI, şi asta din informaţii directe). Evident că nu dispunem de un astfel de document şi de aceea suntem obligaţi să reconstituim aceste date din bucăţi disparate, triate cu grijă din scrierile acestui secol care au ajuns până la noi şi apoi comparate. În ordine cronologică, principalele opere care trebuie folosite în acest scop ar fi:

Hierocles (pe care de altfel l-am utilizat mai sus). Este un geograf bizantin care a întocmit o listă cu toate diviziunile administrative ale imperiului de est, pe care a numit-o Ghid (Synekdemos). Lucrarea este redactată sub Iustinian, dar cu siguranţă înainte de 535 şi cu mare probabilitate chiar la începutul domniei acestuia, prin 527 ori 528[23], fiind deci relevantă pentru primul sfert al sec. VI. Ea cuprinde numele a 912 oraşe din 64 de eparhii (provincii) şi a fost sursa principală de informaţie a lui Constantin Porfirogenetul pentru De Thematibus, de la care ştim de altfel şi numele autorului ei, pe care îl numeşte Ἱεροκλῆς ὁ γραμματικός. În ciuda asemănărilor sale cu notitiae ecleziastice de mai târziu, Synecdemus este o lucrare eminamente laică: eparhiile (ἐπαρχίαι) sunt provincii, mitropoliile(μητροπόλεις) sunt capitalele de provincii, iar subordonate lor sunt oraşe (πόλεις) şi nu episcopate, aşa cum demonstrează limpede demnităţile menţionate, care sunt exclusiv laice. Este probabil cel mai important izvor pentru chestiunea de care ne ocupăm aici, deşi cred că informaţia pe care o prezintă este, în cea mai mare parte, mai veche, adusă parţial la zi, dar şi ajustată pe ici pe colo în secolele următoare (în cazul Traciei, de pildă, unde atât Sebastopolis cât şi Diospolis par de dată mai târzie). Datele lui Hierocles nu arată nici o modificare faţă de împărţirea administrativă surprinsă de ND, listele lui constituind în primul rând un reper faţă de care să judecăm schimbările următoare.

Corpus Iuris Civilis [CIC]. Creat la ordinul lui Iustinian de către questorul Trebonianus, între anii 529-534, CIC era iniţial compus din trei părţi: 1. Codex Iustinianus(529 şi 534, o a doua ediţie), o compilaţie care aduna la un loc toate constitutiones imperiale, începând de la Hadrian, inclusiv Codex Theodosianus şi Codex Gregorianus et Hermogenianus, 2. Digesta (sau Pandectae, 533) conţinea scrierile unor mari jurişti romani, ca de pildă Ulpian, împreună cu edictele curente, şi 3. Institutiones, un manual pentru şcolile de drept, conţinând exctrase din primele două. O a patra secţiune a fost constituită de legile emise de Iustinian după crearea acestui corpus, pe care el le-a intitulat Novellae Constitutiones (pe scurt Novellae), scrise în marea lor parte în greceşte. Prin caracterul lor juridic, prin abundenţa datelor ca şi prin buna lor datare, CIC ar trebui să fie printre cele mai importante surse istorice ale Imperiului Roman târziu. Însă îi lipseşte, pentru a deveni acea sursă, o bună traducere (corectă lingvistic şi juridic), o bună ordonare a textului pe materii şi nişte indici compleţi.

Procopius este un istoric bizantin contemporan cu Iustinian, autor al Istoriei Secrete şi al lucrării Despre Războaie, dar şi al celei Despre Construcţii (Περὶ κτισμάτων, mai cunoscută sub numele latinesc De Aedificiis). A ocupat funcţii care i-au permis să se afle aproape de împărat[24]. De Aedificiis este o operă de o mare importanţă sub aspect administrativ şi geografic, unică prin abundenţa informaţiei şi, cu siguranţă, ultima mare lucrare antică de geografie. De Aedificiis a fost scrisă şi apoi publicată undeva între 557 (înainte de prăbuşirea domului catedralei Hagia Sophia) şi 560[25]. Este un panegiric scris dintr-un motiv încă nedesluşit, mai ales după critica şi invectivele dure aduse lui Iustinian în Istoria Secretă (scrisă la 550).

Mai important de ştiut pentru noi este însă de unde îşi va fi luat el uriaşul material expus în cele 6 cărţi ale operei (peste 600 de nume doar în Pen. Balcanică, în cartea 4). Toţi exegeţii săi moderni sunt de acord că, pe lângă propriile cunoştinţe despre opera de reconstrucţie întreprinsă de Iustinian, şi ale altor autori, Procopius trebuie să fi avut acces la actele oficiale ale cancelariei imperiale, poate – după unii – chiar la cererea ori la propunerea lui Iustinian. Este oricum cert, aşa cum voi arăta în cuprinsul lucrării de doctorat, că în textul descriptiv şi în listele anexă se pot decela mai multe straturi distincte de informaţie. Cu toate că lucrarea a fost atent întocmită - fapt dovedit de pildă de grija cu care autorul a încercat să evite repetiţiile de nume – cele două liste ale cărţii a IV sunt astăzi doar nişte înşiruiri de toponime amorfe, utilizabile doar într-o mică parte şi cu mare dificultate. Convingerea mea este că această situaţie se datorează în cea mai mare măsură unuia din primii copişti ai acestei opere, care a trăit mult mai târziu decât Procopius, care nu a mai înţeles o mulţime de convenţii grafice ale secolului VI (abrevieri, simboluri, notaţii marginale, ş.a.) şi care nu cunoştea deloc geografia ţinuturilor balcanice din nord. În măsura în care aceste erori pot fi identificate şi înţelese, ele pot fi într-o bună măsură corectate, măcar cât să putem localiza fortăreţele cu o mai mare probabilitate. De Aedificiis are (pentru cercetarea de faţă) două mari neajunsuri: 1. este o operă care nu vizează administraţia provinciilor şi nici geografia lor, în ciuda abundenţei datelor de această natură şi 2. a fost grav deteriorată în cursul copierilor succesive, astfel încât astăzi cele mai multe din toponimele numite nu pot fi localizate.

Notitia Episcopatuum a lui De Boor. Considerată de cei mai mulţi ca fiind întocmită cândva prin sec. al VII-lea, ea poate totuşi data, după unele voci[26], din sec. VI. Şi eu cred că este o bună posibilitate ca ea să fi fost redactată fie prin ultimele decenii ale acestui secol, fie în unul din primele ale secolului următor, informaţia sa fiind, în oricare din aceste eventualităţi, relevantă pentru sfârşitul sec. VI. Cercetând cu atenţie datele pe care ni le transmite, putem observa că în această listă structura administrativă a provinciilor este încă cea de dinaintea pierderii (parţiale sau totale) a provinciilor danubiene, ceea ce înseamnă că ea fie a fost scrisă către sfârşitul acestui secol, fie foloseşte informaţie de această dată; oricum, situaţia administrativă pe care o întâlnim aici este cu totul diferită de cea înfăţişată în lista de episcopate a lui (Pseudo-)Epiphanius, datată în sec. VII. Şi alte acte bisericeşti, cum sunt cele ale sinodurilor şi conciliilor (Serdica).

Iordanes. Nu prea avem surse de sec. VI, în afara lui Procopius şi de Codex Iuris Civilis, din care să putem reface dinamismul structurii administrative a imperiului. Iordanes - care ar fi trebuit să cunoască bine Moesia Secunda (în care probabil s-a născut şi a crescut, printre goţii lui, şi despre care a scris o mulţime de lucruri în Getica) şi pe care cred că o şi cunoştea de altfel în aspectele sale vii, contemporane lui - face greşeli mari când este vorba de istoria ei mai îndepărtată şi de situaţia ei administrativă. Pe lângă faptul că, intenţionat sau nu, copiind de la alţii cu bună credinţă sau nu, el confundă pe geţi cu goţii, Moesia despre care vorbeşte el nu este cea în care a copilărit şi pe care o cunoaşte, ci cea din vremea Principatului, cum aflăm din Romana 59: quae provincia habet ab oriente ostia flumini Danubii, a meridie Macedonia, ab occasu Histria, a septentrione Danubium. Afirmaţia este luată, după chiar spusele sale (pgf 58: Orosio Paulo dicente) după Paulus Orosius, care trăise cam 150 de ani mai devreme (385-420), iar acesta o avea, cum se vede limpede, de la început de secol II, probabil de la Ptolemeu. Este un fapt căruia nu-i pot da decât o singură explicaţie: dacă pentru cele mai multe din elementele de ordin local (evenimente contemporane sau apropiate cronologic, descrieri geografice, date etnice ori care ţin de administraţia locală etc.) Iordanes a folosit informaţie din experienţa proprie ori din interogarea surselor de primă mână (ca bătrânii propriei familii), pentru datele de ordin global (cum e împărţirea administrativă a imperiului) ori pentru cele care ţin de istoria mai timpurie, el a apelat, după propriile afirmaţii, la scrierile unor istorici de mai mare autoritate, precum Orosius, Mela, Dio Cassius ori chiar Ptolemeu şi Strabon. Nu-l putem însă acuza pe Iordanes că are o viziune statică şi anacronică asupra acestor realităţi istorice, într-o epocă în care nu existau concepte ca evoluţie ori transformare. Şi asta cu atât mai mult cu cât operele citate în Getica – opere care, deşi conţineau realităţi desuete, ofereau în mod paradoxal garanţia autenticităţii datorită preţuirii şi respectului de care se bucurau în epocă autorii lor – au fost în fapt folosite de Iordanes ca stofă din care el a croit goţilor săi o istorie nouă şi respectabilă a începuturilor.

Bineînţeles că există o mulţime de alte texte care conţin referiri mai puţin numeroase, mai puţin directe şi mai puţin specifice la situaţia administrativă a sec. VI. Sunt de folos însă şi lucrările din secolul următor, în care putem constata efecte ale deciziilor sec. VI (Theophylaktos Simokatta, Pseudo-Epiphanius ş.a.).

F.Provinciile. Reforma lui Iustinian. După întronarea sa, Iustinian a întreprins şi el o serie de schimbări, probabil fără intenţia de a reforma sistemul în întregul său ci pentru rezolvarea unor probleme punctuale, dar care prin mulţimea, direcţia şi uneori prin implicaţiile lor au produs efecte cu mult mai mari decât preconizase[27]. Nereuşite în unele cazuri, el fie a revenit la situaţia dinainte, fie le-a dus mai departe. Unele din aceste schimbări sunt explicit documentate, în special în Corpus Iuris Civilis, altele însă pot fi bănuite din spusele ori din omisiunile scriitorilor contemporani, mai ales din lucrările lui Procopius şi în primul rând din De Aedificiis, a cărei carte a IV-a tratează tocmai despre provinciile Balcanice şi este însoţită de două lungi liste de toponime.

La o primă analiză, viziunea lui Procopius asupra provinciilor balcanice este plină de neclarităţi şi chiar de erori, lucru care l-a făcut pe Florin Curta să afirme: "cunoştinţele lui Procopius despre Balcani par să se limiteze la ceea ce a văzut în hărţi" (Curta Slav., p.31). Deşi nu din hărţi îşi va fi luat Procopius datele ci, mult mai probabil, din diverse înregistrări (cataloage?) de arhivă, în esenţă Curta surprinde bine impresia pe care o lasă lectura textului, ceea ce nu înseamnă însă că el are şi dreptate. De altfel cred că Procopius este foarte nedreptăţit de judecăţile pe care noi le facem astăzi asupra importantei sale lucrări De Aedificiis. Cei mai mulţi exegeţi moderni condamnă în cor devălmăşia din liste, pentru care îl ţin de vinovat, fără să ia în seamă discrepanţa flagrantă dintre ordinea, coerenţa şi seriozitatea textului descriptiv şi haosul din liste. Mie îmi pare de ordinul evidenţei că aceast regretabil curs al lucrurilor se datorează într-o foarte mare parte copiştilor care i-au perpetuat lucrarea. Aceştia sunt de altfel atât de puţini[28], încât şi De Aedificiis era să aibă soarta pe care au avut-o Anekdota, publicate de abia în Renaştere. Poate că aşa s-ar fi conservat chiar mai bine! Vorbind despre teritoriul Illyricului (ca prefectură), Procopius nu pare să aibă cunoştinţă de faptul că părţile lui nordice, de pe malul Danubiului, aparţineau la două provincii (Moesia şi Dacia Ripensis) şi nu la una singură. Pentru el, acolo pare să existe doar Dacia: ea este cea care constituie - pentru un călător ce vine dinspre vest (spune Procopius) - primul ţinut pe care doar Danubiul îl mai desparte de barbari; ei îi aparţin vechile oraşe Singidunum şi Viminacium (menţionate de Hierocles în Moesia I, cel de al doilea fiind chiar capitala provinciei!), în timp ce celelalte trei oraşe din lista lui Hierocles, anume Gratiana, Tricornium şi Hoerrea Margi, îi sunt necunoscute lui Procopius; tot în Dacia sunt plasate şi alte localităţi pe care noi le ştim în Moesia, şi despre care el vorbeşte de altfel cu mare dezinvoltură în textul descriptiv, cum sunt Pincus, Cuppae, Novae, Taliata ş.a.m.d. Procopius ştie multe despre această provincie, până şi faptul că numele ei, Ripensis (pe care îl preferă, în forma Ριπησία, celui grecesc Παραποταμία, aşa cum îl găsim la Hierocles), înseamnă "ţărmurean", fiindcă se află pe malul Danubiului. Este o remarcă menită evident să-i gâdile lui Iustinian naţionalismul roman, dar care ne face să ne întrebăm: şi-ar fi permis Procopius, în aceste condiţii (în care merge până la subtilităţi lingvistice pentru a-i face pe plac lui Iustinian), să nu se documenteze suficient şi să facă vreo gafă flagrantă de ordin geografic ori administrativ cu privire la aceste regiuni? Îmi vine greu să cred că el ar fi putut trata această materie cu atâta superficialitate, şi mai cred – contrar lui Curta şi celor mai mulţi din interpreţii acestei opere - că el chiar a vizitat aceste ţinuturi, eventual tocmai pentru a se documenta în vederea scrierii acestei lucrări despre zidiri. Ne-am putea gândi, mai întâi, că Iustinian a desfiinţat Moesia Prima, unindu-i teritoriul cu cel al Daciei Ripensis, sub acest ultim nume. Însă o altă observaţie pare să arate că aici s-a produs o schimbare încă şi mai radicală şi mult mai importantă. Într-adevăr, nici despre Dacia Mediterranea De Aedificiis nu pomeneşte nicăieri, deşi tocmai ei îi aparţin cele mai multe localităţi ale primei liste (v. mai jos, sub Oraşe). Aşadar, vorbeşte oare Procopius într-adevăr despre Dacia Ripensis, omiţând în acelaşi timp cu totul Dacia Mediterranea şi Moesia Prima? Să revedem textul cheie în această privinţă [De Aedificiis 4.5.11 (125.25-27)]:

...τήν τε Ῥωμαίων γῆν ἐν δεξιᾷ οὖσαν. / διὸ δὴ Ῥιπησίαν καλοῦσι Ῥωμαῖοι τὴν ταύτῃ Δακίαν. / ῥῖπα γὰρ ἡ ὄχθη τῇ Λατινῶν καλεῖται φωνῇ.

... pământul Romanilor fiind în dreapta (Danubiului). De aceea Romanii numesc Ripensis Dacia de pe-aici; căci ripa înseamnă mal în limba Latinilor.

Nu este prin urmare ταύτην (τὴν) Δακίαν, aşa cum ar fi trebuit să spună Procopius dacă vroia să zică "această Dacie (adică Ripensis)", ci τὴν ταύτῃ Δακίαν "Dacia de pe-aici (din acest loc)", "această parte a Daciei"[29]. Pasajul ne spune aşadar că romanii (şi s-ar înţelege că e vorba de cei ce locuiesc acele ţinuturi) numesc acea parte a Daciei "Ripensis" (şi pe bună dreptate, continuă Procopius, fiindcă în latină ripa înseamnă "mal"), ceea ce înseamnă că, de fapt, Procopius numeşte în toată această parte a Illyricului, o singură provincie, pe nume Dacia, a cărei parte nordică purta supranumele Ripensis. Acum putem da, cred, o explicaţie mai coerentă şi mult mai simplă, deşi mai neaşteptată şi mai radicală, tuturor inadvertenţelor din capitolul 4 al cărţii (care include şi prima listă de toponime), anume: Procopius nu mai pomeneşte nici de Moesia, nici de Dacia Ripensis şi nici de Dacia Mediterranea, pentru că probabil nici una din ele nu mai exista când a scris el Περὶ κτισμάτων. Toate trei trebuie să fi fost combinate de Iustinian într-o Dacie unică, aşa cum reiese din textul citat puţin mai sus. Uneori descoperim că numele unor provincii existau (cu mult) înainte de înfiinţarea acestora, cum este cazul Scythiei Minor, pe care o întâlnim la Strabon[30], 300 de ani înaintea creării provinciei cu acest nume, ori al Dardaniei, menţionată de Ptolemeu[31] cu mult înaintea reformei lui Diocleţian. Cu atât mai mult trebuie să acceptăm că este posibil şi inversul: o fostă provincie, devenită prin comasare o regiune a unei circumscripţii mai mari, să continue să fie numită cu vechiul nume, aşa cum pare a fi cazul Daciei Ripensis la Procopius. Un argument indirect dar deloc minor în sprijinul acestei ipoteze este faptul că atunci când, mai jos, Procopius vorbeşte despre Moesia Secunda (care aparţinea diocezei Traciilor şi  prefecturii Orientului), el o numeşte Μυσία şi οἱ Μυσοί[32], simplu, fără nici un numeral ori vreun alt determinativ, lăsând astfel să se înţeleagă că la acea dată era unica Moesie. Dacă lucrurile stau într-adevăr astfel, atunci Dacia Iustiniană ar fi fost o provincie-gigant, fapt care ar putea explica şi decizia lui Procopius ca în lista anexă să-i prezinte toponimele (aproape 200 !) nu de-a valma, ci grupate pe oraşele de care ţin. Pentru a avea o imagine mai clară asupra structurii acestei liste, iată în continuare subtitlurile sub care sunt listate numele localităţilor, împreună cu numărul lor şi gruparea celor mai multe dintre ele în "noi" şi "renovate":

ἐν Ἠπείρῳ [νέᾳ] noi: 32, renovate: 26. total: 58

ἐν Ἠπείρῳ παλαιᾷ noi: 12, renovate: 25. total: 37

ἐπὶ Μακεδονίας nediferenţiate: 46. total: 46

ἐπὶ Θεσσαλίας doar renovate: 7. total: 7

ἐπὶ Δαρδανίας noi: 8, renovate: 61. total: 69

[De aici lipseşte probabil subtitlul Δακίας]

ὑπὸ πόλιν Σαρδικήν nediferenţiate: 9. total: 9

ἐν τῇ Καβετζῷ χώρᾳ [33] noi: 1, renovate: 16. total: 17

[anonim] noi: 5 (între care Βουγάραμα=Burgaraca, lângă Sofia), renovate: 23. total: 28

ὑπὸ πόλιν Γέρμεννε noi: 1, renovate: 6. total: 7

ὑπὸ πόλιν Παυτά[λείαν] nediferenţiate: 5. total: 5

ἐν χώρᾳ Σκασσετάνᾳ nediferenţiate: 5. total: 5

ὑπὸ πόλιν δέ [Ναῖσσὸν] noi: 32, renovate: 7. total: 39

ἐν χώρᾳ Ῥεμισιανισίᾳ nediferenţiate: 30. total: 30

ἐν χώρᾳ Ἀκυενισίῳ noi: 1, renovate: 37. total: 38

în total 395 de toponime (403, dacă includem şi oraşele din subtitluri). Tot ce lipseşte pentru ca această listă să fie inteligibilă şi corectă este subtitlul Δακίας, eliminat probabil de copişti, care nu au înţeles ce reprezintă şi de ce sub el nu este scris nici un toponim.

*

Nici despre provincia Praevalitana Procopius nu pare să aibă cunoştinţă. În Istorii (5.15.25) el aminteşte "un ţinut" aflat la nord de Epidamnus, numit Πρέκαλις, care – în opinia mea - nu poate fi altceva decât o denaturare a lui Prevalis[34] (acesta fiind numele oficial corect al provinciei, şi nu Pr(a)evalitana, care este un derivat, iniţial folosit probabil în sintagma Praevalitana provincia). Nu ştim dacă stâlcirea numelui i se datorează autorului însuşi ori copiştilor de mai târziu şi nici nu are mare importanţă acest lucru. Ceea ce este semnificativ este că, citând acest nume, Procopius nu lasă nici o clipă impresia că ar şti că el aparţinea unei provincii a imperiului. Ba mai mult decât atât, din lista anexă ne dăm seama că în viziunea administrativ-geografică a istoricului nostru, regiunea în care el plasează ţinutul Prekalis/Prevalis (despre care în Istorii spune că era dincolo de hotarele Epidamnilor, cu alte cuvinte vecin spre nord cu teritoriul oraşului Dyrrachium-Epidamnum) era de fapt Dardania, fiindcă în DeAed, în textul descriptiv (cap. IV) spune: "ἐν Δαρδάνοις που τοῖς Εὐρωπαίοις, οἳ δὴ μετὰ τοὺς Ἐπιδαμνίων ὅρους ᾤκηνται..."la Dardanii din Europa [=în Dardania], care locuiesc dincolo de hotarele Epidamnilor". Şi pentru a nu rămâne nici o umbră de îndoială asupra acestei atribuiri, el menţionează în lista localităţilor din Dardania două nume care ar fi trebuit să se afle în Praevalitana. Toponimul Κάτταρος (cu localităţile apropiate şi coradicale Κατταρηκός şi Κατταφέτερος[35]), nu poate fi altul decât modernul Cáttaro (it.), Kotor (sârb), la gf. Rizonic (câţiva km. SE de Epidaurus), oraş important până prin sec. 19, care se afla pe ţărmul golfului Ionic chiar la nord de Dyrrachium (Epidamnus) şi de graniţa Epirului, aşadar în hotarele vechii Prevalitana. Tot acolo se va fi aflat şi Ἄζετα [120.15], transcriere evidentă a pronunţiei locale /azetã/ a unui lat. Ad Zetam (amnem). Râul Zeta, numit şi azi la fel, se varsă în lacul Scutari, la câţiva km. sud de Kattaro. Explicaţia cea mai potrivită şi mai probabilă a acestor aparente inadvertenţe este că, întocmai ca în cazul Moesiei Prima şi a celor două Dacii, Iustinian va fi comasat şi Praevalitana cu Dardania, sub numele acesteia din urmă, caz în care Prekalis/Prevalis (întocmai ca Ripensis [Dacia] de mai sus), ar fi rămas numele regiunii care fusese provincie. Aceasta ar explica şi de ce Procopius enumeră atât de multe toponime pe cuprinsul Dardaniei[36]. Iată că afirmaţia lui Bury că Iustinian a procedat la comasarea unor provincii mai mici pentru a crea circumscripţii mai mari (Bury Hist 179), deşi întemeiată pe cazul altor provincii orientale, se verifică şi în Balcani. S-au petrecut şi alte schimbări, deloc neînsemnate, în imperiul oriental: a fost desfiinţată dioceza Longus Murus creată de Anastasius[37];  comitele Orientului a pierdut jurisdicţia asupra diocezei Oriens, rămânând doar cu conducerea civilă a Syriei Prima; vicariatul Asianei a fost desfiinţat, vicarul devenind guvernator al Phrygiei Pacatiana, cu puteri şi civile şi militare, numit comes Iustinianus; apar funcţii noi (alături de comes Iustinianus găsim în CIC praetor Iustinianus, quaestor Iustinianus) şamd. Iustinian a îndepărtat mai mulţi dintre guvernatorii de dioceză (vicarii), care formau verigi intermediare în lanţul ierarhic între guvernatorii de provincie (praesides) şi prefectul pretoriului, şi a unit deseori puterea militară cu cea civilă, atât de strict separate de Diocleţian. Direcţia acestor schimbări anticipează până la un punct sistemul de mai târziu, ce va lua fiinţă în sec. VII, caracterizat prin provincii mari, prin unirea funcţiilor militare cu cele civile în aceeaşi persoană şi prin dispariţia totală a diocezelor. Este, în concluzie, limpede că acţiunea lui Iustinian,  deşi nenumită astfel în mod explicit, a fost în fapt o reformă care pornea de la principii contrare celor ale lui Diocleţian, cu efecte importante în vremea de mai târziu. Este o interpretare sugerată şi documentată de textul procopian, dar care poate fi cu greu plasată mai precis în timp, neexistând alte izvoare care să o susţină. Cea mai târzie lege din CIC în care sunt amintite Moesia Prima şi cele două Dacii este Novella 131 a lui Iustinian, datând din 545, ceea ce face ca reforma, de va fi avut într-adevăr loc, să se fi petrecut între acest an şi cel al publicării operei De Aedificiis (557-559).

G. Subdiviziunile provinciei. Oraşul şi regiunea. Erau oare provinciile împărţite în mod oficial în subdiviziuni administrative? Mai multe surse par să arate că într-adevăr provinciile aveau şi ele subunităţi administrative: oraşele (πόλεις / civitates). Astfel, Hierocles numeşte în fiecare provincie un număr de oraşe (uneori prezentate în ordine geografică), liste ce nu şi-ar avea rostul decât dacă aceste oraşe ar aparţine într-adevăr unei structuri administrative, întocmai cum, mai târziu, oraşele-episcopat din listele de episcopate cunoscute drept notitiae episcopatuum înfăţişau de fapt organizarea ierarhică bisericească a provinciilor. În CIC întâlnim nu o dată formula solidae provinciae sive singulae civitates[38] provincia întreagă ori cetăţile în parte, care pare să evoce tocmai ierarhia provincie / oraş. Dovada clară vine însă din De Aedificiis, mai precis din prima listă anexă de toponime, cea din finalul cap. IV, în care Procopius enumeră fortăreţele din Dacia[39] sub oraşele de care ele aparţin administrativ. Aceeaşi listă ridică însă o altă problemă: aceste fortăreţe sunt enumerate nu numai ὑπὸ πόλιν… (sub oraşul…), ci şi ἐν χώρᾳ…(în regiunea…). Care este prin urmare subdiviziunea provinciei: oraşul ori regiunea? Această dilemă ar putea fi aparent uşor înlăturată prin acceptarea unui model în care provincia s-ar împărţi în unităţi constând într-un oraş aflat în fruntea unei regiuni. Cu siguranţă că aşa se şi întâmpla, de vreme ce Procopius, şi nu numai el, pune semnul egalităţii (administrativ vorbind) între πόλις şi χώρα (deci între civitas şi regio). Cu toate acestea, relaţia dintre civitas şi regio, ca şi cea dintre acestea două şi provincie, deosebit de importante, cum voi arăta mai jos, rămân neclare. Pe de o parte, dacă subunitatea administrativă a provinciei era oraşul, atunci regio ar fi chiar teritoriul rural al oraşului. Într-adevăr, în CIC găsim în câteva locuri precizarea că oraşul (civitas/πόλις) era compus dintr-o regiune internă (ἐνορία[40], care probabil nu îngloba şi suburbiile), delimitată poate de zidurile de apărare, şi din una externă, circumscrisă de ὅροι (ori ὁρίοι, lat. fines). În acest caz ar trebui să admitem, ca un corolar, că în provincii  fiecare oraş avea regiunea lui, prin urmare exista un număr redus de oraşe, adică cele câte figurau în listele lui Hierocles. Pe de altă parte, dacă subunitatea provinciei era regiunea, atunci oraşele lui Hierocles ar fi nu toate oraşele provinciei, ci doar câte unul singur pentru fiecare regiune, pe care l-am putea numi capitală de regiune, existând teoretic şi posibilitatea existenţei în acea regiune şi a altor oraşe, comune (care nu aveau această calitate). Care era, aşadar, subdiviziunea administrativă a provinciei? Oraşul, cu teritoriul său rural, numit regiune? Regiunea, cu un oraş-capitală şi, eventual, mai multe alte oraşe obişnuite? O serie de indicii, pe care le voi prezenta mai jos, m-au determinat să cred că în sec. VI provincia se subîmpărţea în regiuni.  Acestea aveau un oraş-capitală, de la care îşi luau numele şi cu care practic se confundau din punct de vedere administrativ, şi o serie de oraşe comune, mai mari sau mai mici. Iată aceste argumente:

1. În vremea principatului regiunea (regio) nu era acelaşi lucru cu teritoriul rural al oraşului (territorium). Acesta din urmă, cum dovedesc multe texte juridice din CIC, era parte componentă a oraşului şi nu o entitate separată, deci nu putea avea nume propriu. Or, în inscripţii din vremea principatului întâlnim oraşe importante care aparţineau administrativ de regiuni cu nume independente, prin urmare separate de oraş. De pildă Serdica se afla în sec. II în regio Dyptensium, iar Marcianopolis, cam în aceeaşi vreme, în regio Gelegetiorum[41]. În sec. VI însă regiunea devine un ţinut aparţinător oraşului; nu teritoriul său rural (care s-ar suprapune peste cel al localităţilor aparţinătoare), ci probabil aria aflată sub autoritatea administrativă, juridică etc. a acestuia. De aceea regiunea nu mai are nume propriu, ci este numită exclusiv de la numele capitalei, χώρα şi πόλις fiind, sub aspect administrativ, sinonime;  de ex. regio Nicopolitana la Iordanes, χώρα Ἀκυενίσιος (=regio Aquensis) la Procopius.

2. Există la Procopius o menţiune explicită, directă, a rolului de capitală de regiune deţinut de un oraş (este vorba de Iustiniana Prima). Iată spusele lui, în DeAed 4.1.24 = 105.18-21:

πόλις ἁπλῶς μεγάλη καὶ/ πολυάνθρωπος καὶ τὰ ἄλλα εὐδαίμων καὶ οἵα τῆς χώρας / ἁπάσης μητρόπολις εἶναι. εἰς ἀξιώματος γὰρ τοσόνδε / ἥκει.

într-un cuvânt – un oraş mare şi / populat şi bogat în de toate, care să fie metropola / întregii regiuni, căci până la o astfel de dregătorie a ajuns.

Am putea spune că în acest pasaj χώρα poate nu este folosit în sens administrativ. Într-adevăr, ca şi regio din latină, χώρα însemna "ţinut, regiune" la modul general, fiind folosit nu o dată în sensul său larg, aplicat oricărui fel de ţinut, uneori chiar pentru ἐπαρχία/provincia. Această din urmă utilizare este însă foarte rară (şi am întâlnit-o doar pentru lat. regio, nu şi pentru gr. χώρα). Dovada că în pasajul nostru χώρα nu se poate referi la provincie, ci doar la regiune (fiindcă sensul vag de "ţinut" este exclus în acest context) ne este oferită de lipsa oricărui document în care Iustiniana Prima să figureze drept capitală de provincie.

3. Decretul lui Zenon (CodIust. 1.3.35; v. Fontes II, 372), impunând obligativitatea ca fiecare oraş să aibă propriul episcop, admitea implicit că existau şi oraşe care nu erau în acelaşi timp şi episcopate. Chiar şi după intrarea acestui decret în vigoare, el nu s-a aplicat peste tot cu rigoare, existând uneori 2 şi 3 oraşe aflate sub autoritatea unui singur episcop (v. DobrRom, Barnea, p.178). Cum episcopatele din notitiae episcopatuum din secolele următoare sunt, cu mici excepţii, cam acelaşi cu oraşele enumerate de Hierocles, trebuie să admitem că în Synecdemus sunt enumerate doar oraşele importante în ierarhia administrativă (doar cazual şi episcopate în acelaşi timp), dar că pe lângă ele existau şi alte oraşe (aparţinând ecleziastic altor episcopii).

4. Mulţi dintre împăraţii care au beneficiat de o domnie suficient de lungă pentru a apuca să facă ceva pentru bunăstarea imperiului (şi mai ales a patriei lor, cei mai mulţi fiind din Dacia şi Dalmatia), au întreprins reforme, mai mult sau mai puţin profunde ori radicale, şi s-au ocupat de (re)construcţia fortificaţiilor şi oraşelor, în special a celor din provinciile de graniţă. Constantin, Theodosius, Leon I[42], Zenon şi Anastasius, urmaţi de Iustinian, au întreprins pe scară largă asemenea lucrări. De la unii din ei au rămas documente neechivoce că, alături de oraşele vechi pe care le-au refăcut, ei au construit şi oraşe noi[43]. Procopius, în prima listă anexă la DeAed, împarte toate toponimele (cu mici excepţii) în noi şi renovate. Este de la sine înţeles că oraşele noi nu puteau fi imediat integrate printre acele civitates/πόλεις-capitale de regiune, cum voi arăta mai jos, ceea ce înseamnă că, pentru o vreme cel puţin, ele erau oraşe cu statut comun.

5. În sfârşit, în sursele de după Hierocles, şi în special în De Aedificiis, găsim un număr mult mai mare de oraşe decât în listele date în Synecdemus. Când au apărut acestea?

Voi face aici o scurtă paranteză, ca să spun că, după părerea mea, schimbările administrative (dar nu numai) proprii secolului VI se pot pune cel mai bine în evidenţă tocmai prin compararea acestor două surse: prima – Hierocles – constituie un reper pentru începutul secolului (deşi redactată pe la 527-529), iar cealaltă – Procopius – este cea mai cuprinzătoare mărturie asupra domniei celui mai important împărat pentru chestiunea de care ne ocupăm şi pentru partea centrală a acestui secol. Pe de o parte, diferenţele dintre datele oferite de aceste două surse sunt de ordin calitativ. De pildă, multe din aşezările numite de Hierocles πόλεις, ajung la Procopius πολίχνιον[44] "orăşel", χωρίον[45] "loc", ὀχύρωμα[46] "întăritură", φρούριον "cetate" etc. Dimpotrivă, Procopius prezintă drept capitale de regiuni, aşadar oraşe, nume inexistente la Hierocles, precum *Scasseta (χώρα Σκασσετάνα) şi Cavetzos/Gavisa (Καβετζὸς χώρα), în afara celor, mult mai multe, numite în textul descriptiv "polis".

Pe de altă parte, şi aici ajung la substanţa acestui al 5-lea punct, există o consistentă diferenţă cantitativă între oraşele lui Hierocles şi cele pe care le putem reconstitui fie din textul lui Procopius fie de la alţi autori. Multe din oraşele cunoscute din alte surse nu apar la Hierocles, cum sunt de ex. Messembria, Sozopolis-Apollonia ori Cabyle, pentru a da câteva exemple dintr-o singură provincie (Haemimontus). În Anexa (§10) arăt că există toponime ale căror apelative intrinseci sunt implicite (în sensul neexprimate) şi că acestea pot fi uneori deduse din forma toponimelor. Folosind această proprietate a geonimelor putem de pildă susţine că toponimele terminate în –ιανα, iniţial nişte adjective formate de la nume de persoană[47], trebuie să fi fost oraşe, pentru că singurele apelative intrinsece feminine pe care le puteau determina, atât în latină cât şi în greacă, erau πόλις, civitas ori urbs, toate desemnând noţiunea de "oraş"[48]. Într-o măsură mult mai mică ele vor fi denumit un sat (gr. κώμη), un turn (lat. fem. turris) ori alt apelativ feminin încă şi mai rar. Trebuie să presupunem aşadar că cele mai multe nume în -ιανα, şi în special cele formate de la numele unor personalităţi, erau oraşe. Or, Procopius dă pentru regiunile balcanice peste 50 de nume în –iana. Poate nu toate, dar cu siguranţă cele mai multe dintre acestea sunt oraşe, foarte puţine listate de Hierocles. Există şi alte procedee de a identifica oraşele, pe care nu le mai prezint aici, ele fiind de mai mică importanţă prin numărul de oraşe pe care-l evidenţiază. Cele spuse mai sus sunt însă suficiente ca să ne convingă că într-adevăr la mijl. sec. VI existau în provinciile balcanice mult mai multe oraşe decât cele enumerate de Hierocles.

Acestei concluzii pare să i se opună un serios argument, constituit de datele arheologice de care dispunem astăzi. Iată, spre exemplu, după Lubanska, fortificaţiile de pe teritoriul Bulgariei:

Cu excepţia Montanei, care nu apare în nici un alt document antic în afara câtorva inscripţii, absolut toate celelalte localităţi considerate de Lubanska oraşe există şi în listele lui Hierocles. Cred că totuşi aparenta contradicţie dintre documente şi datele arheologice este mai degrabă subiectivă, ţinând de necorelarea surselor din punct de vedere terminologic: nu avem nici o garanţie că oraşul arheologilor de azi coincide cu oraşul celor din vechime. Ba dimpotrivă, avem dovezi că lucrurile stăteau invers. Pe de o parte, ducumentele numesc "oraş" aşezări care pe harta de mai sus figurează drept cetate ("fort"). De pildă Sapareva Banja (Germania) ori Krivina (Iatrum) sunt în mod explicit numite "oraş" de cele mai multe surse târzii. Mai mult, tot ca "oraşe" apar în izvoare şi unele din cele care în harta de mai sus figurează drept "other strengthend", cum ar fi Abrit (Zaldapa) ori Ruse (Sexaginta Pristae), ambele devenite uterior chiar episcopate, sau Nesebăr, marele oraş Mesembria. Bineînţeles că, pe de o parte, unele din oraşele antice nu au fost încă descoperite ori săpate, ori că, distruse din temelii de vicisitudinile istorice, altele şi-au pierdut caracterul urban. Pe de altă parte, încă nu putem reconstitui cu precizie ceea ce înţelegeau oamenii acelor vremuri prin πόλις/civitas (ca şi prin celelalte apelative geografice)[49]. În sec. VI s-a desăvârşit schimbarea regimului administrativ al oraşelor[50], statutul de oraş nemaifiind conferit conform cu ius civitatis, ci după edificiile respectivei aşezări. În bună parte aşa trebuie să fi stat lucrurile - atribuind termenului edificiu un sens mai larg, de construcţie urbană, incluzând aici şi lucrări de apărare, amenajări urbane etc. - şi Procopius o confirmă în mod explicit, spunând în DeAed 126, 17-22: οἱς (scil. Pincus, Cuppae şi Novae) δὲ πρότερον ἥ τε οἰκοδομία / καὶ τὸ ὄνομα ἐπὶ πύργου ἑνὸς ἔκειτο. ἀλλὰ νῦν Ἰουστι/νιανὸς βασιλεὺς τά τε οἰκία καὶ τὰ ἐρύματα ἔς τε πλῆ/θος καὶ μέγεθος ἐν τούτοις δὴ τοῖς χωρίοις ἀνενεγκών / μέγα, πόλεων αὐτοῖς ἀξιώματα οὐκ ἀπὸ τοῦ εἰκότος ἐν/τέθεικε, adică Acestea (Pincus, Cuppae şi Novae) şi-au datorat, la început, construcţia şi numele câte unui singur turn. Însă acum, împăratul Iustinian a adus casele şi fortificaţiile acestor locuri la o mare mulţime şi mărime, conferindu-le - nu pe nedrept – demnitatea de oraşe. Dincev (AntCit) propune drept principal criteriu al categorisirii oraşelor dimensiunea suprafeţei apărate cu fortificaţii, care ar trebui să fie direct proporţională cu numărul de locuitori care puteau fi adăpostiţi, deci de mărimea populaţiei acelei aşezări şi a teritoriului ei rural. El numeşte oraş orice aşezare fortificată care are cel puţin 5ha, deosebind trei categorii:

-oraşe mari (peste 30ha)

-oraşe mijlocii (între 10ha-30ha) şi

-oraşe mici, sau orăşele, πολίχνια (între 5ha-10ha)

Dincev observă în acelaşi timp că pragurile între cele trei categorii nu sunt aceleaşi pentru toate epocile şi nici pentru toate regiunile geografice. În Africa de Nord existau de pildă oraşe în medie mai mari decât cele din Europa, iar în sec. VI oraşele, în special cele din calea năvălirilor, aveau dimensiuni mult mai mici decât cele din secolele anterioare. Un caz grăitor este cel al Nicopolei ad Istrum care ajunsese în sec. VI la mai puţin de 5ha, de unde oraşul construit de Traian avusese peste 20ha (Poulter). Măreaţa Iustiniana Prima, aşa cum o descrie Procopius în DeAed 4.2, este doar excepţia care confirmă regula.

Însă nici această clasificare nu explică în mod satisfăcător toate datele documentare, epigrafice şi arheologice. Astfel, unele din cele mai importante oraşe ale acestei perioade, cum este de pildă Serdica, capitala incontestabilă a Daciei Mediterranea şi poate şi a Daciei Iustiniane (dacă ipoteza prezentată mai sus este reală), sediul unui important episcopat care între altele a găzduit şi un sinod ecumenic, a fost întotdeauna, după scara lui Dincev, un oraş mijlociu. Alte oraşe importante, cu regiune proprie, precum Remesiana, Naissus etc., erau deasemenea oraşe mijlocii sau mici. Tendinţa generală a acestui secol, bine pusă în evidenţă de săpăturile arheologice, este de micşorare a suprafeţei fortificate, aşa cum am văzut că s-a întâmplat la Nicopolis ad Istrum, devenit acum un oraş mic[51].

Important însă este să constatăm că scara acestor construcţii s-a modificat dramatic pe măsura înteţirii năvălirilor barbare. Începând cu sec. IV, dar tot mai des până în sec. VI, toate oraşele provinciilor de frontieră au fost periodic distruse, refacerile lor fiind de fiecare dată mai restrânse ca arie, mai rudimentare ca tehnică de construcţie şi, aş spune, mai lipsite de mândrie şi pretenţii, sacrificând frumosul şi maiestuosul pentru strictul necesar supravieţuirii. Dacă în secolele anterioare oraşele, puţine la număr, erau mari aglomerări urbane care tindeau, sub toate aspectele, să devină Rome locale - prin măreţia construcţiilor, mulţimea amenajărilor de tot felul ori opulenţa modului de viaţă al locuitorilor  - în sec. VI, în special la Istru şi în interiorul provinciilor de frontieră, calitatea principală a oraşelor era să aibe ziduri solide şi un bun sistem de fortificaţii, încât să poată rezista cât mai mult şi cât mai bine asediilor, sacrificând acestui scop orice altă calitate.

         ***

Înainte de a încheia aş vrea să mai spun câteva cuvinte despre două chestiuni care ţin de terminologia şi toponomastica acestei epoci. Prezentând cea de a doua listă anexă de toponime, cea a cap. XI, Procopius spune că va enumera τὰ φρούρια din provinciile diocezei Thraciilor. Citez  (145.12-13):

ἔστι δὲ τὰ φρούρια, ὅσα ἡμᾶς μεμνῆσθαι αὐτῶν, πρὸς ὄνομα τὰδε

căci acestea sunt, pe nume, fortăreţele, câte din ele mi-am putut aminti

şi în 145.14-16, fraza:

[Ὅσα φρούρια ὁ θειότατος ἡμῶν βασιλεὺς Ἰουστινιανὸς

ἔκτισεν ἐν χώρᾳ τῇ καλουμένῃ Εὐρώπῃ καὶ Ῥοδόπῃ καὶ

Θρᾴκῃ καὶ Αἱμιμόντῳ οὕτως. ]

Cele fruria pe care prea-dumnezeiescul nostru împărat Iustinian

le-a ctitorit în ţinutul numit Europa şi în Rodopa şi

în Thracia şi în Haemimont, astfel:

Din aceste formulări, ca şi din altele asemănătoare, unii istorici au înţeles fie că localităţile enumerate fuseseră transformate în φρούρια "fortăreţe", indiferent de ce fuseseră înainte, fie că Procopius nu mai făcea distincţia între diversele apelative, toate fiind pentru el φρούρια (v. DobrRom p.179, Barnea). Părerea mea este că Procopius foloseşte acest termen în alt registru decât cel obişnuit, dându-i conotaţii militare, pe care termenul le-a dezvoltat în imperiul târziu. Noţiunile primare ale rădăcinii φρουρ- (înrudit cu οὖρος "gardă, păzitor" şi ὁράω "a vedea", de la *wer (8) "gewahren, achtgeben", Pokorny p.1164) sunt veghe şi adăpost. De la aceeaşi rădăcină provin câteva cuvinte ale căror sensuri nu se abat de la cele principale, cum sunt φρουρός "veghetor, străjer" ori φρουρά "pază, veghere; garnizoană". Sensurile lui φρούριον în greaca clasică derivă şi ele tot de aici: "loc păzit de garnizoană, cetate; fig. azil, loc de scăpare" etc. La Procopius însă el are peste tot sensul militar de "fortăreaţă", în accepţiunea de "punct fortificat" (evident în cadrul liniilor defensive; aşa cum reiese şi din monografia Malgoržatei Lubanska, "punctul fortificat" putea aparţine unor tipuri urbanistice diverse). În mai multe locuri Procopius numeşte localităţi care, indiferent de tipul lor civil or urban dar lipsite fiind de ziduri suficiente ori îndeajuns de solide, au fost reconstruite din ordinul lui Iustinian care le-a transformat (verbul folosit este διαφέρω) astfel în φρούρια. Rezultă cu destulă claritate că φρούριον era localitatea bine apărată care putea adăposti locuitorii din ţinut.

Confuzii există şi în ce priveşte sensul altor apelative geografice. Uneori Procopius foloseşte in acelaşi scop ca şi φρούριον şi termenii ὀχύρωμα şi ἔρυμα, ca de pildă în:

131.8-10: τὰ μὲν οὖν Ἰλλυριῶν ὀχυρώματα παρὰ ποταμὸν / Ἴστρον ταύτῃ πη ἔχει. ἐπὶ Θρᾷκης δὲ νῦν ἰτέον ἡμῖν / τὰ ἐρύματα cam aşa sunt deci întăriturile (ochyromata) din Illyria de la fluviul Istru. urmează să trecem acum la zidurile de apărare (erymata) ale Thraciei...Citind acestea, ne-am putea întreba: păi vorbeşte de φρούρια, sau de ὀχυρώματα şi ἐρύματα?

şi 145.3-6 καὶ ὅσα δὲ …ὀχυρώματα εἴργασται …/…ἐγὼ/ δηλώσω. πρῶτα μὲν Φιλιππουπόλεώς τε καὶ Βεροίας / ἔτι μέντοι Ἀδριανουπόλεώς τε καὶ Πλωτινουπόλεως etc. iar… eu voi arăta… câte…întărituri (ochyromata) s-au făcut. Mai întâi a Philipopolei şi a Beroiei şi apoi a Adrianopolei şi Plotinupolei etc. Dacă luăm pasajul literal, Philippopolis şi celelalte sunt ὀχυρώματα! Devine evident că ambii termeni sunt aici folosiţi în sens tehnic militar, ei putându-se aplica oricărei localităţi care îndeplinesc anumite calităţi militare. Cele două cuvinte desemnau iniţial lucrarea defensivă, fortificaţia, zidul împrejmuitor. Termenul ἔρυμα şi-a păstrat pe deplin acest sens, în De Aedificiis el neavând nicăieri nume propriu[52] şi trebuind tradus peste tot prin "zid de apărare", în timp ce ὀχύρωμα este uneori întrebuinţat şi pentru a desemna localităţi fortificate (poate ca echivalent al lui oppidum). Poate deci fi φρούριον orice tip de localitate care are anumite construcţii, dotări şi unităţi militare. Că aşa stau lucrurile, ne conving câteva toponime din lista de "φρούρια" pe care istoricul grec o dă în continuare şi din care consider că nu este în afara temei noastre să selectez câteva. Sunt aşadar φρούρια:

-mai întâi oraşe, bine cunoscute din alte surse, unele chiar oraşe mari, capitale de provincie: Ὀδυσσός [=Odessos], Μαρκιανούπολις, Ἀγχίαλος, Νικόπολις, *Ἀξιόπολις[53] [†Ἀξίοπα], Ἰουστινιανούπολις, Θεοδωρούπολις, Θερμά (=Aquis, fostul Deultum), Τζυειδών=Tzoides etc.

-alte tipuri de aşezări: castellum (Ποταμουκάστελλαν, Πόλις Κάστελλον, Καστελλόνοβο), castrum (Καστράζαρβα), emporium (τὸ ἐμπόριον Ταύρωκεφάλων), fossatum (Γεσιλαφοσσάτον, Φοσσᾶτον) etc.

Care este de fapt tema acestei opere a lui Procopius? Scopul este encomiastic, bineînţeles, dar care este rolul prezentării aceleia monotone de lucrări de construcţie? Cred că Procopius a vrut să prezinte în detaliu sistemele de fortificaţii imaginate şi construite la ordinul lui Iustinian. Această scriere este o lucrare combinată de geografie administrativă şi de tehnică militară de secol VI. Judecând în termeni militari, oraşele, târgurile, staţiile rutiere, satele, fermele...toate deveneau, în funcţie de dotările lor, cetăţi, fortăreţe, adăposturi, puncte de veghe ş.a.m.d. De altfel suntem într-o epocă în care întreaga viaţă socială se militarizează din cauza invaziilor. Se militarizează şi întreaga terminologie civilă a aşezărilor omeneşti, cum aflăm şi din alte surse târzii. La nivel toponomastic am văzut că Procopius nu se mai cramponează de rangul localităţilor, amestecând oraşele de drept cu cele pe care Iordanes le numeşte oppida, şi considerându-le deopotrivă, din perspectiva defensivă a lucrărilor întreprinse de Justinian, ca pe nişte φρούρια, puncte de strajă şi apărare. Invers, aşezări de natură pur militară în trecut dobândesc acum şi caracter civil, devenind centre urbane mai mici sau mai mari. Astfel castrum (iniţial tabăra fixă a unei legiuni) ori castellum (în vechime sediul permanent al unei unităţi auxiliare) ajung similare cu civitas. Şi tot acum, termenul fossatum, care desemna localitatea de mici dimensiuni, neîncinsă cu ziduri, dar înconjurată de şanţuri de apărare, începe să concureze vechii termeni civili pentru noţiunea de "sat" (vicus, pagus, chiar fundus, villa etc.) pe care îi va înlocui până la urmă (fossatum > rom. sat, alb. fshat).

 

 

Bibliografie selectată

 

Abrevierile bibliografice

Bury Hist = Istoria imperiului târziu

Curta Slav= Istoria imperiului târziu

Russu LTD = Russu, I.I. Limba Traco-Dacilor, Bucureşti, 1967 1967

Honigmann Hierocl = Honigmann E, Le Synekdèmos d'Hiéroklès et l'opuscule géographique de Georges de Chypre, 1939 Bruxelles

ND=Notitia Dignitatuum:http://members.ozemail.com.au/~igmaier/notitia.htm

IB = Itinerarium Burdigalense

IA = Itinerarium Antonini (în Konrad Miller, Itineraria Romana)

Miller ItRom =

TP=Tabula Peutingeriana

GR= Izvoare ()

PKN= Lucrări tematice

Dincev AntCit= Lucrări tematice

Russu LTD = Lucrări tematice

Russu Mac= Lucrări tematice

ChronMin=Izvoare (1)

Iordanes = Izvoare (2)

Proc. Aed = Izvoare (5)

 

Istoria imperiului târziu

Brown, P., The World of Late Antiquity  1971

Bury, John, History of the Later Roman Empire, 1889

Gibbon E.-Bury J., The History of the Decline and Fall of the Roman Empire; ediţie, comentarii, note şi appendices de J.Bury

Jones, A.H.M., The Later Roman Empire,  1964

Curta, Fl., The Making of the Slavs

Cameron, A., The Later Roman Empire, 1993   

Cameron A., The Mediterranean World in Late Antiquity 1993

Moorhead J., The Roman Empire Divided 2001

Heather P., Fall of the Roman Empire 2005

Ward-Perkins B., The Fall of Rome and the End of Civilization (2005)

Haldon, John F. - Byzantium in the Seventh Century: The Transformation of a Culture

Haldon, John F. - Warfare, State and Society in the Byzantine World, 565-1204 by

Køppen, Adolph Ludvig - The World in the Middle Ages, 1854

Maas Michael (ed.), The Cambridge Companion to the Age of Justinian(Cambridge University Press, 2005)

Al.Barnea & Al. Suceveanu, Dobrogea Romană

 

 

Lucrări tematice

1. Beševliev, Veselin, Zur Deutung der Kastellnamen in Procops Werk "De Aedificiis" Amsterdam 1970 

2. Delirad PIGT Deliradev, Pavel Prinos kăm istoričeskata gegrafija ha Trakija  vol I-II, Sofia 1953 (bulg.) 

3. Detschew Dimiter, Die thrakischen Sprachreste, Wien, 1957

4. Dintchev, Ventzislav: Classification of the Late Antique Cities in the Dioceses of Thracia and Dacia, în Archaeologia Bulgarica, III 1999, 3, pp.39-73.

5. Georgiev, Vladimir Trakijskiat ezik 1957 Sofia  

6. Russu, I.I. Limba Traco-Dacilor, Bucureşti, 1967 1967

7. Russu, Ion Iosif Macedonica, în "Ephemeris Dacoromana", VIII, Roma 1938, pp.105-232

 

Izvoare

Miller, Konrad,  Itineraria romana. Romische reisewege an der hand der Tabula  Peutingeriana Strecker und Schroder, 1916 Stuttgart

1.Mommsen, Chronica Minora vol.I-III

2.Mommsen Th., Iordanis Romana et Getica în Monumenta Germaniae Historica, Auct. Antiquiss. V , 1882

3.Gelzer, H., Ungedrückte und ungenügend veröffentlichte Texte der Notitiae Episcopatuum Berlin 1900 

4.Georgius Cyprius, Opusculum geographicum  

5.Haury J., Procopii Caesariensis Opera Omnia, vol. IV (De Aedificiis) Lipsiae 1964

6.Honigmann E, Le Synekdèmos d'Hiéroklès et l'opuscule géographique de Georges de Chypre, 1939 Bruxelles

7.Lactantius De Mortibus Persecutorum(Patrologia Latina Vol. 7, cum notis St. Baluzii)

 

Inscripţii

CIL vol. 3 şi 6, 16, 17

IGB I-V

ISM 1,2,3

IDR

IGLR

ProtoInschr

Beševliev, Veselin, Die Protobulgarischen Inschriften Berlin 1963 

Beš PKN Beševliev, Veselin Zur Deutung der Kastellnamen in Procops Werk "De Aedificiis" Amsterdam 1970 

Beš AmlSipp= Beševliev, Veselin Amlaidina und Sippe   LB 3 (1961),2, pp.67-70

CIC=Corpus Iuris Civilis (Cod.Theodos.)

 

Papiri: Duke Databank of Documentary Papyri:

http://www.perseus.tufts.edu/cache/perscoll_DDBDP.html

cu un bun motor de căutare:

http://www.perseus.tufts.edu/cgi-bin/txtcomplex?display=SMK&simplify=1

 


[1] Create de Domiţian prin separarea Moesiei unice.

[2] Probabil aşa se explică de ce într-o inscripţie de la Reka Devnja hotarul oraşului Odessus este cu "tracii", deci cu provincia Thracia, şi nu cu oraşul vecin din această provincie (Mesembria?).

[3] De ex. CIL 13, 7050: Philippo[p(oli) vico] Stairesis; CIL 6, 32543 (227p): Philippop(oli) vico Vevocaseno etc.

[3bis] "Dacia Aureliani" şi "Dacia Aureliana" sunt sintagme reconstruite pe baza afirmaţiei lui Flavius Vopiscus (Historia Augusta, Vita Divi Aureliani, 39,17), care spune: [Aurelianus] appellavitque suam Daciam "[Aurelian] a numit-o Dacia sa". Vopiscus a folosit însă categoric textul lui Eutropius (ori al sursei lui Eutropius), care însă ne-a parvenit într-o variantă în care suam a fost înlocuit cu eam: appellavitque eam Daciam( Breviarium ab urbe condita, 9,15), probabil printr-o simplă eroare de copiere.

[4] Lact. DeMort 9.2: mater eius (scil.Maximiani) infestantibus Carpis in Daciam Novam transiecto amne confugerat. şi Anon.Vales. 3=ChronMin 1.8.23:Licinius...ex nova Dacia vilioris originis.

[5] Echivalentul românesc corect ar fi aşadar dieceză, contestat incorect de unii lingvişti.

[6] E posibil ca primele hărţi itinerare să fi fost făcute chiar sub Augustus, de către M. Agrippa – pe portalul cel mare construit de el, hartă de care vorbeşte Plinius -, dar cred că din acele itinerarii nu s-a păstrat nimic.

[7] Într-un studiu asupra acestui document, voi arăta că pe baza Tabulei Peutingeriana şi a textului Cosmografiei anonimului din Ravenna, se pot restitui într-o bună măsură textul şi particularităţile acestui document.

[8] În TP sunt notate, inconstant, e adevărat, atât numele unor dioceze şi provincii, cât şi cele ale unor forme de relief, triburi etc. În itinerarii sunt uneori specificate punctele rutiere de trecere de la o provincie la alta.

[9] Numele Dacia Mediterranea apare la 386p în Cod. Theodos. 1.32.5.

[10] Este posibil ca această denumire să fi fost mai veche, dar neînţeleasă de sursele de până acum.

[11] 563.14-564.2: ciuitas Singiduno milia viii /

[564.1] Fines pannoniae et misiae / mutatio Ad sextum milia vi

[12] Iord. 264: (Pannonia)... in longam porrecta planitiem habet ab oriente Moesiam Superiorem, a meridie Dalmatiam...

[13] IB 565,6-8: mansio Oromago [=Horrea Margi] milia viii / finis Myssiae et †Asiae [=*Daciae] / mutatio Sarmatorum milia xii etc.

[14] ND 41, 27 şi 35

[15] De Aed. 4.7.10-21

[16] Nu avem nici un indiciu pozitiv pentru a accepta ipoteza lui Aricescu, că Tilicion ar fi o denaturare a lui Cilicum.

[17] Socrates Scholasticus 7.36, Epiphanius

[18] Nu cred deloc în autenticitatea formei Ἀξίοπα (=Axi-upa, după Georgiev şi alţii, însemnând "apa-neagră", tradus în Černa-voda şi Kara-su). Greu de presupus ca o astfel de formă autohtonă să iasă la iveală şi să se impună tocmai în sec. VI. Mult mai probabil este ca ea să fie întregirea greşită a unei abrevieri Ἀξιοπλ pentru Ἀξιόπολις.

[19] Împreună doar cu Isauria.

[20] CodIust 1.3.35 (text grec)

[21] Em.Popescu, Constantiana - Un Problème de Géographie Historique de la Scythie Mineure

[22] 635.9: δ'. Ἐπαρχία Ἡμιμόντου, ὑπὸ ἡγεμόνα

[23] Honigmann Hierocl, p.2, după faptul că Hierocles nu cunoaşte decât o singură Iustinianupolis din cele peste 20 numite după împărat.

[24] Ca secretar al lui Belisarius.

[25] În 5.3.10 el spune că, pe când el scria lucrarea, era încă în construcţie podul peste Sangarius, terminat – cum ştim de la Theophanes – în 559-560.

[26] v. de pildă Em.Popescu, Constantiana, în Bizantinische Zeitschrift, München, LXVI,1973, p.359-382

[27] Bury Hist p.339.

[28] Textul editat de Haury se bazează practic pe două manuscrise !

[29] Sensul acestui demonstrativ la dativ, devenit adverb, este fără nici un dubiu "(de) pe-aici", aşa cum rezultă din studiul tuturor ocurenţelor lui în De Aedificiis. Într-un alt loc (111.1) îl găsim folosit în formularea τὴν ταύτῃ Ἑλλάδα, care nu mai admite de această dată decât interpretarea Hellada de pe-aici ori această parte a Helladei fiindcă exista o singură Hellas.

[30] 7.5.12: τῆς μικρᾶς καλουμένης Σκυθίας τῆς ἐντὸς Ἴστρου ale Sciţiei numită cea Mică, înconjurată de Istru.

[31] 3.9.4: τῆς Δαρδανίας δὲ πόλεις: Ἀρριβάντιον, Νέσος  (ἢ Ναῖσσος), Οὐλπιανόν, Σκοῦποι

[32] Forma cu –υ- nu are, bineînţeles, nimic a face cu Mysia lui Homer, cum presupune Fl.Curta. Ea nu este nici proprie lui Procopius, şi nici inventată de el; şi alţi autori greci, inclusiv Hierocles, folosesc forma Μυσία pentru ambele provincii europene, ba chiar şi autori latini ai vremii. În CIC se folosesc la fel de des, uneori în acelaşi document, şi Moesia şi Mysia. Confuzia a fost fără îndoială întreţinută şi generalizată de confuzia fonetică–οι- =–υ- = /i/ în greaca bizantină. În latină, diftongul –oe- s-a monoftongat la /e/, pronunţat foarte închis, aproape /i/, astfel încât în documentele latineşti, în afara formei corecte Moesia, circulau multe alte variante: Maesia, Messia, Missia, Mussia ori Myssia, aceasta din urmă (pronunţată tot /misia/) devenind, oarecum legitim, varianta latină a lui Μυσία.

[33] Καβετζὸς χώρα este, foarte probabil, aceeaşi cu Gavisa regio pe care Marc.Comes 518.1 (=ChronMin 2.100.15) pare să o plaseze în Dardania.

[34] Confuzia β/κ este una din cele mai frecvente în paleografia greacă.

[35] Acesta este cu siguranţă o denaturare a sintagmei *Κατταρ' [prescurtare a lui Κάτταρος] ἕτερος "alt Kattaros"

[36] De Aed. 119.1[Haury], sub titlul ἐπὶ Δαρδανίας, cea mai lungă sublistă.

[37] Dioceza Longus Murus, desprinsă din cea a Thraciei, ocupa probabil partea provinciei Europa din interiorul Zidului Lungi, sub conducerea unui vicarius Longi Muri. Nu încape nici o îndoială că, având sub ordine o suprafaţă atât de mică dar de un rang atât de înalt, sarcinile acestui vicar erau să asigure apărarea Constantinopolului, pentru care i s-a acordat independenţa de care avea nevoie. Apariţia acestei dioceze a provocat modificarea suprafeţei provinciei Europa, ceea ce a dus la multe confuzii printre autorii de mai târziu.

[38] De ex. Cod.Theodos. 8.2.5: sive solidis provinciis sive singulis civitatibus.

[39] Provincia unică formată prin contopirea Moesiei Prima, Daciei Ripensis şi Daciei Mediterranea (v. mai sus).

[40] Cod.Iust.10.27.2.12: ἐν δὲ τῇ ἐνορία τῆς πόλεως…καὶ εν] τοῖς αὐτῆς ὁρίοις în incinta oraşului…şi în hotarele lui.

[41] ILBulg 211, de la Bălgarski izvor şi datând de la 152p: per fines civitatis / Serd<ic?>ensium regione Dyptens(ium) şi AE 2000, 1268, Nevsa (lg.Marcianopolis): per fines civitat[is Mar]/cianopolitano[rum re]/gion[e] Gelegetio[rum…

[42] Născut poate la Trimammium, pe care este posibil ca el să-l fi rebotezat *Leoniana (†Δεονιανα în DeAed.), cum voi propune într-un scurt articol dedicat acestei ipoteze.

[43] CodIust 1.3.35 (Leon): fiecare oraş, fie reconstruit…fie inexistent înainte (εἶτε ἀνανεωθεῖσαν…εἶτε οὐκ οὖσαν μὲν πρότερον). Aceleaşi cuvinte sunt folosite şi de Procopius când împarte, şi în textul descriptiv şi în liste, aşezările în noi (νέα ori οὖσαν μὲν πρότερον) şi renovate (ἀνενεώθη).

[44] 128.24: πολίχνιον …Ἀκυὲς ὄνομα; 106.19-20: πολίχνια …τρία, Κράτισκαρά τε καὶ Κουιμέδαβα καὶ Ῥουμισίανα; 108.17-18: πολίχνιαι, ἥ τε Φωτικὴ καὶ ἡ Φοινίκη

[45] 130, 16-17: Κάστρα Μάρτις τε καὶ Ζητνουκόρτου καὶ Ἰσκὸς τὰ χωρία ἐπικαλεῖται

[46] 111.2-4: δύο…ὀχυρώματα ἦν, πὴ μὲν Ἡράκλεια πόλις, …πὴ δὲ ὁ Μυροπώλης;

[47] Cum demonstrează Beševliev într-un capitol dedicat acestei chestiuni, în PKN.

[48] Iustiniana, Gratiana etc. sunt scurtări ale numelor complete ex.grat. Iustiniana civitas ori Γρατιανὰ πόλις. Tot astfel, formele adjectivale masculine indică mai probabil un râu (flumen, amnis, ποταμός), în latină un munte (mons), iar cele neutre localităţi mai mici (castellum, castrum, ἐμπόριον, φρούριον), în greacă munţi (ὄρος) etc.

[49] Precizarea acestor apelative, atât de importantă în înţelegerea mai exactă a textelor istorice, se va face în viitorul apropiat cu ajutorul computerului. De pildă, un program scris de mine a arătat că termenul ἔρυμα nu are niciodată nume propriu. El nu desemnează aşadar nici un tip de localitate, însemnând numai "zid de apărare".

[50] DobrRom p.179 (Al. Barnea)

[51] Dacă nu cumva se mutase, cu populaţie cu tot, pe colina Carevec, cum propun unii arheologi bulgari şi cum este mai probabil.

[52] În afară de ἔρυμα Ἀλτηνῶν, şi tocmai de aceea sintagma aceasta trebuie tradusă nu prin fortul Altinum ci prin zid de apărare al Altenilor, cum voi arăta într-un articol dedicat acestei chestiuni.

[53] Nu sunt de părerea lui Georgiev că Ἀχίοπα este un nume autohton (format din Axi(o) "negru" +opa "apă") şi că Ἀχιόπολις este o grecizare a unui diminutiv al acestuia, *Axiupula. Pe de o parte este foarte puţin probabil ca forma getică să apară tocmai în sec. VI, la un autor deloc preocupat de numele vechi ale localităţilor. Pe de alta, abrevierea paleografică a numelui Ἀξιόπολις în minuscula greacă de sec. VI ar fi fost Ἀξιοπλ (având la exponent tachigrafia πλ' pentru πόλις), uşor de citit Ἀξίοπα de către un copist mai târziu, fără experienţă.