Kogaionon, nu Kogaion! Internetul e plin de pagini numite "Kogaion" sau care vorbesc despre muntele sfânt "Kogaion" al dacilor. Este o formă care nu există în izvoare şi care denotă superficialitate. Cineva a greşit citind textul lui Strabon şi apoi nu şi-a mai dat osteneala să corecteze, greşeala fiind apoi preluată în masă de oameni neobişnuiţi să judece critic sau în imposibilitate s-o facă. Muntele cu pricina, în care se retrăsese Zalmoxis, ca şi râul ce trecea pe lângă el, se numeau Kogaionon (în româneşte Ko-ga-io-non, 4 silabe !). Iată textul lui Strabon (7.3.5): "…καὶ τὸ ὄρος ὑπελήφθη ἱερόν , καὶ προσαγορεύουσιν οὕτως· ὄνομα δ᾿αὐτῷ Κωγαίονον ὁμώνυμον τῷ παραρρέοντι ποταμῷ." "… şi muntele a fost luat [de către Geţi] drept sfânt, şi ei îl şi numesc astfel; iar numele lui este Kōgaionon, la fel cu cel al râului care curge pe alături." În greaca lui Strabon se citea Kō-gáy-yo-non (pronunţia aleasă) sau Kō-ghē-o-non (în pronunţia obişnuită), dar în 4 silabe. Uneori şi un sunet contează, cu atât mai mult o silabă! Cum ar fi să vorbim de regii Bubista sau Debal, ori despre oraşele Sarmituza şi Pirobodava? Ar fi caraghios! La fel de caraghios este să văd cum o mulţime de pagini dacomanice îşi anunţă parcă neseriozitatea şi formalismul intitulându-se, fără nici o preocupare pentru adevărul istoric, "Kogaion". Vezi şi http://soltdm.com/sources/inscr/kaga/kaga_r.htm, unde discut şi sensul şi etimologia numelui.

De curând am mai văzut o gogomănie, ca răspuns la această atenţionare a mea, anume că ar exista o formă de locativ grec în -on şi că de fapt corect este tot Kogaion. Cine a emis-o evident că habar n-are greceşte, după cum nu are habar nici de ceea ce se numeşte onestitate ştiinţifică ori respect pentru adevăr - ca să nu mai vorbim de politeţe şi civilitate. Greaca nu are locativ, dar chiar dacă l-ar fi avut el oricum n-ar fi fost în -on, fiindcă n-ar fi avut de unde. E o pură invenţie. Iar cine inventează forme de limbă ca să-şi acopere greşelile, inventează şi cuvinte, inventează chiar documente întregi. Dar chiar şi aşa, dacă Dumnezeu ar fi decis să creeze peste noapte un locativ în -on la cererea cuiva, el a uitat să-i comunice lucrul acesta şi lui Strabon, bietul geograf scriind în continuare Κωγαίονον [Kogaionon] la NOMINATIV, nu la locativ.

Prin urmare, inexistentul "Kogaion" arată, iată, nu numai dacomanie, ci şi ignoranţă.

 

Cine râde de Şcoala ardeleană? Firşte că reprezentanţii Şcolii Ardelene se înşelau, şi că ne făceau mai latini decât latinii, cum spune Haşdeu. Dar asta se întâmpla într-o epocă eroică, aflată la începuturile ştiinţei limbii, când şi în Germania marele Grimm lua de bună identitatea Goţilor cu Geţii, a Danezilor (Dutch) cu Dacii şi croia lungi teorii despre "strămoşii" Geţi şi Daci ai germanilor. Primii 'ardelenişti', încercând să demonstreze puritatea latinităţii românei, voiau să demonstreze nobleţea originii românilor şi susţineau în fapt dreptul la emancipare a românimii de pretutindeni, naţie a imperiului austro-ungar considerată pe atunci inferioară, naţie subterană, care nu avea conştiinţă de sine şi care nu putea ridica pretenţii de nici un fel, cam tot aşa cum sunt consideraţi azi ţiganii. Mulţi dintre europeni au rămas şi azi cu aceeaşi prejudecată în ce ne priveşte. Adevăraţi patrioţi, membrii Şcolii Ardelene au fost primii care, sub o putere străină, nu doar că s-au ocupat de istoria veche a românilor, dar au şi au popularizat-o în rândul oamenilor de la ţară, pentru a crea o conştiinţă naţională. Ei au arătat mai apoi că românii pot avea erudiţi de talie mondială, care pot scrie într-o elegantă limbă latină - [ne aflăm către sfârşitul unei perioade a istoriei moderne în care latina era limba universală a ştiinţei, nu doar a filologiei clasice] - şi care au contribuit în acest fel atât la punerea românilor pe harta culturală a Europei (ca urmare imediată încep studiile germanilor şi francezilor asupra limbii şi tradiţiilor româneşti), cât mai ales la formarea unei literaturi naţionale. Ei au fost cei care, în plină schismă religioasă şi culturală au arătat că românii, în ciuda apartenenţei la ritul lor oriental, erau pe deplin europeni. Bineînţeles că azi nu putem lua în serios exagerările latinizante ale acestor savanţi [a nu se uita însă că foarte multe din cele scrise de ei sunt perfect valabile şi astăzi], dar a râde de ei, a nu recunoaşte meritele unor asemenea figuri ale istoriei românilor şi a culturii noastre, este un semn clar de prostie. Nu numai de ignoranţă, ci de prostie în toată regula. Nu în primul rând pentru că cine face asta arată că nu înţelege nimic din evoluţia ştiinţei (sunt oameni care râd de Strabon sau Ptolemeu pentru cât de "deformat" îşi imaginau ei lumea, ori de "naivitatea " sau "caraghioslâcul" etimologiilor lui Plinius sau Isidorus), ci pentru că demonstrează o lipsă crasă, jignitoare de respect pentru istoria românilor, deşi tocmai ei sunt cei care, considerându-se istorici, pronunţă pe "rromân" cu cei mai mulţi "r" iniţiali, ca să folosim criteriul lui Caragiale de măsurare a patriotismului. De obicei sunt aceiaşi care stau prost şi cu lecturile, şi cu ortografia, o altă formă de dispreţ pentru cultură.