Categorii de toponime în funcţie de origine şi aşezare

(referat pentru teza de doctorat)

 

1.1. Introducere

Detaliind şi explicând formularea concisă a titlului, am putea spune că prezentul referat îşi propune să clasifice toponimele balcanice după criterii care vizează originea lor şi să schiţeze distribuţia geografică a grupelor astfel obţinute. Întrucât studiul şi organizarea toponimelor balcanice după originea lor este o intreprindere de mari proporţii, mi-am propus ca aici să nu să prezint la modul general problemele teoretice ale clasificării toponimelor balcanice, ci să fac un restrâns studiu de caz, care poate fi un util instrument de lucru atât pentru mine, la redactarea tezei, cât şi pentru alţi cercetători interesaţi de ariile lingvistice din Balcani.

În esenţă, îmi propun să stabilesc ariile de răspândire ale unor apelative autohtone cu sensul "aşezare, cetate". Lucrarea este în fapt o necesară refacere a demersului asemănător al lui Vl. Georgiev (AlbDak) şi al altora (Beševliev, Poghirc), aceasta fiind poate metoda cea mai sigură de a trasa ariile principalelor dialecte ori limbi TDM vorbite în Balcani în vechime.

1.2. Relevanţa formanţilor finali. Prin anii '70 se iscase o discuţie, dusă cu jumătăţi de argumente, în jurul valorii pe care o poate avea studierea distribuţiei geografice a unui nume ori formant toponomastic final. Unele voci susţineau de pildă că un astfel de studiu nu ar fi deloc relevant pentru delimitarea unor arii lingvistice ori dialectale. Ele invocau, ca argument analogic, situaţia din teritoriile germanice de azi. Acolo – se susţinea - există mai mulţi formanţi finali(-stadt, -burg, -dorf, -berg etc.), fără ca acest lucru să poată fi un indiciu pentru existenţa unor limbi ori dialecte diferite. Alţii susţineau că, dimpotrivă, un singur formant putea apărea în mai multe arii lingvistice. Se invoca de pildă cazul formantului –grad, care se întâlneşte în teritorii în care se vorbesc azi rusa, sârba, bulgara, româna etc. În primul caz vom constata că ariile tuturor formanţilor germanici coincid, ele indicând aşadar o singură limbă. Într-adevăr, o limbă poate fi definită de mai multe asemenea apelative geografice. În al doilea caz se poate deduce cu uşurinţă că formantul –grad este propriu limbilor slave, rarele apariţii în spaţiul românesc ori în altă parte datorându-se influenţelor slave. Din nou, el indică o singură limbă, dar într-un stadiu mai vechi al evoluţiei sale, înainte ca numeroasele sale dialecte să devină limbi de sine stătătoare (după care formele lui –grad s-au diversificat, cum e de pildă rus. –gorod). Putem de aceea emite următoarele reguli în această privinţă:

1. o regiune etno-lingvistică poate fi definită de unul sau mai mulţi formanţi onomastici, cu condiţia ca ariile de distribuţie a acestora să coincidă.

2. un formant onomastic aparţine de cele mai multe ori unei singure limbi, deşi orice variaţie poate indica un dialect ori o limbă diferită.

1.3. Factorul cronologic. O importantă omisiune în cercetările de geografie lingvistică TDM este cea a datării atestărilor utilizate. Chiar dacă prima şi ultima atestare ale unui nume ori formant nu delimitează cu certitudine durata de viaţă a respectivului element lingvistic, ele constituie totuşi repere importante în stabilirea ei. Vom vedea de pildă că acest factor are un important rol în istoria formantului –dava/-deva. De aceea, în rândurile de mai jos îmi propun nu doar să definesc ariile de răspândire ale principalilor formanţi toponomastici autohtoni în aceste regiuni (-dava/-deva, -para, -dina, -diza, -bria) ci, acolo unde se poate, să şi refac evoluţia acestora.

 

2. Formanţii autohtoni. Atestări. Hărţile teritoriilor toponomastice.

 

2. Formantul ▪dava. Atestările

2.1.1. •Acidaua (TP 7.5), probabil Enoşeşti. Un al doilea Acidaua, la TP, este o greşeală de copiere, v. Sacidava 2.

2.1.2. •Aiadava. TSR9, Proc. 123. 26 (în regiunea Remesianei: Αἰάδαβα)

2.1.3. •Aedava. Proc. 130. 9: ἐν Ἀεδάβῃ la dativ. Nominativul numelui era însă, cu siguranţă, Ἀέδαβα, ca şi la celelalte nume în –δαβα ori –δεβα. Se afla pe drumul danubian, între Αὐγοῦστες [Augustis] şi Βαριάνα [Variana].

2.1.4. •Argidava (TSR 22): în Dacia, între r. Apus şi Centum Putea, azi Vărădia, la est de Vărşeţ. Atestat în formele: Αργεδαυον, la 48α, în inscripţia IGB I, 13 de la Dionysopolis, r. 6; Ἀργίδαυα, sec IIp, la Ptol. 3. 8. 4.; Arcidaua TP 8,3 şi Arcidaba GR 204,4 (ambele cu informaţie din sec II). Aceste ultime două atestări nu se explică printr-o afonizare târzie (g > c), ci prin confuzia grafică G/C, comună în documentele latine. Varianta Αργεδαυον (certă sub aspectul formei) este deosebit de preţioasă pentru lămurirea unei importante chestiuni de toponomastică antică, de care mă voi ocupa într-un studiu special: problema toponimelor autohtone neutre singulare în –a, considerate în greacă drept neutre plurale[1].

2.1.5. •Bregedava. Proc. 121. 33 (în teritoriul cetăţii anonime de lângă Burgaraca): Βρεγεδάβα. TSR 85.

2.1.6. •Buridava: în Dacia, probabil Stolniceni, pe r. Olt (Alutas), capitală a Burilor. Reconstituit din etniconul Βουριδαυήνσιοι, de la Ptol. 3. 8. 3. TP 7,5: Burridava (scris greşit cu doi [r]). Papirul CMilRec, 63rp, 2, 43 (cca. 100-105p), 27: Buridavae in vexillatione. TSR 81-82 (de la Βοῦροι).

2.1.7. •°Buricodava IGLNovae 91[2], la Novae (Moes. Inf., azi Stăklen, Svištov): Aurel. Victor Perburidavensis qui et Buricod(avensis). Amândouă supranumele sunt etnicoane şi supranume ale personajului în cauză, arătând că el era cetăţean al celor două cetăţi[3], ale căror nume trebuie să fi fost °Perburidava şi °Buricodava. Nu cred că °Buricodava este aceeaşi cu Buridava (v. supra) şi nici că °Perburidava poate fi identificată cu Piroboridava (v. infra). Numele °Buricodava aparţine unei clase de toponime formate de la phylonime cu ajutorul sufixului -ic(o), la origine nume de regiuni (inclusiv strategíi). Acest procedeu de derivare este frecvent în regiunile Dacia Mediterranea, Moesia Inferior şi Thracia. Ex. : Dentheletae > Dentheletica, Cololeti (=Coelaletae) > Cololetica, Serdi > Serdica, *Egeri (creat poate cu formantul –geri, ca în Dru-geri, Bette-geri etc. ) > Egerica etc. °Buricodava poate fi aşadar un compus din *Burica ("strategia Burilor", de la Βοῦροι/Buri, poate o ramură moesiană a acestui trib) + dava.

2.1.8. •°Buteridava ISM I, 359 (Histria:Buteridava, 198-201p): inter [M]essiam Pude[ntillam] et vicano[s] B[u]teridavenses. Importantă aici este menţiunea că Buteridava era un vicus, ceea ce se poate explica în două feluri: fie dava însemna "aşezare" şi nu "cetate", fie – în acest caz – este vorba de o cetate (eventual mai mică) aflată în teritoriul rural al unui oraş, deci cu rol administrativ de vicus. Un Βουτερίες (transcrierea unui lat. °Buteriis) exista în regiunea oraşului Naissus. (DeAed 121. 40).

2.1.9. •Capidava. În Scythia Minor între Axiopolis şi Carsium, azi Capidava, fost Calachioi(v. ISM I, pp. 30-32). IA 224,3: Capidava; TP 8,3: Calidava; Hierocl. 637. 10: Καπίδαβα; Const. Porph. them. 3. 47. 15: Ἐπαρχία Μυσίας· Καπιδάβα. CIL 3, 12491 (Istrus, Moes. Inf.): territorium Capidavense, Em. Pop. n. 220 (la Capidava): [C]apidabe[si]um. ND 39,13 Capidava. ISM 5, 77, Ulmetum: quinquennalis territo[rii] Capidavensis

2.1.10. •Carsidava. Ptol. 3. 8. 4: Καρσίδαυα(probabil în nordul Moldovei)

2.1.11. •Clepidava. Ptol. 3. 5. 15: ὑπὲρ δὲ τὸν Τύραν ποταμὸν πρὸς τῇ Δακίᾳ· Κληπίδαυα, deci în afara Daciei, dar aproape de graniţa ei, pe fl. Tyras (Nistru). Cea mai nordică şi cea mai estică dintre cetăţile Daciei.

2.1.12. •Comidava. Ptol. 3. 8. 4: Κομίδαυα (în centrul Daciei). v. şi următoarele două.

2.1.13. •Cuimedava. Κουιμέδαβα. Proc. 106,20 (în textul descriptiv): Κουιμέδαβα, πολίχνιον (ca şi Ῥουμισίανα) probabil între Serdica şi Naissus. cf. şi numele următor.

2.1.14. •Cumudeva. Κουμούδεβα. Proc. 123,29 (în prima listă anexă): Κουμούδεβα. Este posibil să fie o variantă a numelui precedent, luată de Procopius din altă sursă. Apare în teritoriul Remesianei (numit χώρα Ῥεμισιανισία, de la un *Ῥεμισίανα, nu Ῥουμισίανα ca mai sus). Nu are nici o legătură cu Cumodina. Este foarte probabil ca numele Κουμούδεβα şi Κουιμέδαβα [2.1.13, supra] să fie în fapt variante ale aceluiaşi toponim. De ce apar însă amândouă? Pentru că, aşa cum par să dovedească şi alte nume citate în De Aedificiis de câte două ori, ele provin foarte posibil din surse diferite, fiind de aceea menţionate o dată în textul descriptiv şi o a doua oară într-una din cele două liste anexe. În ciuda faptului că istoricul bizantin a evitat cu grijă repetiţiile de nume între textul descriptiv şi liste, găsim uneori asemenea "dublete" (termenul folosit de Beševliev), întotdeauna însă într-o variantă diferită, care l-a împiedicat poate să-şi dea seama că ambele aparţin aceluiaşi nume[4]. În cazul lui Κουμούδεβα/Κουιμέδαβα una din sursele lui Procopius era latinizantă şi dacizantă (cea care i-a furnizat varianta Κουιμέ-δαβα) iar cealaltă eleno-tracizantă (Κουμού-δεβα).

2.1.15. •Danedevae. TSR 115, Proc. 121. 28 – Δανεδέβαι (Kavetzos)

2.1.16. •Dausdava. Ptol. 3. 10. 5: Δαούσδαυα (în interiorul Moesiei, între Danubius şi Haemus, prin regiunea dintre Nicopolis şi Abrittus). TSR 117.

2.1.17. •Desudaba ? TSR 128, Liv. 44. 26. 7: circa Desudabam in Maedica. Epoca timpurie a acestei atestări face improbabilă apartenenţa ei la numele în –dava; grafia –daba se citea pe atunci /daba/, şi în latină şi în greacă.

2.1.18. •Docidava. Ptol. 3. 8. 4: Δοκίδαυα (în nord-vestul Daciei traiane). TSR 145. Forma trebuie să primească un crux de suspiciune, fiindcă există o bună probabilitate ca ea să se datoreze confuziei a/o în sursa latină a lui Ptolemeu. Numele trebuie scris Dokidava [Dakidawa?]

2.1.19. •Giridaua: CIL 3, 12399, Pelišat (Pleven): diis deabusque Giridavens(ibus). Localitatea era chiar la locul descoperirii, întrucât dedicantul slujise în apropiere: (contra)sc(riptor) stat(ionis) Dim(ensis). TSR 536. Data atestării indică o pronunţie –dawa.

2.1.20. •†Gildoba[*Gildava] TSR 106. Acta SS. Nov. 2, 155 (XIII Kal. Ian. ): in Tracia civit. Gildoba, cu siguranţă transcrierea greşită (cu confuzia grafică curentă a/o) a unei grafii greceşti *Γιλδαβα=*Gildava.

2.1.21. •Itadeva. TSR 219. Proc. 122. 5 (în teritoriul cetăţii anonime de lângă Burgaraca): Ἰταδεβά

2.1.22. •Marcodava. Ptol 3. 8. 4 Μαρκόδαυα (spre nord-vest de Apulum)

2.1.23. •Murideva. TSR 320, Proc. 149,2 (în Scythia Minor, nu departe de Zaldapa): Μουριδεβά

2.1.24. •Nentidava. Ptol 3. 8. 4 Νεντίδαυα (var.Νετίνδαυα mai puţin probabilă).

2.1.25. •Patridava. Ptol 3. 8. 4: Πατρίδαυα

2.1.26. •*Pelendava. TP 7. 4: Pelendoua[5], cu confuzia grafică a/o, comună în TP; azi Craiova.

2.1.27. •Perburidava. IGLNovae 91, la Novae (Moes. Inf., azi Stăklen, Svištov): Aurel. Victor Perburidavensis qui et Buricod(avensis).

2.1.28. •Petrodava. Ptol 3. 8. 4 Πετρόδαυα

2.1.29. •Piroboridava în Ptol. 3. 10. 8 Πιροβορίδαυα papirus CMilRec, 63rp, 2, 43 (loc?; cAD100-105), 27: Pirob[o]ridavae in praesidio.

2.1.30. *Polondava. La Ptol. 3.8.4. localitatea Πολόνδα [Πάλοδα] este aşezată la 53°/47°, la nord de Δινογέτεια. Numele seamănă dar nu poate fi identificat cu *Pelendava (Pelendova la TP 7.4, probabil acolo unde este Craiova). Provine cu siguranţă dintr-un nume în –δαυα, dar nu prin pierderea lui –w- intervocalic, ci mai degrabă printr-o eroare de copiere (trunchiere).

2.1.31. •Pulpudeva în Iord. Rom. 221: Pulpudeva, quae nunc Philippopolis şi 283: Philippus (=Arabs) . . . urbemque nominis sui in Thracia, que dicebatur Pulpudeva, Philippopolim reconstruens nominavit Din acest pasaj se înţelege că Filip Arabul a refăcut un oraş mai vechi, numit Pulpudeva, pe care l-a numit apoi Philippopolis. Poate fi o eroare, fie că oraşul nu se va fi numit astfel înainte de Filip, fie că nu el l-a botezat Philippopolis ci, eventual, un alt Philippus mai vechi (tatăl lui Alexandru?). Pasajul poate fi însă şi corect, dacă admitem că oraşul va fi fost contruit într-adevăr de un alt Philippus, care însă nu l-a numit cu forma grecizată Philippos ci cu cea locală Pulpudeva. În acest caz, Filip Arabul nu a făcut decât să-i grecizeze numele în Philippopolis, după moda vremii.

2.1.32. •Ramidava. Ptol 3. 8. 4 Ραμίδαυα

2.1.33. •Recidiva Iust. Nov. XI,2: et tam Viminacium, quam Recidiva et Litterata, quae trans Danubium sunt, nostrae iterum dicioni subactae sint…Există o reală posibilitate ca Recidiva (menţionată împreună cu Litterata=Ledarata) să fi aceeaşi cu Arcidava. Ar fi însă îndoielnic ca această formă să se datoreze fenomenului slav numit "metateza în grupurile tort/tolt", fiindcă această transformare fonetică nu se produsese încă în sec. V, după toate probabilităţile. Rezultatul ar fi trebuit să fie, de altfel, *Racidiva şi nu Recidiva. (despre –diva, v. mai jos).

2.1.34. •Rusidava. TP 7. 5: în Dacia, pe Olt, imediat la nord de Acidava, probabil Drăgăşani.

2.1.35. •Sandava. Σάνδαυα, Ptol 3. 8. 4

2.1.36. •Sacidava (1) (Moes. Inf. pe gran. cu SM=Dunăreni). ND or. 39,12: Sacidava. TP 8. 3=Sagadava. IA 224. 1, Ptol. 3. 10. 5, ND or. 40,7 şi 17 dau Sucidava. Em. Pop. n. 188 Sac(idava). Miliar din timpul lui Decius de la Rasova. TSR411

2.1.37. •Sacidava (2) (Dacia, la sud de Apulum). TSR 411. TP 8,1 Cedonie-24-Acidava-15-Apula. GR 188,13: Sacidaba. Forma corectă este cu siguranţă Sacidava (pe baza variantei Sacidaba de la GR), ca lectio difficilior.

2.1.38. •Singidava. Ptol 3. 8. 4: Σιγγίδαυα

2.1.39. •Scaidava. TSR 458 între Iatrus şi Trimammium (Ablanovo) IA 222,1: Scaidava, Proc. 148. 48: Σκεδεβά.

2.1.40. •Sucidava 1. SM pe Dunăre, la Rahovo (?). Ptol. 3. 10. 5: Σουκίδαυα, IA 224,1: Sucidava (între Durostorum şi Axiupolis),ND or. 40, 7 şi 17: Sucidava, GR 186,16: Sancidapa. TSR469

2.1.41. •Sucidava 2. (Moes. Sup. > Dac. Rip. ) între Oescus şi Utus, pe malul stg, Celei. Proc. Συκιδάβα 132. 13, Συκίβιδα 130. 23. ND or. 42, 39: Sucidava. AA 28, 1913,386 la Celei: Suc(idavensis), Em. Pop. 277 Σuc(idava). Această variantă grafică este un serios indiciu că iniţiala nu era consoana /s/ ci, probabil, /š/, numele, coradical poate cu Succi, fiind de fapt Šukidava.

2.1.42. •Tamasidava. Ταμασίδαυα, Ptol 3. 10. 8

2.1.43. •Thermidava. Θερμίδαυα, Ptol 2. 16. 7, TSR 202 Dalmatia. Este poate acelaşi cu Γέρματζα (format de la TDM *germ "cald", coradical cu gr. θερμός). Identificat după poziţia lui, conform coordonatelor lui Ptolemeu, el trebuie să fie acelaşi cu modernul Dhërmiu din Albania, unde sunt ruinele unui oraş antic. Existenţa unui –dava în acel loc are o enormă valoare ştiinţifică, fiind un argument de primă mână în favoarea ipotezei existenţei unei mari enclave dacice în Epirul Nou. Despre caracterul daco-moesian al mai multor toponime din Dardania voi vorbi într-un articol separat.

2.1.44. •Utidava. Ptol 3. 8. 4 Οὐτίδαυα

2.1.45. •Zargidava. Ζαργίδαυα. Dacia, la Hierasos=Roman?. Ptol. 3. 10. 8: Ζαργίδαυα. TSR176

2.1.46. •Zicideva. Zicidiva. Proc. 148. 9: Ζικίδεβα(TSR îl consideră=Sucidava, 469). ThSimoc 7. 13. 8: Ζικιδίβα. Ps.-Epiphan. 455: Ζεκεδέσπων.

2.1.47. •Ziridava. Ζιρίδαυα, Ptol 3. 8. 4. TSR192. Dacia, între Apulum şi Tibiscum.

2.1.48. •Zisnudeva. Ζισνούδεβα. Proc. 148. 19: Ζισνούδεβα – foarte probabil în N. Haem. TSR192. Cf. Zinesdina Maiore, în teritoriul Nicopolei ad Istrum (AE 1999, 1363: Nicopoli ex Moesia / infer(iore) vico Zinesdina Maiore.

2.1.49. •Zusidava. Ζουσίδαυα, Ptol. 3. 8. 4 TSR195, Sudul Daciei

2.1.50. •*δέβα. În dicţionarul lui Hesychius găsim intrarea λέβα· πόλις ὑπὸ Θρᾳκῶν, care trebuie corectată în *δέβα· πόλις ὑπὸ Θρᾳκῶν, cum admit toţi cercetătorii moderni[6].

La acestea poate trebuie adăugate o serie de theonime aflate în inscripţii şi încă nestudiate sistematic. Aceastea sunt aparent nişte etnicoane şi rămâne de văzut cum se explică particularităţile lor. Primul dintre ele era cunoscut mai de mult, fiind inserat de Decev în repertoriul său: este epitetul lui Apollo Βαταλδε.ουηνω (din care azi nu se mai vede decât .αταλδε.ουηνω). Datorită incertitudinii formei, unii l-au considerat un etnicon de la un toponim în –deua, *Βαταλδεουα, alţii negând însă această derivare pe motivul că înaintea lui -ουενω ar mai fi putut exista o literă (cea notată mai sus printr-un punct). Discuţia este însă redeschisă de descoperiri noi, publicate în IGB V, care însă şi adâncesc misterul acestor nume în acelaşi timp. Pe de o parte ele atestă într-adevăr etnicoane în –δεουηνος, -δεβηνος, care ar trebui derivate, în mod normal, de la toponime în –δεουα, -δεβα. Pe de altă parte însă absolut toate atestările se folosesc numai ca epitete ale unor zei (mai ales Apollo, Asklepios şi un Θεός nenumit). Variantele cele mai răspândite ale acestor theonime nici nu sunt de altfel cele formate cu –δεουηνος, -δεβηνος, ci unele formate cu –δεηνος (de la toponime în –δεα) şi cu –δηνος (de la toponime în -δα). Unele din acestea au consoană înaintea acestui δεα, -δα (de pildă Σαλδηνος, Σγεβδηνος Σπινδεηνος ori Βαταλδεουηνω), lucru care nu se întâmplă în cazul toponimelor în -dava/-deva certe. În plus, ele apar şi în Thracia şi chiar în Rhodope. Toate acestea sunt circumstanţe care fac ca provenienţa lor din –deva să fie problematică. Este necesar un studiu al acestor theonime, bogat atestate, care să stabilească dacă ele sunt toponime la origine (şi dacă da, atunci dacă ele provin de la –dava/-deva) ori sunt derivate cu o altă funcţie a sufixului –ηνος pe care trebuie să o stabilim. Există posibilitatea ca ele să fie nişte epitete compuse cu un formant (-dea, -deua, -deva) care să nu aibă nici o legătură cu –dava. Acest formant ar putea proveni de la rad. do/da "a da" (potrivit unui theonim) ori de la *deiwo "zeu", ca şi Δεβαβενζις, numele feminin Auludea.

Iată atestările acestor nume:

2.1.51 •°Βαταλδεουα. Refăcut din Βαταλδεουηνω, epitet toponomastic al lui Apollon (IGB IV, 2022 de la Belica, Sofia).

2.1.52. •°Κειλαδεα, °Κειλαδεουα şi °Κειλαδεβα. Variante ale unui epitet toponomastic al lui Asklepios, refăcute după forme găsite în inscripţii la Daskalovo (S de Sofia, dar în teritoriul Pautaliei), publicate în IGB V, grupate astfel:

-A.*Keiladea în variantele: a. Κειλαδεηνῳ (5787, 5788, 5789, 5792, 5793, 5823); b. Κιλαδεηνῳ (5790, 5791);

-B. *Keilada a.[Κειλ]εδηνῳ (5794); b. Κιλαδεινῳ(5795);

-C. *Keiladeua (atestată la 241p, nr. 5786) în variantele a. Κειλαδεουηνῳ (5786, 5796, 5797); b. Κιλεδεωηνῳ (5799);

-D. *Keiladeva în varianta Κειλαδεβη[νῳ] (5798, 5800); în 5838 apare o formă citită [Κ(ε)ιλα]δεκη[νῳ]; este fie greşit scrisă, fie greşit citită în loc de [Κ(ε)ιλα]δεβη[νῳ] (cu confuzia comună între literele Κ şi Β).

2.1.53 •°Τηραδεα şi °Τηραδα. Variante ale unui epitet toponomastic al lui Apollon de la Krăn (Augusta Traiana, Stara Zagora). Ele sunt refăcute după formele găsite în inscripţiile din IGB V: Τηραδεηνῳ(ι) (5617 [2 ori], 5620, 5621); Τηραδ[η]ν (5619); această din urmă formă este deosebit de importantă pentru că ea îmi confirmă o bănuială mai veche, anume că formantul –da, întâlnit în mai multe toponime, provine din –dava.

2.1.54 poate Κληδ[εου]α dacă în inscripţia IGBulg V 5697 (Gradec, Sofia) lectura este Κληδ---ηνῳ (cu numai 3 litere lipsă) şi nu Κληδ----(-)ηνῳ (cu 4-5 litere lipsă) . Este tot un epitet toponomastic al lui Asklepios.

În lumina faptelor evidenţiate de aceste inscripţii, va trebui să adăugăm aici şi alte nume în –dea, -da

2.1.55 Drasdea. ND 40.49 (după Decev, nu departe de Nicopolis ad Istrum)

2.1.56 •°Spindea. După Σπινδεηνος (epitet al lui Apollon), IGB III 2, 1832, de la Pelevun.

2.1.57 •°Sgebda. După Σγεβδηνος (Θεός), IGB III 2, 1654 şi 1655 de la Malka Vereja (l-gă Beroea=Stara Zagora)

2.1.58 •Tyrida. Toponim la lacul Bistonis, unde unii tracologi plasează o enclavă Geto-Dacică. Menţionat de Martianus Capella 6,657

2.1.59 •Petrada. Refăcut după Πετραδε̅νος IGB IV, 2251, după Mih. Oppidum Anon. (Sandanski), dar după Decev (BIAB 12, 1938, 287 nr. 8) de la Belica, Sv. Vrač (azi Blagoevgrad).

În alte etnicoane terminate în –dea/-da şi folosite ca theonime, în special cele în care înaintea lui –d se află o consoană (cum sunt Σαλδηνος, Σγεβδηνος <*Salda, *Sgebda etc.) pare să nu fie vorba de formantul –deva/–dea/-da.

 

2.2. Formantul ▪dava[7]. Harta şi interpretarea ei

 

2.2.1. Aceste toponime sunt 52 la număr (fiindcă Sacidava şi Sucidava numesc fiecare câte două localităţi), în cca. 59-60 de variante, distribuite astfel:

38 cu dava: Acidava, Aiadava, Aedava, Argidava, Buridava, Buricodava, Buteridava, Bregedava, Capidava, Carsidava, Clepidava, Comidava, Cuimedava, Dausdava, Desudava, Docidava, Giridava, *Gildava, Marcodava, Nentidava, Patridava, *Pelendava, Perburidava, Petrodava, Piroboridava, Ramidava, Rusidava, Sandava, Sacidava, Singidava, Scaidava, Sucidava, Tamasidava, Thermidava, Utidava, Zargidava, Ziridava, Zusidava.

9 cu deva (din care 1 glosă): Cumudeva, Danedevae, Itadeva, Murideva, Pulpudeva, Scedeva, Zicideva, Zisnudeva. Glosa *δέβα.

6 nume atestate în inscripţii, formate cu –dea, –deua şi –deva, + două atestări latine: 1 în –dea, 1 în –da.

3 în diva. Această formă nu este rezultatul unor erori de copiere, ci reprezintă o pronunţie târzie reală, mai închisă, a lui deva în Reci-diva (nume nou ori poate o deformare a lui Arcidava), Ζικι-δίβα (v. Ζικίδεβα în listă) şi Plopь-divь (v. nota 13, infra), de la Pulpudeva.

Departe de a fi un fapt de limbă minor, cum s-a crezut până acum, existenţa celor două variante principale, dava şi deva, se explică prin apartenenţa lor la două importante arii dialectale diferite în cadrul limbilor TDM, evidenţiate de alternanţa vocalei a/e în radical. Întrucât studiul meu asupra acestei probleme de fonetică nu este încă publicat iar implicaţiile lingvistice şi asupra inţelegerii izvoarelor sunt extrem de importante, voi prezenta în cele ce urmează principalele lui premise şi concluzii, pentru ca pe baza lor să pot argumenta existenţa şi extensia geografică a acestor două arii, care explică între altele şi distribuţia cronologică şi spaţială a variantelor dava şi deva.

 

2.2.2.1 Distribuţia variantelor dava/deva. Alternanţa a/e. Se observase încă din anii '60-'70 că numele tracice (în special toponimele) conţin numeroase variante în care unele vocale au un timbru alternant: /a/ ori /e/. Acest fenomen, numit convenţional "alternanţa a/e", a fost sesizat şi studiat independent de mai mulţi cercetători ai limbilor TDM, dintre care prof. C. Poghirc a fost cel care a dus investigarea la nivelul cel mai profund. În opinia d-sale, această alternanţă se datorează efortului autorilor şi scribilor antici de a reda un sunet autohton, inexistent în greacă şi în latină, de tipul rom. ă (alb. ë, bg. ъ). Explicaţia prof. Poghirc, teoretic posibilă, şi cu siguranţă valabilă pentru unele din numele alternante, este însă improbabilă ori imposibilă în foarte multe cazuri, fapt care m-a obligat să întreprind o nouă inventariere a numelor TDM care prezintă această alternanţă, în încercarea de a găsi totuşi o explicaţie acestui fenomen. Din cercetarea prealabilă întreprinsă asupra acestora s-au desprins două concluzii principale:

-după natura sunetelor alternante există nu una, ci mai multe alternanţe a/e, unele sigur ori posibil trace iar altele cu siguranţă netrace (cum este de pildă oscilaţia între variantele ionizante (cu /e/) ori doricizante (cu /a/) ale unora din numele trace atestate la autori greci).

-pentru determinarea ariilor de răspândire a variantelor după alternaţa a/e este mai eficient (iar - din punct de vedere metodologic - mai adecvat) să folosim pentru investigare nume nu multe, ci puţine dar bine atestate şi bine determinate geografic şi cronologic: altfel spus, materialul de limbă trebuie să fie consistent nu sub raport cantitativ, ci calitativ.

 

2.2.2.2 zenis-zanus. Ghidându-mă după aceste principii, am găsit câteva unităţi lexicale[8] care să îndeplinească aceste condiţii, una din cele mai reprezentative fiind formantul -zenis[9] din antroponime precum Auluzenis, Mucazenis etc.

El are două variante principale, în funcţie de vocala radicalului, anume -zenis şi -zanus. Din cele peste 135 de atestări ale sale, în jur de 110 au vocalism /e/ (-zenis), ele apărând aproape exclusiv în documente(inscripţii) greceşti. În covârşitoarea lor majoritate, aceste variante cu /e/ apar în Thracia propria, adică bazinul mediu al Hebrului şi cel superior al Strymonului, în perimetrul delimitat la nord de Haemus, la vest de munţii Scombrus (Vitoša), Dunax (Rila) şi Rhodope, la sud de m. Rhodope, iar la est de r. Tonzos (Tundža), înaintând până la Pontul Euxin pe o fâşie din nordul Haemimontului. Această variantă apare şi în trei enclave nord-haemimontane, de o deosebită importanţă: prima este în vestul Moesiei Secunda, pe versantul nordic al m. Haemus, între Saldobyssa (Glava Panega) şi Montana; a doua este în centrul Moesiei, pe cursul inferior al r. Iatrus (Jantra), între Nicopolis ad Istrum şi Abrittus(Razgrad); în sfârşit, a treia enclavă este în regiunea oraşelor Odessus şi Marcianopolis. Cea de a doua variantă, -zanus, care apare aproape exclusiv în atestări latineşti (şi care diferă de prima şi prin adoptarea declinării a II-a) este mult mai rară, ea fiind răsfirată în regiunile latinofone ale imperiului: în nordul peninsulei Balcanice (Dacia traiană, Daciile aureliene, Moesia Secunda şi Scythia Minor), la Roma ori în alte provincii vestice (Germania, Panonnia, la Roma etc.). Delimitarea aceasta atât de categorică, şi prin număr de atestări şi ca răspândire geografică, ne obligă să admitem că:

-1. există două arii lingvistice (şi implicit etnice) distincte, delimitate de izoglosa zenis/zanus, care –cum am spus– este una din formele alternanţei a/e, anume cele conturate mai sus, pe care le voi numi în continuare "aria zenis" şi "aria zanus".

-2. formantul zenis îşi are originea în Thracia propria (fiind cel mai probabil de origină bessică) unde este forma practic exclusivă. Prin urmare varianta zanus este doar o adaptare a acestuia la fonetismul daco-moesian din nord. În opinia mea, avem aici de a face cu un anume tip de decalc lingvistic: zan(us) trebuie să fi existat în daco-moesiană, însă ca simplu substantiv (apelativ), nefolosit la formarea antroponimelor compuse. Când antroponimele compuse trace au fost adoptate în regiunile danubiene, ele au fost parţial traduse, formantul zenis fiind înlocuit cu autohtonul zanus, care i-a preluat astfel funcţia de formant 2 (formant final) în compuşi. Prin acest proces, pe care propun să-l numim decalc funcţional (ori adaptare funcţională), au apărut aşadar variantele autohtone Mucazanus, Auluzanus etc. ale numelor bessice Auluzenis, Mucazenis etc. Acelaşi decalc funcţional, de data aceasta în sens invers, dinspre formele cu /a/ spre cele cu /e/, este cel care a dus şi la apariţia variantei –deva în regiunile traco-bessice, de la dava, cum vom vedea mai jos.

Distribuţia numelor formate cu zenis(negru) / zanus(alb). [Alte cca 16, toate cu –zanus, se află în izvoare latine: Cod.Iust (4), Acta SS, inscripţii: Roma(6), Moguntiacum(2),Aquincum,Palmyra, Apameea]

 

2.2.3. Regiuni eleno-trace (cu /e/) şi romano-dace (cu /a/). Înainte de a trece mai departe, aş vrea să arăt, ca o concluzie a acestei digresiuni, un fapt de o deosebită importanţă. Aşa cum am văzut, cum vom vedea şi în cazul lui dava/deva şi cum ne-o arată şi o mulţime de alte nume cu alternanţa a/e, variantele cu /a/ apar în regiunile daco-moesiene, care sunt în acelaşi timp latinofone, iar cele cu /e/ în regiunile trace şi elenofone. Izoglosa zenis/zanus se suprapune aşadar, în cea mai mare parte, pe cunoscuta linie Jireček dintre regiunile latinizante şi cele grecizante ale peninsulei balcanice în antichitate[10]. Este o observaţie care ne permite următorul model istorico-geografic. Până la venirea romanilor, împrumuturile tracice în greacă s-au făcut din limba tracilor, grecii având slabe contacte cu daco-geţii. Toate elementele substratului cultural al grecilor de aici (limbă, practici religioase etc.) erau deci de sorginte tracă (inclusiv în Moesii şi Scythia Minor). Tracii, la rândul lor, aparţineau civilizaţiei greceşti, limba greacă fiind limba păturii culte şi apoi limba scrierii. Mulţi dintre ei, mai ales cei din oraşe, se considerau în fapt greci. Sub stăpânire tracă, în regiunile de la nord de Haemus locuite de daci şi moesi au apărut enclave (mai mult sau mai puţin întinse şi compacte) de traci sudici, care au adus cu ei greaca[11] drept limbă de cultură. Însă incursiunile romane din Moesia şi Dacia din sec. Ip, transformarea Moesiei în provincie (47) şi apoi cucerirea definitivă a Daciei la încep. sec. IIp au dus – prin colonizări masive de romani în aceste părţi ale peninsulei balcanice - la crearea unui nou pol cultural în Balcani. Acesta se afla în teritoriile locuite de daci şi moesieni şi avea ca limbă de cultură latina. Deşi limbile autohtone nu dispar decât mai târziu, după sec. V-VI[12], ele încetează totuşi să mai fie active public, fiind folosite în special în comunităţile locale şi apoi doar în familie, băştinaşii devenind în scurt timp bi- şi tri-lingvi[13]. În cele două arii se vorbesc aşadar limbile de cultură, latină şi greacă. De aceea numele noi, atât cele de oameni cât şi cele de localităţi sunt preponderent romane în nord şi greceşti în sud, cu excepţia notabilă a celor bessice, de o mare vitalitate în Tracia până prin sec. IV-V; în oraşele pontice greceşti au o mare răspândire antroponimele asiatice. Pe de altă parte, nici cele două limbi de superstrat nu şi-au păstrat integritatea în aceste regiuni, cu toate că inscripţiile nu par să păstreze nici o urmă din limbile "amestecate" de care vorbesc atâţi autori antici, în frunte cu Herodot şi Ovidius. În ciuda imobilităţii limbii literare folosită în inscripţii, şi aici au luat naştere adevărate limbi creole (ca şi în alte părţi ale lumii şi în alte epoci istorice), având la bază latina (în nord) ori greaca (în sud), şi care vehiculau numeroase cuvinte, noţiuni, credinţe, precum şi antroponime şi toponime autohtone. Aşa se explică de ce numele TDM s-au răspândit în restul imperiului latinofon în varianta lor daco-moesiană, iar în aria de cultură elenă în varianta lor traco-greacă. Mai mult decât atât, există indicii că vocalismul /a/ al cuvintelor dacice s-a păstrat până târziu, el fiind transmis cuvintelor româneşti de substrat. Astfel, barză, ca şi perechea sa albaneză barth, bardhë, vin amândouă dintr-un dacic *barż (prin /ż/ notez palatala tracă). Provenind dintr-un rad. ie *bher(ə)g' "alb pestriţ, mesteacăn", el trebuie să fi avut în Balcani două variante: 1. cea greco-tracizantă avea probabil forma *berz(a), atestată în *Berzov(i)a (Berzobis în lucrarea lui Traian despre războiul cu Dacii [apud Priscus, Inst], şi apoi Bersovia la TP şi GR), numele Bârzavei; ele însemnau cu siguranţă "mesteacăn" ori un derivat al acestui cuvânt, frecvent în nume geografice. Radicalul trebuie să fi păstrat însă şi celălalt sens indo-european ("alb pestriţ") şi poate de aici a fost moştenit bulgarul brĕzь"(oaie) neagră cu pată albă în frunte" de unde rom. breazŭ "breaz"; coradicalul său în bulgară, brezá "mesteacăn", este moştenit cu siguranţă din fondul slavic. 2. cea latino-dacizantă era *barż(a), cea reconstituită mai sus. Aşa cum observăm, diferenţa principală între cele două forme ale cuvântului constă tocmai în timbrul vocalei radicalului: /e/ în tracă, /a/ în dacă.

2.2.4. Filiere eleno-trace şi romano-dace ale informaţiei. Această ultimă observaţie ne sugerează posibilitatea ca informaţia antică referitoare la onomastica TDM să fi cunoscut în antichitate două filiere, fiecare cu propria sa coloratură dialectală: cea latinofonă-dacizantă şi cea elenofonă-tracizantă. Fără să fi făcut un studiu exhaustiv asupra acestui aspect al tuturor izvoarelor istorice, lucrare minuţioasă şi mare consumatoare de timp, am întreprins totuşi un sondaj ale cărui rezultate par să confirme ipoteza de mai sus. Deşi numele relevante pentru această trăsătură (mai ales toponimele) nu sunt multe (date fiind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească[14]), ele sunt însă suficiente pentru a identifica tipul sursei. Astfel:

-informaţia lui Ptolemeu (ca şi, în parte, cea a itinerariilor, a unora din autorii folosiţi de Steph. Byzantius ş. a.) şi cea a majorităţii inscripţiilor de la nord de 'linia Jireček', are aspect latin şi dacizant, caracterizat de varianta vocalică /a/. Voi lua ca exemplu patru nume: Ζαρμιζεγέθουσα, Σαρδικῆ, Δανθαλῆται şi Κιάμβρος (=râul Cebrus). La acestea se adaugă aproape totalitatea inscripţiilor romane din imperiu, dar în special din provinciile latinofone. De ex. Dansala, Sardica la Roma etc.

-Dio Cassius este exponentul celeilalte filiere, greacă-tracizantă, caracterizată prin vocala /e/ a variantelor. Aceleaşi patru nume au la el formele Ζερμιζεγέθουσα, Σερδικῆ, Δενθελῆται şi *Κέβρος [scris greşit †Κέδρος]. Elementul dacic fiind prea puţin cunoscut până la cucerirea Daciei, este natural să admitem că documentele de până la începutul sec. II trebuie să fi avut cu toate caracter traco-grec (mai puţin inscripţiile din Moesii, unde particularităţile dacice sunt din ce în ce mai numeroase). Într-adevăr, până în acest moment, practic toate cunoştinţele despre daci proveneau de la autori greci, inclusiv cele din Naturalis Historia a lui Plinius[15].

 

***

 

Harta 1-Teritoriul onomastic al elementului dava/deva

 

2.2.5. Am făcut această necesară digresiune pentru a arăta că variantele lui ▪dava se încadrează perfect într-un tablou mult mai amplu, acela al alternanţei a/e în unele din cuvintele trace şi daco-moesiene. Nu există – din câte ştiu – nici o lucrare monografică asupra acestui formant, care să-i explice nu doar etimologia, ci mai ales proprietăţile, răspândirea şi istoria. Rândurile de mai jos se vor o schiţă a unei asemenea necesare prezentări.

2.2.5.1 Accentul. La Ptolemeu, el se află invariabil pe silaba dinaintea lui -δαυα: Ἀργίδαυα, Καρσίδαυα, Κληπίδαυα, Κομίδαυα, Δαούσδαυα, Δοκίδαυα, Νεντίδαυα, Μαρκόδαυα, Πατρίδαυα, Πετρόδαυα, Πιροβορίδαυα, Ραμίδαυα, Σάνδαυα, Σιγγίδαυα, Σουκίδαυα, Ταμασίδαυα, Θερμίδαυα, Οὐτίδαυα, Ζαργίδαυα, Ζιρίδαυα, Ζουσίδαυα. La Procopius, cu trei excepţii, accentul este fie ca la Ptolemeu (*Ἀέδαβα [Ἀεδάβῃ mută accentul din cauza lui 'η' de dativ] Αἰάδαβα, Κουιμέδαβα, Κουμούδεβα, Ζικίδεβα, *Συκίδεβα (†Συκίβιδα), Ζισνούδεβα), fie pe silaba finală (Ἰταδεβά, Μουριδεβά, Σκεδεβά). În afara celor trei excepţii de la Procopius (Βρεγεδάβα, Συκιδάβα şi Δανεδέβαι, acesta poate din cauza desinenţei de plural), accentul nu cade pe prima silabă a formantului, cel mai probabil din cauza cantităţilor vocalice.

2.2.5.2 Cantităţile vocalice. Ambele vocale ale lui dava/deva sunt scurte, aşa cum arată transcrierile greceşti (totdeauna cu 'ε', niciodată cu 'η') şi accentul pus de cele mai multe ori pe silaba proparoxitonă.

2.2.5.3 Ipostaze fonetice şi grafice. Formantul ▪dava a cunoscut, în cursul istoriei, o succesiune de ipostaze pe care le-am organizat în tabelul de mai jos după principalele sale etape evolutive. Tabelul prezintă separat limba în care apare cuvântul, pronunţia lui probabilă, precum şi felul în care era el scris în latină şi greacă.

 

Limba

Fonetic

Grafic (latină)

Grafic (greacă)

>> sec. III-IV daco /dăwă/

daua

δαυα

moesian (reg. Serdica) /dĕwă/

neatestat

δεουα, δεα, δα

sec. III-IV >> dac /dăvă/

daua

δαβα

moeso-trac /dĕvă/

deua

δεβα

sec VI >> greco-latin /diva/

diua

διβα

2.2.6. Istoric. De origine incontestabil dacă, cuvântul dava - care însemna "cetate, oraş, localitate întărită", aşa cum reiese din compuşii în care apare şi cum ne-o spune explicit Hesychius (v. mai sus) – provine cel mai probabil[16] de la rad. ie *dhē "a (se) aşeza (jos), de aici a (se) stabili, a construi etc. "[17], cu ajutorul sufixului derivativ –w-, *dhəwā însemnând în consecinţă "aşezare, sat"[18]. Probabil aici aparţine şi numele grec (de fapt thessalian, dialect care are mult mai multe în comun cu traca) Θῆβαι (Thebai). Greaca are şi alţi doi termeni înrudiţi, ἄνδηρον şι ἄνθηρον, care desemnează un zid făcut din pământ bătătorit (tehnica lui murus dacicus). Ambii provin dintr-un *ṇ-dhē-ro-n "pus înăuntru", bineînţeles din acelaşi rad. ie *dhē+ suf. instrum. -ro-. Forma ἄν-θη-ρον este greacă, cu evoluţia normală /dh/ > /th/ ([θ]), însă ἄν-δη-ρον, mai frecvent folosit, este negrecesc şi, judecând după ▪dava/▪deva, împrumutat din tracă. Cea mai veche atestare a lui ▪dava este cea de la 48a din inscripţia de la Dionysopolis, în cinstea lui Acornion(v. supra, 2.1.4), şi singura în care terminaţia este grecizată: Αργε-δαυον. În varianta fonetică dacică (/dawā/) el apare în Geografia lui Ptolemeu (aprox. 135p), scris –δαυα, şi în prima redacţie a itinerariilor (TP şi GR) din sec. II-III (-daua). Varianta tracă (fonetic /dewa/) apare în inscripţii din sec. II-III care menţionează etnicoane în –δεουηνος, -δεβηνος, dar mai ales –δεηνος, folosite ca epitete ale unor zei (v.infra). Aria acestora de răspândire nu este însă Thracia propria (Bessia), ci regiunea din jurul Serdicei (şi unele puncte extrateritoriale din Moesia inferior). În acele secole această regiune aparţinea – e adevărat – Traciei, dar distribuţia geografică a atestărilor arată că ele trebuie să fi fost proprii nu tuturor tracilor, ci unui neam care locuia ţinutul din jurul Serdicei. Formantul avea şi o utilizare aparte, pe care încă nu o pot preciza, dar care trebuie să fie motivul pentru care –deva nu apare în toponime propriu-zise în sursele istorice de dinaintea sec. V (Hesychius). După sec. II-III, când trăsăturile dacice încep să se răspândească, colportate de cultura romană balcanică, pe care de altfel o influenţează semnificativ[19], deva începe să fie folosit şi în spaţiul tracic pentru crearea toponimelor, prin decalc funcţional (v. mai sus) după compusele dacice cu -dava. De acum datează nume ca Pulpu-deva (variantă tracă, nu daco-moesiană, care traduce sau, dimpotrivă, este tradusă de grecescul Philippo-polis). Pe alocuri, în regiunile tracizante din Moesia Secunda, vechile nume dace în -daua sunt adaptate, devenind nume în -deva (de pildă vechiul Scai-dava [la Ablanovo, lângă Ruse] din itinerarii, pronunţat în primele secole /Skedaua/ devine Σκε-δεβά [Skedeva] la Procopius). Este o inovaţie care fie n-a rezistat, fie n-a prins niciodată în Thracia propria, adică în Bessia, cu excepţia Pulpudevei, cum am văzut, oraşul cel mai romanizat şi cosmopolit al Traciei, al cărui nume s-a păstrat până azi[20]. El s-a menţinut însă bine în enclavele eleno-tracice din mijlocul regiunilor romane din nord, şi nu întâmplător toponimele formate cu –deva apar tocmai în ariile de utilizare a variantei zenis (opusă lui zanus) de la nordul liniei Jireček. Acesta este motivul pentru care putem afirma, cu certitudine, că apelativul ▪dava este daco-moesian, forma dacă fiind °dava, cea moesiană °deva. Însemnând iniţial "aşezare, cetate" (v. vicani Buteridavenses, la 2.1.8), el a devenit apoi echivalentul grecescului πόλις (v. Pulpudeva, unde deva=polis din Philippopolis).

2.2.7. ▪dava nu s-a moştenit în bulgară şi română. În 1988, într-un articol destinat localizării Zikidevei[21], V.Velkov explica numele Devin Grad (purtat de una din colinele Târnovei, nu de cea pe care s-ar fi aflat Zikideva, care era Carevec, ci de vecina ei de la sud) prin °deva (din Ziki-deva). Apelativul autohton °deva nu a supravieţuit, după câte ştiu eu în acest moment, decât în numele Plovdivului (v. supra, la Pulpudeva). Devin grad aparţine în realitate unei serii mai largi de toponime bulgare formate cu rad. Devn-/ Devin-/ Deven. Acesta nu are nici o legătură cu tracul °deva, el fiind nimic altceva decât tulpina adjectivală a subst. v.bulg. deva "fată, fecioară"[22]. Deasemenea, în toponimul românesc Deva nu avem de a face cu moesianul °deva; numele cetăţii nu poate fi vechi, întrucât în cuvintele româneşti provenite din antichitate, /v/ aflat între două vocale dispare[23]. Este însă posibil ca el să fi fost "luat înapoi" din slavă, aşa cum se pare că s-a întâmplat şi cu alte nume vechi (Bârzava < sl. Bərzava <tdm. Berzov(i)a; poate şi Someş < sl. Someš < dac *Samis (Samus) ş.a.). Există deasemenea posibilitatea ca varianta dacică °dava, care ar fi evoluat, respectând aceeaşi lege fonetică, la –daa>-da, să se fi păstrat în nume de felul lui Turda, Arcuda etc.

 

3.Formantul -para

3.1. Atestări:

3.1.1 •Agatapara: CIL 6, 32582: cives Usdicensis vico Agatapara

3.1.2. •°Aċupara: IGB IV, 1927, Serdica: Σαβαζίῳ/Ἀθυπαρηνῳ

•†Αὐθιπάρου v. 3..*Sauċipara Proc. Aed. 147,16 (Haemimont=Thracia): Ἀναγονκλί-Σούρας-Αὐθιπάρου=(Ἄναγον) *Κλισοῦρα.

3.1.3. •Bazopara: IGB III (2), 1690 Pizos: κώμης Βαζοπαρων

3.1.4. •Bendipara: IGB III (1), 1455(Stroevo) şi 1472(Kalojanovo), Plovdiv: ὅροι ἀγροῦ Βενδιπαρων

3.1.5. •Bepara: Proc. Aed. 146,27 (Thracia): Βέπαρα

3.1.6. •Bessapara: =la Sinitovo (Pazarğik), v. IGB III(1), p. 178. IA 136,2: Bessapara, IH 568,2: Basapara, Proc. Aed. 146,3 (Thracia) Βεσούπαρον = *Βεσσαπαρον(Beš. ), IGB III(1) 947 (Philippopolis): Βεσσοπαρηνοι οἱ ἄνωθεν καὶ οἱ κάτωθεν.

3.1.7. •Belaidipara: Proc. Aed. 146,25 (Thracia): Βηλαϊδίπαρα

3.1.8. •Beripara. Βηρίπαρα, de 2 ori la Proc. Aed. 146,5 (Thracia) şi 148,15 (Mysia=Haemimont). Tot aici aparţine şi numele Βηρηΐαρος (146.8, trei rânduri mai jos de Βηρίπαρα [145.6]), care nu este altceva decât o scriere greşită a unui *Βηρίπαρος[24] (formă masculină a lui Βηρίπαρα, găsită de vreun scholiast în altă sursă şi notată pe marginea manuscrisului archetip; este deci o variantă marginală introdusă în text).

3.1.9. •Bospara: Proc. Aed. 146,2 (Thracia): Βόσπαρα. Pe drumul principal al Traciei, chiar la graniţa cu Dacia Med.

3.1.10. •Busipara: IGB III (2), 1690 Pizos: κώμης Βουσιπαρων.

3.1.11. •Brentopara: IGB III(1) 1473, Hisar(ja), Plovdiv: διὰ κωμητῶν Βρεντοπαρων.

3.1.12. •Briparo: Proc. Aed. 123,35 (Remisiana)-Βρίπαρο. v. urm.

3.1.13. •Briparon (2): Proc. Aed. 121,5 (Serdica)-Βρίπαρον.

Ultimele două toponime sunt evident variante ale aceluiaşi nume. Primul se află într-o regiune latinofonă (Remesiana) şi este luat dintr-o listă de toponime la abl.sg., celălalt provine dintr-o sursă literară greacă, cu numele la neutru sg.)

3.1.14. •*Byaipara: IGB IV, 2117, Goročevci (Pautaliae): Ἥρᾳ Βυαιπαρηνῃ.

3.1.15. •Gelupara: IGB III (2), 1690 Pizos: κώμης Γελουπαρων.

3.1.16. •Dardapara (2): Proc. Aed. 120,27 (Dardania) şi 123,39 (Remisiana): Δαρδάπαρα.

3.1.17. •*Dryzipara, supranumit încă din antichitate Alexandrupolis (ThSimoc), azi Mesini pe Erginias; Ptol. 3,11,7: Δρουσίπαρα; GR 184,2: Drusipara; IA 323,2: Druziparo; IH 569,8: mansio Drizupara; IA 137,7 şi 230,6: Drizipara; Propyl. ad Acta SS. Nov. 681 (Maii 13 nr. 4), 27: ἐν Δριζιπάρῳ πόλει τῆς Θρᾴκης, 45: μέχρι Δριζιπάρων; Th. Simoc. 7,1,3: τὰ Δριζίπερα; Acta S. Alexandri, BIAB 8,1934,157,7: ἐπὶ τὸν τόπον τὸν λεγόμενον Δριζύπερα, 158,32: ἐν τόπῳ τινὶ λεγομένῳ Δριζύπερα, 158,34: εἰς Δριζύπερα; Suid.: †Δριξίπαρος=*Δριζίπαρος; TP 8,4: Drysiporo; Theoph. Chron. 1,234,2: εἰς τὰ μέρη…τοῦ ἁγίου Ἀλεξάνδρου †Ζουπαρῶν = *Δρουζουπαρῶν (ori, dacă originalul era latin şi avea *Alexandri †Zupara => *Δριζουπαρῶν). Formele cu s sunt, e adevărat, cele mai vechi, dar sunt puţine şi latinizante. Greu de spus dacă pronunţia va fi evoluat de la s > z şi dacă sursele de mai târziu au preluat o formă latinizantă (aşa pare). Este posibil ca forma iniţială să fi fost *Δρυσί-παρα (Drysipara/latinizat Drusipara), pronunţat apoi Drizipara, deşi eu înclin să cred că etimologic numele avea z.

3.1.18. •Dodopara IGB IV, 1794, Goljam Manastir, Adrianopolis: (hex. ) κατὰ χθόνα Δωδοπαροιο

3.1.19. •Zapara: Hierocl. 641,9 şi Const. Porphyrog. De Them. 50,3 (Bonn. ): Ἐπαρχία Μακεδονίας: Ζάπαρα

3.1.20. •Impara: IA 321,6: Impara sive Pyrsoali(=Porsulae), Misini-kale, lgă Gümürdžina

3.1.21. •Isgipera (=Ad Giperam?): Proc. Aed. 146,6 (Thracia): Ἰσγίπερα. Poate fi *(ε)ἰς Γίπερα(=Ad Giperam.

3.1.22. •Keirpara (=Keripara?): IGB IV, 2338, la Nicopolis ad Nestum: ἐν Κειρπαροις. Este, foarte probabil, o scăpare a scribului, care a inversat pe [ι] cu [ρ] în *Κεριπαροις

3.1.23. •Kēripara: Proc. Aed. 146,40 (Thracia): Κηριπάρων

3.1.24. •Krasalopara: IGB III (2), 1690 Pizos: κώμης Κρασαλοπαρων

3.1.25. •Longinopara: B. Gerov, Inscriptiones Latinae in Bulgaria repertae (Serdicae 1989) 97-98, Nr. 209; tab. 41,209, Glava Panega: Silvano Sancto // ex vico Longinopara / heredes Eftecenthi Coci v(oto) p(osuerunt)

3.1.26. •Mutzipara: Proc. Aed. 124,12 (Aquis): Μουτζίπαρα.

3.1.27. •Priscupera: Proc. Aed. 120,25 (Dardania): Πρισκούπερα

3.1.28. •(S)auċipara. Proc. Aed. 147,16 (Haemimont=Thracia): Ἀναγονκλί-Σούρας-Αὐθιπάρου=(Ἄναγον) *Κλισοῦρα *Σαυθιπάρου[25].

3.1.29. •*Skaptopara: IGB IV, 2236, Gramada (Blagoevgrad), 3-4: παρὰ κωμητῶν Σκαπτοπαρηνων τῶν καὶ Γρησειτων (cum vine asta??)

3.1.30. •Skaripara: Proc. Aed. 124,14 (Aquis): Σκαρίπαρα

3.1.31. •*Skaskopara: IGB III(2) 1711, Ezerovo (St. Zagora): … Ἀπόλλωνι Κερμιλλ[ηνῳ κωμῆται] / Σκασκοπαρηνοι

3.1.32. •Spinopara: IGB IV, 2192 la Konjavo(Kjustendil): ἐν κώμῃ Σπινοπαροις

3.1.33. •Stratopara: IGB III (2), 1690 Pizos: κώμης Στρατοπαρων

3.1.34. •Subzupara: IH 137,1: Subzupara.

3.1.35. •Tranupara: TP 7,5: în Paeonia, între Stobi şi Astibus.

3.1.36. •°Ymaupara: Proc. Aed. 146,29 (Thracia): Ὑμαυπάρουβρι – Σκαριωτασαλούκρα. Localizarea este necunoscută, dar interpretarea celor două nume, evident corupte, poate aduce indicii noi. Astfel, după Beš. PKN p.13 şi 132, ele trebuiesc separate în °Ὑμαυπάρα-*Βρισκα ş.cl. Beševliev compară pe °Ὑμαυπάρα cu Siamaus(?). Eu cred însă[26] că numele aflate în lista Traciei între Κουρτουξοῦρα - Ποταμοῦκάστελλον - Εἰσδίκαια - τὸ ἐμπόριον Ταυροκεφάλων, ba chiar şi câteva din următoarele, între care şi °Ὑμαυπάρα, se aflau de fapt în Rhodope (de unde au fost interpolate în lista Traciei[27]), în apropiere de Dicaea (v. toponimul Εἰσδίκαια = εἰς Δίκαιαν). °Ὑμαυπάρα ar fi de apropiat, în acest caz, de Impara (fost Porsulae), propunere susţinută de numele următor. *Βρισκα - cum propune Beševliev (PKN 13) să reconstituim pe –βρι+Ισκα-, pe care el îl consideră un derivat cu suf. –isca (ca în Securisca) - este mai degrabă o denaturare a unui *Brizica, o formă târzie a numelui Brendice (IA 322,1), toponim aflat în imediata vecinătatea Porsulei, ca şi variantele acestuia Brizice (IA 331,8), Berozicha (IH 602,11), Brenzici (TP 8,8) şi Prindize (Guido 535,16).

3.1.37. •Khesdupara: Proc. Aed. 123,12 (Naissos): Χεσδούπαρα

Nesigur este finalul –phara din:

3.1.38. •?Breierophara: IH 603,1 (Irdžan pe Yardamlidere): mutatio Breierophara.

În două nume terminate în –pera, formantul este nesigur:

3.1.39. •?Ῥασυπηρη[νός] : IGB III(1), 1185, Batkun (Pazardžik): Ἀσκληπιῷ Ῥασυπηρη/[νῳ]. Grafia cu 'η' face ca numele să poată avea şi alte explicaţii.

3.1.40. •?Τόπειρα-Τόπερος-Τοπιρος. În acest nume vocala formantului este, în cele mai multe atestări, /i/, scris ει, ι, η, şi ε. Probabil aceeaşi observaţie l-a determinat pe Decev să nu insereze acest toponim printre cele formate cu –para.

 

3.2. Comentariu:

3.2.1. Harta. Sunt aşadar 36-39 de toponime (3 nesigure) formate cu –para. Pe harta de mai jos am notat în mod diferit trei categorii de nume în para, după izvoarele în care apar: 1. toponimele marcate cu cercuri negre se află la Procopius (deci sec. VI).Celelalte sunt atestate în inscripţii sau itinerarii, databile cele mai multe în sec. II-III, astfel: 2.cele gri apar în inscripţii greceşti, 3.cele albe în inscripţii ori itinerarii latineşti.

3.2.1. Interpretare. Privind harta, putem observa că teritoriul onomastic originar al formantului para, definit de inscripţiile greceşti (punctele gri) erau: Thracia propria (câmpia intramontană a Hebrului), precum şi platourile dintre cursurile superioare ale râurilor Oescus, Strymon şi Nestos, corespunzând se pare teritoriilor tribale al bessilor şi al dentheleţilor. Există o extensie secundară, mai târzie, atestată în De Aedificiis, anume în Daciile Aureliene, unde apar 7 toponime. Mutzipara şi Skaripara sunt menţionate de Procopius în teritoriul oraşului Aquis. Regiunea administrativă a cărei capitală era Aquis se întindea, cu mare probabilitate, până la Turres, oricât de bizar ar părea acest teritoriu administrativ. În lista aşezărilor din regiunea sa figurează - între alte nume sudice cum era Romuliana (Gamzigrad) - şi Τουῤῥιβάς, o evidentă denaturare a lat. Turribus, abl.pl. al lui Turres (azi Pirot). De aceea am preferat să plasez cele două localităţi nu la Dunăre sau aproape de ea (cum face de pildă Duridanov), unde ele ar fi fost prea depărtate de teritoriul lor onomastic, ci mai aproape de Turres. Există şi câteva toponime în para evident extrateritoriale: Drusipara în Astica (Europe) – care era teritoriul lui diza (v.mai jos) –, Impara în Rhodope, Tranupara în Macedonia şi Longinopara în Moesia, toate menţionate în inscripţii latineşti, deşi primele trei se află în sudul liniei Jireček. Acest lucru, ca şi faptul că Longinopara este un hibrid romano-trac, poate însemna că aceste toponime extrateritoriale se datorează colonizării romane, ele fiind implantate în afara teritoriului onomastic propriu elementului onomatochoric para. Dimpotrivă, aproape toate atestările din inscripţii greceşti se află în Thracia propria, confirmând astfel caracterul traco (besso)-elen al lui para.

Harta 2-Teritoriul onomastic al elementului para

 

4.Formantul -dina

4.1. Atestări:

4.1.1. •Adīna. Proc. aed. 132. 19 (text descriptiv): Ἄδινα, între Palmatis şi Tilicium (pe drumul spre Marc. -v. Torbatov, Sergey: Procop.De Aedif. IV,7,12-14 and the Historical Geography of Moesia Secunda, în ArcheolBulg IV (3), 2000, pp.58-77)

4.1.2. •Amlaidīna, Αμλαιδυνα. ISM II, 266 la 23 August (fost Urluchioi [după Avram, ISM III p. 285=fost Tatlageac], SV de Techirghiol): vico A[m]/laidina; ISM III, 237 (p. 285); Scut. Dura-Europos 11: Αμλαιδυνα.

4.1.3. •Asbolodīna-Ασβολοδεινα ISM 3, 51 r. 12: μεταξὺ Ἀσβολοδεινῶν καὶ Σάρδεων. Poate < gr. ἄσβολος, ἀσβολίς "cenuşă". Greşit Avram p. 127 Asbolodinenses. Avram 127 presupune că Ἀσβολοδεινῶν trebuie luat drept un colectiv şi interpretat Asbolodinenses, propunând pentru varianta latină a hotărniciei conjectura inter Asbolodinenses et Sardes. În realitate, Ασβολοδεινων este genitivul lui Ασβολοδεινα, interpretat ca un neutru plural (v. Anexa §11). Cu siguranţă varianta latină avea inter Asbolodina (tot un n.pl.) et Sardes.

4.1.4. •Bassidina. Proc. aed. 148. 38: Βασσίδινα[28], imediat la sud de Callatis, lângă

4.1.5. •Beledina. Proc. aed. 148. 39: Βελεδίνα. Aici era în lista procopiană un cap de traseu (fiindcă localitatea următoare este Ἄβριττος, în centrul Moesiei, pe alt drum). Seure (citat de Mih.) se întreabă dacă nu cumva Βελεδίνα este acelaşi cu Παλαδινα. Această identificare este foarte improbabilă, fiindcă Beledina era categoric în Scythia, la mică distanţă de Callatis, Paladina fiind pe lângă Marcianopolis (v.mai jos). Cum este foarte probabil ca rad. *bel(e)- să fi însemnat "alb" (v. TSR 48), de la ie*bhel- "a luci, alb (strălucitor)", iar fortăreaţa, conform listei procopiene, era nu prea departe spre sud de Callatis, există posibilitatea ca Beledina să fie ruinele de la Albeşti. Într-adevăr, cetatea de aici avea ziduri de calcar alb, iar micro-toponimia zonei e bogată în nume cu sensul "alb", precum tc. Akpunar "izvorul alb", ori Akbaši "capul alb".

4.1.6. •Bisdīna. Proc. aed. 148. 28: Βισδίνα, chiar lângă Marcianopolis. Aparent este un nume format din Bis+dina, deşi ne-am fi aşteptat la o vocală în finalul primului formant. Pentru o altă explicaţie, v. mai jos comentariul la acest formant

4.1.7. •?Cumodina la GR 190. 4, este plasat acolo unde în TP se află Pomodiana (la Danubiu, la 9mp spre est de Almus [Lom], azi Stanevo). Este posibil să fie o eroare de copiere, poate chiar în arhetipul ambelor texte[29], în care confuzia C-=P- nu e necunoscută. Pe de altă parte, formantul Cumu-/Como- există în onomastica tracă. El mai apare, în aceeaşi regiune, în compuşii Κουμουδεβά (=Κουιμέδαβα?=Roime-?) , Κομίδαυα, şi Κομοσαρυη şi Comosicus.

4.1.8. •Gavidina-Gēdina. Gedina este menţionată în Acta SS în imediata apropiere a municipiului Durostorum: [Acta SS. Iulii 4, 376 (18 Iuli)]: ἐν τόπῳ ἐπιλεγομένῳ Γηδινᾶ [aşa în Codex Vaticanus; dar Γισιδινᾶ în Codex Parisiensis], ὡς ἀπὸ τρίτου μιλίου τῆς πόλεως καλουμένης Δωροστόλου. Recent, o inscripţie mult mai veche descoperită tot la Durostorum menţionează un sat Gavidina[29bis]:

Iovi Opt[i]mo / Maximo Iuli(u)s / Eutuches ex v[o]/[t]o pro se et pro / [p]atronum suum / Iuli Maximu (sic!) po/[sui]t et donavit / vicos Gavidin(a) / Arnumtum sup/periore.

Evoluţia fonetică de la Gavidina la Gēdina este perfect normală pentru latina locală: Gavidina > Gaïdina (cu căderea lui [v] intervocalic) > Gaidina > Gedina (prin monoftongarea [ai] > [e]). Cu toate acestea, varia lectio Γισιδινᾶ din Cod. Par., probabil o redare greşită a unui Γαϊδινᾶ, pare să arate că forma mai târzie a numelui era mai degrabă Gaidina (căci este greu de explicat o confuzie paleografică între [ισι] şi [η], ea fiind însă mult mai uşor de acceptat între [ισι] şi [αϊ]; forma Γηδινᾶ din Cod.Vat. s-ar explica deci printr-un din cele mai frecvente erori de autodictare: αι > ε sau η). Dată fiind şi identitatea topografică, nu există nici o îndoială că forma *Γαϊδινα Γηδινᾶ este o transcriere greacă mai târzie a unui lat. Gedina, evoluat din Gavidina. Cetatea se afla la cca. 3 mp. de Durostorum, Boianov plasând-o pe malul românesc, la Ostrov, în faţa Silistrei.

4.1.9. •*Libidīna (=Λιβιδινῶν πόλις) la Theoph. Simoc. 1. 8. 6, aflat undeva între Dunăre şi unul din oraşele pontice (poate Tomis). Este posibil să fie acelaşi cu Ἴβιδα de la ProcAed, la Slava Rusă. Pentru localizare cf. St. Clas. XVIII, 1979, pp. 145-149, A. Aricescu ADR pp. 149-150 şi Menander Protector Fragm. 66 (Fontes II, 523). Plinius, în NH 4. 4., numeşte tot în nordul Dobrogei o cetate Libistos a sciţilor aroteri (oppida Aphrodisias, Libistos, Zygere, Rhocobae, Eumenia, Parthenopolis, Gerania), iar într-o inscripţie de la Slava Rusă (ISM V, 225, sec. II-III) apare sintagma nat(ione) Lib, unde abrevierea Lib poate fi pentru Libicus ori pentru Libida. Pentru o altă explicaţie mai probabilă, v. comentariul la ▪dina.

4.1.10. •°Paladīna < Παλαδεινηνος IGB II, 832 şi 833, de la Eski-Arnautlar=Staroselec (la VNV de Marcianopolis). V. Βελεδίνα.

4.1.11. •Residīna. Proc. aed. 148. 35: Ῥεσιδίνα, între Noviodunum şi Constantiana. Aceasta din urmă se afla, cu mare probabilitate, în nordul Dobrogei, acolo unde o plasează Hierocles[30]. Dar chiar dacă s-ar fi aflat la Constanţa, ea nu ar fi aparţinut teritoriului Crobyzilor. Este deci un toponim "extrateritorial", ceea ce face ca şi Libidina să poată fi la fel.

4.1.12. •Zinesdīna, o atestare nouă, în AE 1999, 1363, din păcate înregistrată ca provenind dintr-un loc necunoscut; 18-20: M(arco) Aurelio Atsuitiae fil(io) Statiano / cui et Aptae Nicopoli ex Moesia / infer(iore) vico Zinesdina Maiore. Este o menţiune importantă, arătând că aria numelor în –dina se întindea, spre vest, cel puţin până în teritoriul oraşului Nicopolis ad Istrum. Poate şi mai important este faptul că, deşi terminat în –a şi aparţinând uneia din cele două aşezări ale unei localităţi duble (Zinesdina = Maior şi Minor), Zinesdina este interpretat ca un singular[31].

Harta 3-Teritoriul onomastic al elementului dina

4.2. Comentariu:

4.2.1. Origine. Formantul ▪d ī n a avea cu certitudine vocală lungă în radical; numai aşa se explică de ce el are două variante grafice în greacă: δινα şi δεινα[32]. Decev (TSR 136) neagă originea celtică (gall. dunum, v.irl. dūn "cetate", cimr. din "burg") admiţând implicit originea autohtonă. Beševliev, în Amlaidina und Sippe, LingBalk. 3 (1961),2, pp.67-70, atribuie acest formant limbii crobyzilor, neam plasat în această regiune (sudul Dobrogei) de Strabon (7. 5. 12) şi Pseudo-Scymnos (vv.756-757; v. şi 750 la A. Diller p. 166)[33]. Dacă într-adevăr numele este crobyzic, iar crobyzii locuiau numai în triunghiul aproximativ format de oraşele Callatis,Odessos şi Durostorum, atunci scad şansele existenţei unui *Libidina (=Libida) în nordul Scythiei Minor; δevine improbabilă şi localizarea aici a Residinei.

4.2.1. Altă explicaţie: sufixul (crobyzic?) -īna. Toate aceste fapte de limbă ar putea avea şi o altă interpretare, complet diferită. Toponimul Bisdina, aşezat de Procopius în imediata apropiere a Marcianopolei, este atipic sub aspect lingvistic pentru că primul formant nu are nici o vocală tematică înaintea lui –dina. El se pretează foarte bine unei alte separări, anume Bisd(i) - tema unui antroponim Βισδης, atestat în vecinătate, pe malul sudic al r. Pannysus, la Dolni-Čiflik (IGB II, 861) - şi suf. –ina (şi acesta bine atestat în aceeaşi regiune). De exemplu, în acelaşi loc, la r. Pannysus, era staţia rutieră Scatrae (TP 8.3: Scatras, IA 229.2: Scatris şi GR187.13: Scatras) al cărei nume devenise, pe vremea lui Procopius, Σκατρῖνα. Acelaşi istoric bizantin citează în apropiere localităţile Ἀρῖνα şi Ἀλτῖνα. Iată deci că, practic în aceeaşi regiune restrânsă a crobyzilor, găsim 8 -10 toponime în ▪dīna şi încă 4 în suf. –īna (ambele cu /ī/ lung). Apare întrebarea legitimă: nu cumva ▪dina însuşi este o dezvoltare cu suf. –īna? Pare mult prea îndrăzneţ la prima vedere, dar reanalizând faptele constatăm că această ipoteză nu este deloc fantezistă. Într-adevăr, există o serie de toponime dacice (poate şi moesiene), compuse cu un formant –da[34]. Din câte mi-am putut da seama, aceste nume apar preponderent în Moesia Mare (cea de la Istria la gurile Danubiului, cum zice Iordanes), în regiunea din jurul oraşului Serdica (mai degrabă moeso-tracă decât tracă), dar şi în puncte de pe valea inferioară a Strymonului şi în Rhodope, unde unele voci plasează o veche enclavă getică[35]; [am amintit despre ele în comentariul la ▪dava (pp.3-4)]. Este prin urmare foarte posibil ca acest ▪da să devină ▪dina în "regiunea sufixului –īna", întocmai cum Scatra(e) a devenit Scatrīna, şi poate cum şi Altīna şi Arīna vin de la nişte *Alta şi *Ar(i)a.

4.2.2. Toponimele locale sunt formate din module. Trebuie să acceptăm ideea că toponimele acestor ţinuturi nu aveau neapărat forme unice şi fixe, cum suntem obişnuiţi cu cele ale Italiei şi Greciei în antichitate, sau ale lumii moderne. Diverselor tulpini toponomastice, din care unele pan-balcanice, li se pot lipi formanţi sau elemente de derivare locale (sufixe ori prefixe) şi li se dă uneori o coloratură fonetică regională. Aceste tulpini sunt astfel adaptate la limba/dialectul local, ele continuând totuşi să fie în esenţă comune tuturor teritoriilor trace. Fenomenul este perfect ilustrat de variantele teonimului toponomastic de la sanctuarul de la Daskalovo. Varianta principală a lui este •°Κειλα-δεα. Ea pare să provină din °Κειλα-δεουα şi °Κειλα-δεβα (atestate amândouă) şi să se transforme în °Κειλα-δα (bogat atestat). Regiunea acestui toponim (aflat la graniţa între Thracia şi Dacia Mediterranea, în jurul Serdicei) se suprapune peste aria onomatochorică a altor două sufixe importante: -(i)sca (Securisca, Scretisca etc.) şi –ica (Egerica, *Helica<Helice, Combustica, Dantheletica, Serdica etc.). Ori, spre totala noastră surpriză metodologică, la Daskalovo sunt atestate şi formele °Κειλαισκα (fonetic /kīla-ïska/), format din Keila- cu suf –isca, şi chiar °Κειλαδεκα[36] (în inscripţie [Κ(ε)ιλα]δεκη[νῳ]), cu suf. –ica (dar de la o tulpină deja compusă cu °da): °Κειλαιδ(α) + ica. Putem afirma în consecinţă că există adevărate "module toponomastice", alcătuite dintr-o tulpină fixă şi elemente derivative sau formanţi specifici unui anume dialect, care se pot adăuga acestei tulpini, dându-i astfel o coloratură dialectală specifică.

4.2.2. Tulpina Lib(i) în Scythia Minor şi toponimele formate de la ea. Dacă aşa stau lucrurile într-adevăr, atunci nu poate fi o întâmplare că în Scythia Minor sunt plasate atât Ἴβιδα lui Procopius, formă pe bună dreptate considerată suspectă de către Aricescu, cât şi Libistus, Libidina şi Libidurgon, companie în care şi Lib din inscripţia locală are şanse mai mari să prescurteze pe unul din ele (pentru izvoare v. supra, 4.1.9.). Am avea de a face cu o tulpină Lib(i)- (ca şi Keila- din exemplul de mai sus), căruia diversele limbi ori dialecte locale îi puteau ataşa propriile mărci: -ist (devenind sciticul Libistus), -da (devenind geticul *Libida, transmis greşit în forma Ἴβιδα), -dina (crobyzicul °Λιβιδῖνα, fie prin combinarea mai veche a dacicului –da cu suf. crobyzic –ina, într-un formant local ▪dina, fie adăugând pe –ina direct la *Libida) şi în sfârşit –urgon, component probabil scitic (cf. la GR 178,6 Urgum, pe drumul dinspre Tyras spre Porolissum[37].

 

 

5. Formantul –bria

Atestări:

5.1.1. •°Alaaibria [< Αλααιβριηνοι]-IGRP 1,681, într-un loc neprecizat din Tracia: ἐπεκόοις Διὶ καὶ Ἥρα(ι) Ἀλααιβριηνοῖς. Numele este de obicei pus în legătură cu cel al tribului numit Λαιαῖοι, al căror teritoriu era pe Strymonul superior şi de aceea acolo voi plasa şi eu localitatea pe hartă.

5.1.2. •°Bolbabria [< Βολβαβριηνοι]- IGB IV, 2216 la Šatrovo (Dupnica)

5.1.3. •Kōmbreia oraş în Krusis la Herodot (Κωβρια ABC, Κωμβρεια în rest). Este de luat în calcul şi posibilitatea să fie o formă adjectivală în –ia de la rad. *ko(m)br-, cf. Κῶβρυς.

5.1.4. •Maskiobria. IGB II 749, Dermen-dere, l-gă Blagoevo(Razgrad): κώμης Μασκιοβρι[ας].

5.1.5. •Mesambria 1 (Pontica). Oraş vechi şi important la Pont, azi Nesebăr. Multe atestări, de la Herodot până prin sec. III, listate de Decev doar parţial în TSR 295 şi de Mihailov în IGB I p.256 sqq. Din acest secol numele nu mai apare în izvoare până la Th. Simocatta (2.12.6), el nefiind cunoscut aşadar nici de Hierocles, nici de Procopius şi nici de Iordanes. Posibil ca oraşul să fi purtat alt nume, timp de câteva secole (cca. III-VII), după care să fi revenit la cel vechi (v. cazul Selymbriei, mai jos, şi poate şi al lui Pulpudeva).

5.1.6. •Mesambria 2 la Egee(Mesembria-Zone). Identificată ipotetic dar probabil greşit[38] cu Zone. Atestată de Herodot (7.108: Μεσημβρία la vest de Doriscus), citat apoi şi de St.Byzantius (446.19), şi de o monedă locală de sec. Ia cu legenda Μεσαμβριανων.

5.1.7. •Poltymbria la Egee. Vechiul nume al oraşului Aenus, după St.Byz. 52.9: ταύτην (=Αἶνον) Ἀπολλόδωρός φησιν ὠνομάσθαι Πολτυμβρία. Strab. 7.6.1: Αἶνος Πολτυμβρία ὠνομάζετο.

5.1.8. •Sēlymbria (var. Σαλυμβρία, Σαλαμβρία, Σιλυβρία), oraş la Propontis, devenit apoi Eudoxiopolis. Numele lui de azi, Selivri, arată că oraşul, în ciuda numelui oficial Eudoxiopolis, a fost numit de localnici întotdeauna Σηλυμβρία [pron. Silivria].

5.1.9. •Skelabria, pe cursul mijlociu al Hebrului. Apare în marea inscripţie de la Pizos (IGB III 2, 1690, r. I 12), citit de Mihailov, incorect, Σκεδαβρια.

5.1.10. •Sombria, oraş la Propontis, inscripţie de la Athena (v. TSR 466), din anii 428-421a: Σομβρία.

5.1.11. •Brea. Oraş în Rhodope, colonie a atenienilor, după St.Byz. 185.7: Βρέα. Apare şi în inscripţii din sec. Va. Poate fi acelaşi cu Βρέ de la Procopius (Aed. 145.31). Decev (TSR 185) le consideră pe amândouă identice cu βρία.

5.1.11. •βρία. Glosă care apare la mai mulţi autori antici în legătură cu un topos[39] etimologic al geografiei antice, anume cel care explică originea numelui Μεσεμβρία de la Melsa (Messa, †Mena), numele unui rege trac + bria "oraş, cetate" (Strabon 7.6.1, Plin. 4.45, St.Byzantius 446.15). La Hesychius înseamnă "sat în câmp": βρίαν· τὴν ἐπ'ἀγροῖς κώμην. Este posibil dar deloc sigur ca el să apară şi ca formant 1 al unor toponime precum Βρίπαρο (De Aed. 123.35 [Remisiana], Βρίπαρον (De Aed. 121.5 [Serdica]); poate mai probabil în Breierophara (IB 603.1, azi Irdžan, pe Iardamli-dere). Decev grupează sub intrarea -βρία (TSR 86-87) mai multe nume, pe care el le crede în mod greşit compuse cu acest formant: Βιοβρις este un antroponim în Bithynia, fără legătură cu -bria; *Οὐρβρια reconstruit de el de la Οὐρβρίανα (Proc. Aed. 122.52) este de fapt un nume în –iana, provenit aşadar de la un antroponim[40]. Beševliev (PKN 106), la o sugestie a lui Russu, derivă numele (a cărui formă corectă trebuie să fi fost *Urbiana) de la un antroponim latin (Urbius ori Orbius); Σαλεβρίες (Proc. Aed. 121.37, lângă Burgaraca) este cu certitudine abl. pl. lat. pop.*salebriis < lat. literară salebris < salebrae,-arum[41] "asperităţi, denivelări, hârtoape" (Philippide, apud Beševliev PKN 98-99). Finalul –βρι din Ὑμαυπάρουβρι trebuie evident separat de partea iniţială Ὑμαυπαρου, un compus cu –para (v.mai sus) şi legat de începutul numelui următor (Beševliev PKN 13); v. discuţia mai sus, sub °Ὑμαυπάρα (3.36), în lista numelor compuse cu –para.

5.2. Comentariu:

5.2.1. Etimologie. Pokorny (IED p.1151-1152) îl consideră fără convingere ("vieleicht") derivat de la un *u̯rii̯ā, provenit din rad. ie *uer- (2) "loc înalt", coradical cu gr. οὐρανός şi cu toh. (A ri, B riye) "oraş". După Frisk 1, 268: βρία = πόλις, τει̃χος, înrudit cu gr. ῥίον 'Berghöhe, Vorgebirge'; Frisk propune şi o tentantă conjectură la lemma lui Hesychius, anume βρίαν την ἐπ' *ἄκροις (în loc de ἀγροι̃ς) κώμην "bria: sat pe înălţime" (în loc de "pe câmp"). Aceleaşi explicaţii şi exemple sunt reluate şi de Decev (TSR 86-87). Mult mai probabilă este însă etimologizarea acestui cuvânt de la o rădăcină *br(e)i- "tare, dur, puternic", comună dialectelor trace şi greceşti, care se întâlneşte în mai multe cuvinte şi nume ale ambelor limbi. Astfel, greaca are de aici vb. βριάω 'întăresc, înmulţesc, cresc; (med.) sunt tare, ţeapăn'; βρίζω şi βρίθω 'sunt greu, plin'; adj. βριαρός, βριαρής 'greu, ţeapăn; βριθύς, sinonim al lui βαρύς 'greu'; numele mitologic Βριάρεως (unul dintre giganţi). În tracă el pare mult mai răspândit, judecând după numărul relativ mare de nume care par să provină de aici, un indiciu că el a fost eventual împrumutat de greacă din tracă. Pe coasta egeeană a Rhodopei, numită de Herodot (7.108) Βριαντική, unde se afla de altfel şi Βρέα (v. mai sus), era şi cetatea Brendice, de la un rad. ie ce însemna în acelaşi timp "tare, dur" şi "(corn de) bovină"; tot acolo sunt şi două-trei cetăţi cu numele Turris, Tyrida şi, cum vom vedea mai jos, Τυρόδιζα, toate de la un rad. tur-/twer 'tare, dur'[42]. Se poate ca acelaşi radical să fie folosit şi în antroponime ca Βρ(ε)ιζενις/Brizanus, Brinus, Βρισεις, sensul de 'tare, puternic' fiind potrivit unor nume de persoană.

Harta 4-Teritoriul onomastic al elementului bria

5.2.2. Limbă. Este formantul cu cele mai vechi atestări, păstrat însă în doar în puţine toponime aflate practic în toată Tracia. Aceste circumstanţe mă fac să cred că el aparţinea unei limbi tracice devenită de timpuriu inactivă, poate cea a Odrysilor. O soartă asemănătoare au avut-o şi o serie de nume de persoană, precum cele în –dokos/-tokos, cu formanţi 1 ca Ama-, Ma-, Spar(a)-, Sar(a)-, Rescu-, Roime-, multe din ele fiind formanţi ai numelor regilor odryşi. Aceste nume, active şi frecvente încă din sec. Va până prin sec Ip, s-au folosit din ce în ce mai rar, antroponimele fiind practic ieşite din uz în sec. IV-V. Cu toate acestea, cele două-trei toponime atestate în interiorul Traciei, se află tot în ţinutul triburilor bessice.

 

6.Formantul –diza

6.1. Atestări:

6.1.1.•Bedizos, Beodizos au fost considerate de Decev ca variante ale numelui uneia şi aceleaişi localităţi, amândouă fiind atestate în IB şi amândouă lângă Heraclea. Duridanov însă a observat că ele nu se pot afla în acelaşi loc.

6.1.1.1.Bedizo apare în IB în pasajul 601.6-602.2: Item ab Heraclea per Machedonio /mutatio Aerea milia xvi / mansio Registo milia xii / mutatio Bedizo milia xii / ciuitas Apris milia xii / [602] mutatio Zesutera milia xii / finis europae et rhodopeae. De aici rezultă că Bedizo se afla la 40 mp. (în realitate mai puţin) de Heraclea, pe drumul spre Apri, mai simplu între Registo (=Raidestos) şi Apri, deci între Tekirdağ (Raidestos) şi Aynacik (Apri), probabil Bunarli.

6.1.1.2.•Beodizo (IB 569.8-570.2): mansio Drizupara milia viiii / mutatio Tipso milia viii / mansio Tunorullo [=Tzurullo] milia viii / [570] mutatio Beodizo milia iii / ciuitas Heraclea milia viiii. Beodizo se află deci la doar 8mp de Heraclea, pe drumul Traciei (prin Tzurullos, Drusipara etc.)

6.1.2. •Burtudizos=mansio pe drumul principal al Traciei, la r. Erginias, azi Babaeski. Cod. Iust. 2. 3. 28 şi 8. 35. 9, ambele de la 294p: Burtudizi. IA 137. 5 şi 230. 4: Burtudizo. Proc. Aed. 147. 28: °Βουρτουδειζον [†Βουρτούδγιζ]. Passio S. Alex. BIAB 8, 1934, 156,22 şi 24-25: Βουρτούδεζον. ADB 123 la Aboba, Šumen: κάστρον Βουρδιζου. IA 323. 1: Burdidizo. GR 184. 4: Burtizon. TP 8. 4: Burtizo.

6.1.3. •?Dakidizos. TSR 113: Δακιδιζος este una din variantele numelui Δακυβιζη al unui emporium la gf. Astacenic (în Asia Mică, în faţa Constantinopolei) în mai multe izvoare târzii (Acta SS, Cedrenus, Teophanes etc.).

6.1.4. •°Dradiza [< Δραδιζανοι]= lgă Nicomedia în TAM IV, 1, 272: Δραδιζανῶν.

6.1.5. •Kistidizos. Proc. 148.12 : Κιστίδιζος în MoesInf, interpolat din Haem.

6.1.6. •Orudisza (ad Burgum=*ad Bargum)=IA 175. 4., probabil Topolovgrad

6.1.7. •Ostudizos = Mikra Nikaia, azi Hafsa. IA 137. 4: Ostudizo; 230. 3: Ostodizo; 322. 9: Ostidizo.

6.1.8. •Tyrodiza (2 loc.?)Este posibil ca şi aici să avem de a face cu două cetăţi omonime.

6.1.8.1. 1.Prima din ele este menţionată de Herodot (7. 25), care spune ἐς Τυρόδιζαν τὴν Περινθίων la Tyrodiza cea a Perinthienilor[43] Ea trebuie să se fi aflat deci în apropierea Propontidei, nu departe de Perinthos/Heracleea.

6.1.8.2. 2. Cea de a doua este menţionată de Steph.Byzant. 642.18: Τυρόδιζα, πόλις Θράκης μετὰ Σέῤῥιον Tyrodiza, oraş al Traciei, dincolo de Serrion. Serrion era o înălţime cu cetate, la câţiva km. vest de Doriscus (Traianopolis). "Dincolo", din perspectiva Constantinopolei, era deci spre vest de Serrion. În ajutorul localizării ei ne vin alţi câţiva autori care spun că cetatea unde s-ar fi aflat miticele iepe ale lui Diomedes se numea Turris (Pomp.Mela 2.25), Tirida (Plin. 4.42) ori Tyrida (Mart.Capella 6.657, care precizează că ea era lângă regio Maronea). Locul este şi mai clar precizat în itinerarii, care îl plasează chiar în capătul nordic al lacului Bistonis, unde menţionează Stabulum Diomedis.

6.1.9. •Tarpudizos= mutatio la 13km N de Kirk-kilise. IA 230. 2: Tarpodizo. IB 569. 4: mutatio Tarpodizo. TP 8. 5: [Tar]pudizo. GR 184. 9: Tarpudison, 12: Trupudison. cf. Καρπούδαιμον la Ptol.

5-Teritoriul onomastic al elementului diza

 

6.2. Comentariu:

6.2.1. Etimologie. Nu sunt multe atestări ale lui ▪diza (cca. 10-11, în 9 nume distincte), însă ele sunt clare şi bine localizate. Acest formant este unul din puţinele cuvinte tracice cu etimologie necontestată. El provine de la acelaşi radical ca şi gr. τεῖχος "zid" (*θειχος < *dheigh-os), v. pers. dīda "cetate", av. daēza "zid, cărămidă" (de la av. pairi-daēza lit. 'de jur împrejur' + 'zid' vine în greacă παράδεισος "grădină înconjurată (cu zid)", şi de aici 'paradis') şi sl. zidŭ (cu metateză silabică < *dizŭ; > rom. zid), adică ie. *dheig'h- "zid", care denumea probabil zidul de apărare dar şi aşezarea înconjurată cu zid de apărare. Este un cuvânt "simptomatic" sub aspect etimologic fiindcă el se întâlneşte numai în limbile TDM şi în cele cu care ele sunt probabil înrudite: greaca, limbile slave şi cele iranice. Într-o altă pagină a acestui site am prezentat ipoteza conform căreia limbile tracice ar fi fost la origine limbi centum, înrudite îndeaproape cu greaca şi macedoneana, ele devenind apoi satəm datorită contactului îndelungat cu grupul balto-slav, cu care traca a fost mult timp în contact. Un îndelung contact trebuie să fi existat (cel puţin pentru dialectele getice, dar probabil pentru toate grupurile TDM) şi cu limbile iranice, în special cu cele scitice. Contrar convingerii lui Decev, -diza din aceste toponime nu poate fi identificat cu radicalul antroponomastic Diza(s), care apare singur, în derivaţi sau în compuşi, dar întotdeauna în poziţie iniţială: Diza-poris, Diza-zelmis etc. Teritoriile onomastice ale celor două nume sunt de altfel complet diferite, vatra lui Dizas,Diza(-) fiind Bessia.

6.2.1. Răspândirea. Cum vedem pe harta de mai sus, aria de răspândire (teritoriul toponomastic) al unităţii lexicale diza este Astica (regiunea cuprinsă între Tonzos, continuat cu cursul inferior al Hebrului şi Pontul Euxin) şi colţul nord-vestic al Bithyniei micro-asiatice din continuare. Cred de aceea că ▪diza poate fi atribuit limbii thynilor, al căror teritoriu este împărţit în două: cel european se numeşte Thynia, cel asiatic Bithynia [folosit apoi pentru a numi întreaga provincie micro-asiatică, până la graniţa cu Paphlagonia].

 

***

 

 

 

7. Concluzie: ariile lingvistice/dialectale din Balcani, aşa cum reies din distribuţia toponimelor.

Structura etnică a diocezei Thracia, aşa cum rezultă din distribuţia principalilor formanţi cu sensul "aşezare" (▪dava, ▪para, ▪dina, ▪bria, ▪diza)

 

Studiul distribuţiei geografice a principalilor formanţi autohtoni cu sensul "aşezare, cetate" arată că fiecare din aceştia este caracteristic unei anume limbi sau dialect, deci unui anume neam care locuia acolo. Este clar că munţii Haemus despart populaţiile peninsulei în două grupe distincte: cele din nord, cu toponime în ▪dava, şi cele din sud, cu toponime în ▪para. Formantul ▪dava ştim că este dacic şi moesian, în timp ce ▪para este tracic (bessic). Aceste două arii nu sunt însă despărţite clar de către o linie de hotar. Între ele se află o zonă tampon destul de lată care ocupă practic masivul muntos. Această fâşie era delimitată la nord de linia poalelor Haemului - pornind de la Montana şi tăind Moesia pe mijloc în lungime, prin Melta, Nicopolis şi până la Marcianopolis – iar la sud de înălţimile masivului muntos care se terminau abrupt, lăsând loc înaltei câmpii de pe cursul superior al Hebrului, vatra bessilor. Această parte a Moesiei a fost mereu orientată spre Tracia: Nicopolis ad Istrum, Discoduraterai etc. erau aşezări traco-greceşti, acesta din urmă un emporiu al Beroei trace (Augusta Traiana, azi Stara Zagora). Spre vest, zona tampon cuprindea platoul Serdicei, cu izvoarele şi cursurile superioare ale râurilor Oescus, Nestus şi Strymon (în care se aflau oraşele Pautalia şi Germania), şi se întindea apoi în Dacia Mediterranea până dincolo de Remisiana. În această zonă găsim, amestecate, caractere dacice şi tracice, romane şi greceşti. Aici vechiul formant dacic ▪dava are sonoritatea tracă ▪deva, şi tot aici (mai ales în vest) ▪dava coexistă cu coloniile bessice mai noi cu nume în ▪para. Sudul Scythiei Minor (dacă nu cumva toată) şi estul Moesiei Secunda reprezintă teritoriul formantului ▪dina, atribuit în mod comun crobyzilor (v. mai sus). Este o regiune cu multe trăsături individuale, care pare să fi gravitat în jurul Marcianopolei şi a oraşului Provadija de azi[44]. Bine conturată este şi regiunea lui ▪diza, care apare în Astica. Individualitatea acesteia este confirmată de Ptolemeu care ne spune (3.11.6) că ea constituia o strategie aparte (ἡ Ἀστικὴ στρατηγία), iar de la alţi autori ştim că ea ocupa nu numai muntele Asticus (azi Strandža) ci şi ţărmul pontic. Ori acela era şi teritoriul thynilor din vechime, care se întindeau de prin dreptul Apolloniei Pontice până la gurile r. Sangarios în Asia Mică. Lor trebuie să le fi aparţinut ▪diza, şi astfel s-ar explica atestările ei dincolo de Bosfor.

Interesante teme de discuţie ridică nu numai vetrele (teritoriile onomatochorice) acestor formanţi, ci şi punctele lor extrateritoriale. Este de lămurit cum va fi apărut Pulpudeva în inima Bessiei, Tranupara în Macedonia etc., dar mai ales ce este cu Thermidaua, tocmai pe ţărmul golfului Ionic, azi Dhërmiu în Albania, cu importante ruine antice.

În încheiere aş mai adăuga că pe fundalul acestor regiuni mari există o mulţime de alte teritorii onomatochorice de mai mici dimensiuni, puse în lumină, uneori în mod spectaculos, de cartografierea altor fapte de limbă. În primul rând aş aminti aici zona edonă, caracterizată prin mulţi formanţi exclusivi: paibes ("copil", coradical cu παῖς, παιδός), Zaike, Zaip(a), Mest-, Maist- şi altele. În zona Porţilor de Fier este aria terminaţiei –ta(e) (care poate fi o marcă de plural cu consecinţe extrem de importante[45]): Lederata, Taliata, Gerulata, Drobeta(e) (poate însemnând chiar ceea ce înseamnă azi druete= (mulţime de) lemne, de butuci), Egeta etc. În nordul Asticei, între Anchialus şi Hadrianopolis, exista se pare o arie a formantului ▪dama (Uscudama, Sadame şi foarte probabil *Carpudama, reconstituit de la Καρπούδαιμον, o formă adjectivală cu metateză de la *Karpou-damjon).

 


Note

[1] Formelor locale în –a, pe care nu avem nici un motiv să le considerăm plurale, le corespund uneori (nu întotdeauna!), forme grecizate în –on. Iniţial aplicat toponimelor în –para şi –diza (resp. –paron, -dizon), această adaptare se extinde mai târziu practic la orice formă în –a (-dava, -bria etc. ; este atestat chiar şi Τραμαρίσκων, gen. neutru pl. )

[2] = ILBulg 317 şi AE 1969/70, 565

[3] Asemenea cazuri nu sunt deloc rare în epigrafia antică. Cf. spre ex. CIL 02, 03423, Carthago Nova(Cartagena), Hisp: L(ucius) Aemilius. . . Rectus domo Roma / qui et Carthaginensis et Sicellitan(us) et Assotan(us) et Lacedaemon(ius) / et Argivus et Bastetanus. . . ; AE 1997, 1610, Pupput (Souk el Abiod), AfrProc: . . . ]s qui et Iader[ensis. . . ] de la Iadera în Liburnia.

[4] v. de pildă Τιγᾶς [131. 22] şi Ῥουμισίανα [106. 20] în text, dar Τίγρα [148. 47] şi Ῥεμισιανισίᾳ (χώρα) [123. 13] în liste.

[5] Confuzia literelor a/o era comună în TP.

[6] Cf. Detschew TSR 272, Russu LTD 101, etc.

[7] Pentru explicarea formei şi necesităţii acestui termen, v. Anexa

[8] Unitatea lexicală (n-am găsit un termen mai scurt) este un nume, un formant al unui nume compus ori o glosă care, în lipsa unui dicţionar al limbilor TDM, este folosit ca şi cum ar fi un cuvânt al acestor limbi. O astfel de unitate lexicală este, de pildă, tr. ▪diza "cetate"; neatestată izolat nicăieri, ea poate fi totuşi postulată pe baza ocurenţei ei în toponimele compuse cu –diza unde are acest sens. În cazul unităţilor lexicale deduse din formanţi 1şi 2, nu se mai pune cratima care arată ce formant este, ex. iniţial- ori –final.

[9] Echi valent perfect al gr. (-)γένης, -ζενις provine din ie. *g'enes "născut (din)"

[10] Şi 'linia Jireček' ar trebui retrasată, cu mai multă acurateţe, pe baza numeroaselor descoperiri epigrafice din ultimele decenii.

[11] Limba de cultură era importantă mai ales prin aceea că era limba în care se scriau inscripţiile.

[12] După Russu, traca se mai vorbea şi în sec. VII.

[13] Procesul acesta a putut fi studiat pe limbi aflate în curs de dispariţie, ca dalmata ori istro-româna.

[14] Ele trebuie 1. să conţină sunetul alternant (/a/ în dacă şi /e/ în tracă) 2. să fie atestate în ambele variante dialectale (de obicei toponime aflate aproape de linia de demarcaţie a celor două dialecte) .

[15] Caracterul traco-grec al informaţiei din NH este clar, cum arată nume ca Denseletae, Ieterus (în loc de Iatrus cum apare în itinerarii şi mai târziu) ş.a.

[16] Un alt posibil etimon găsim în dicţionarul etimologic al limbilor celtice al lui McBain, care explică celticul dun (gal. –dunum, engl. town etc. ) de la un rad. , deva "a fi tare, dur"; alte apelative din aria tracă folosite în toponime provin însă tot din *dhē (-da, -dama etc. , v. infra)

[17] Cf. Pokorny 235-239.

[18] Cf. TSR 121 (sub -δαυα); LTD 101; WT Thr II 2, 9; Kretschmer Einl. 222. Nu insist acum asupra etimologiei lui dava, fiindcă intenţionez să o fac într-un articol dedicat acestui termen.

[19] Acum pătrund în latina dunăreană multe cuvinte dacice din care o parte se vor transmite românei ca "lexic de substrat', unele păstrate până astăzi. ILR admite cca 100 de astfel de cuvinte. Sondajele mele arată că ele trebuie să depăşească cu mult numărul de 1000.

[20] Pulpudeva > v. sl. Plopьdivь > bg. Plovdiv

[21] V. Velkov, ZIKIDEBA < SYKIDABA=dn. Veliko Târnovo?, în Paleoslavistika i epigrafika. V pamet na prof. Ivan Gălăbov, Veliko Târnovo, 1988, pp.76-82.

[22] Chestiunea este discutată mai pe larg în cadrul articolului Toponime procopiene (1): Ζικίδεβα-Σπίβυρος (De Aedificiis, Haury 148.9-10), în curs de publicare.

[23] Ca în ove (<ovis) > oaie, rivu(<rivus) > râu, cantavi > cântai etc.

[24] Cu o confuzie grafică perfect explicabilă între ÍΠ (Βηρίπαρα) şi ΗÍ (Βηρηΐαρος), provocată probabil de o scriere neglijentă a accentului.

[25] Această conjectură este discutată într-un articol în curs de apariţie (Toponymes procopiens (2): de Θωκύωδις à Κλεισοῦρα)

[26] Opinie pe care o susţin în Toponime procopiene (1): de la Κουρτουξοῦρα la Ταυροκεφάλων, articol în curs de publicare.

[27] Interpolare produsă de o mare eroare de copiere, pe care o voi prezenta pe larg în art. Structura originară a listei finale de toponime (Procopius, De Aedificiis cap. 11).

[28] Pârvan scrie greşit Bessidina, dar s-ar putea ca în esenţă să aibă dreptate, var. Bassi- putând fi vocalismul moesian (dacic?) al unui tracic Bessi-.

[29] Într-un articol, în curs de redactare, voi propune ipoteza existenţei unui arhetip comun atât Geografului din Ravenna cât şi Tabulei Peutingeriana, pe care propun să-l numim Itinerarium Pictum Annotatum (IPA).

[29bis] Ilian Boianov, Municipium Aurelium Durostorum or Vicus Gavidina, în Archaeologia Bulgarica XIV, 2 (2010), 53-59.

[30] v. Em.Popescu, Constantiana-un problème de géographie

[31] Într-un articol viitor, care va discuta aceste nume în –a, voi arăta că toţi formanţii 2 autohtoni cu finalul –a (dava, para, dina etc. ) sunt la origine singulare, luate drept plurale de către romani şi apoi şi de greci, pentru a putea fi mai convenabil integrate morfologiilor acestor limbi.

[32] După sec. III-IV, dift. [ει] nota în greacă un ī lung închis, se pare că diferit de cel notat prin [η].

[33] Cf. şi Al. Avram, în ISM III p. 133 (Quelques remarques sur les toponymes)

[34] Formantul ▪da, care se anunţă de pe acum foarte important, are urgentă nevoie de o investigaţie exhaustivă. El apare în mai multe nume (precum Tyrida, Polonda, *Petrada < etn.Πετραδηνος ş.a.), unde ar putea fi o evoluţie fonetică a lui ▪daua, poate păstrat până azi (v.Turda, Arcuda etc.)

[35] Cf. Decev TSR, p. 4 (la Ἀγάθυρσοι).

[36] În această regiune latinofonă /ĭ/ se pronunţa /e/ . Este o situaţie care stă la baza fonetismului românesc şi care este surprinsă de Procopius, care menţionează aici nume ca Μέδεκα (=Medica), Σαλεβρίες (=*salebriis), Τζερτζενούτζας (=*Cĭrcĭnuceas) etc.

[37] În Utsurgae [TP] nu avem aceeaşi tulpină urg-, separarea fiind alta: ut- (prepoziţie cu sensul "sus", cf. Ut-aspios=gr.ἐφ-ίππιος='pe' + 'cal') + surga (v. Surgasteus, Συργαστης).

[38] La Herodot apar ambele nume.

[39] Mai pe larg vorbesc despre acest topos în recenzia D.Boiadjiev, Les relations ethno-linguistiques...., în Dacia XLVIII-XLIX, 2004-2005, p.513 (col.2).

[40] Aşa cum arată în PKN p.48 şi urm (Namenbildung. 1.Kastellnamen auf –ιανα oder –ιανον).

[41] El apare în zona latinofonă din Dacia sud-danubiană, în aria ablativelor în –ιες (=lat.-iis): Δουρίες, Πρετζουρίες şamd.

[42] Rădăcina lui Brendice, *brend, este şi cea a cuvântului de substrat, probabil un dacic *brendia, care a dat în română brânză (ca "(lapte) tare, întărit"), exact la fel cum greaca are pe τύρις "brânză" de la rad. *, de unde vin τύῤῥις 'turn', τύραννος 'tiran' etc.

[43] ἐς Τυρόδιζαν τὴν Περινθίων se traduce la Tyrodizacea a Perinthienilor, ca şi cum autorul ştia că mai există şi o alta. Ar fi trebuit scris ἐς Τυρόδιζαν τῶν Περινθίων ca să se traducă simplu la Tyrodiza Perinthienilor.

[44] Într-un scurt articol în curs de redactare prezint câteva din caracteristicile acestei regiuni, între care formantul iniţial sau final theo- şi antroponomastic ▪iċo scris Ithi(o)-, Itz(i), Isi, Eisi- etc., în Ithiostla, Borke-ithias, Baskid-ithia, Eisa-tralis, Itzes (rege al crobyzilor) etc.

[45] Spre ex. Danthaletae era numele unui trib. Un singur membru al lui era Dansala, aşa cum găsim în inscripţii. Dacă –eta era o particulă de plural, atunci procedeul concordă cu cel albanez, unde marca de plural este (ë)t şi cu cel din ossetină (singura descendentă a limbii scite), unde pluralul se face cu –ät.